— Vreau să mă plâng de ceva, spuse sir Henry Clithering. Ochii săi sclipiră binevoitori către cei adunaţi în jur. Colonelul Bantry, cu picioarele întinse, se încrunta la şemineu, ca şi cum ar fi fost un soldat delicvent la paradă, soţia sa se uita pe furiş, la un catalog cu bulbi care sosise cu poşta de seară, doctorul Lloyd o privea, cu sinceră admiraţie, pe Jane Helier şi acea frumoasă tânără actriţă îşi contempla gânditoare propriile unghii date cu ojă roşie. Numai doamna cea în vârstă, nemăritată, Miss Marple, stătea dreaptă, înţepenită în scaun, ochii săi de un albastru pal întâlnindu-i pe cei ai lui sir Henry.

          — O plângere? Murmură ea.

          — Una foarte serioasă. Suntem un grup de şase persoane, câte trei reprezentanţi ai fiecărui sex şi protestez în numele bărbaţilor exploataţi. În seara asta s-au spus trei povestiri şi toate de către cei trei bărbaţi. Protestez că doamnele nu şi-au adus deloc contribuţia.

          — O! Se indignă doamna Bantry. Dar cum nu ne-am adus-o? Le-am ascultat, dându-le cea mai înaltă apreciere. Am manifestat cuvenita atitudine feminină rezervată, nedorind să ne înfigem în lumina reflectoarelor!

          — E o scuză excelentă, spuse sir Henry, dar nu ţine. Şi există un precedent foarte bun în „O mie şi una de nopţi”! Aşadar, dă-i drumul Şeherezada!

          — La mine vă referiţi? Întrebă doamna Bantry. Dar nu am nimic ce să vă povestesc. N-am fost niciodată înconjurată de crime sau mistere.

          — Nu insist neapărat să fie crime sângeroase, continuă sir Henry. Dar sunt sigur că una dintre dumneavoastră, cele trei doamne, păstrează un mister favorit. Haideţi, Miss Marple, „Curioasa coincidenţă a femeii angajate cu ziua” sau „Misterul şedinţei mamelor”. Nu mă dezamăgiţi cu St. Mary Mead.

          Miss Marple dădu din cap a refuz.

          — Nimic din ceea ce v-ar interesa, sir Henry. Noi avem micile noastre mistere, desigur – a fost cantitatea aia de creveţi care a dispărut într-un mod atât de incredibil; dar asta nu v-ar stârni interesul pentru că totul s-a dovedit a fi până la urmă ceva banal, deşi a aruncat multa lumină asupra naturii umane.

          — M-aţi învăţat să-mi placă la nebunie omul şi firea sa, spuse sobru sir Henry.

          Dar dumneavoastră, domnişoară Helier? Întrebă colonelul Bantry. Trebuie să fi avut ceva experienţe interesante.

          — Da, chiar, spuse doctorul Lloyd.

          — Eu? Sări Jane. Vreţi să spuneţi că doriţi ca eu să vă povestesc ceva ce mi s-a întâmplat mie?

          — Sau unuia dintre prietenii dumneavoastră, o corectă sir Henry.

          — O! Spuse Jane nehotărâtă. Nu cred să mi se fi întâmplat ceva vreodată… De genul ăsta. Desigur, am primit flori şi bileţele curioase, dar aşa-s bărbaţii, nu-i aşa? Nu cred… Se opri şi se cufundă în gânduri.

          — Cred că nu avem încotro şi Vbm asculta epopeea creveţilor, spuse sir Henry. Poftiţi, Miss Marple.

          — Ţineţi cu tot dinadinsul să glumiţi, sir Henry. Creveţii ăia sunt o prostie. Dar când stau şi mă gândesc la ei, chiar îmi vine în minte un incident – hai să-i nu-i spunem chiar un incident, ceva mult mai serios – o tragedie. Şi eu am fost într-un fel implicată; şi pentru ceea ce am făcut n-am regretat niciodată, nu, nu am regretat deloc. Dar nu s-a întâmplat în St. Mary Mead.

          — Asta mă dezamăgeşte, spuse sir Henry. Dar, am să mă strădui să fac faţă. Ştiam eu că n-o să vă lăsaţi mai prejos!

          Se aşeză comod, pregătit să asculte. Miss Marple se înroşi uşor.

          — Sper că voi fi în stare să v-o povestesc cum se cuvine, zise ea îngrijorată. Mă tem că sunt atât de înclinată să bat apa în piuă. Te abaţi de la subiect, aşa, fără să-ţi dai seama. Şi e aşa de greu să îţi reaminteşti fiecare fapt în ordinea în care s-a întâmplat. Trebuie să mă suportaţi şi să mă scuzaţi dacă vă voi povesti prost. S-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă. După cum vă spun, n-are nici o legătură cu St. Mary Mead. De fapt, are de-a face cu un hidro…

          — Te referi la un hidroavion? Întrebă Jane, făcând ochii mari.

          — N-ai de unde să ştii, dragă, remarcă doamna Bantry. Soţul ei îşi spuse părerea sa obişnuită.

          — Oribile staţiuni, absolut oribile! Trebuie să te trezeşti dimineaţa şi să bei apă cu un gust infernal. O mulţime de bătrâne care stau în jur. Pălăvrăgeală răutăcioasă. Doamne, când mă gândesc…

          — Hai, Arthur, îl linişti doamna Bantry. Ştii că ţi-a făcut extraordinar de bine.

          — O mulţime de bătrâne care stăteau în jur şi bârfeau, mormăi colonelul Bantry.

          — Mă tem că-i adevărat, confirmă Miss Marple. Şi eu…

          — Dragă Miss Marple, strigă colonelul îngrozit. N-am vrut nici o clipă să…

          Cu obrajii îmbujoraţi şi un mic gest din mână, Miss Marple îl opri.

          — Dar este foarte adevărat, colonele Bantry. Aş vrea să încep povestea. Să-mi adun gândurile. Da. A bârfi, cum ziceţi, da, toţi bârfesc foarte mult. Şi oamenii sunt predispuşi la asta, mai ales tinerii. Nepotul meu, scriitorul, care scrie cărţi interesante, cred, a spus anumite lucruri cât se poate de aspre privind scormonitul biografiilor oamenilor, fără nici un rost. Ce obicei urât e şi chestia asta. Dar, ceea ce vreau să spun, e că niciunul dintre tinerii aceştia nu încetează să se gândească. În fond, ei nu mai examinează faptele. Desigur, toată enigma constă în asta: cât de des bârfa se dovedeşte a fi adevărată! Şi, după cum vă spun, cred că dacă ei ar examina într-adevăr lucrurile, ar descoperi că în nouă cazuri din zece ea se adevereşte! De fapt, asta îi şi supără atât de mult pe cei bârfiţi.

          — E o concluzie justă, o susţinu sir Henry.

          — Nu, nu, nici vorbă! Totul depinde de practică şi experienţă. Am auzit că dacă-i arăţi unui egiptolog una din micile alea gângănii curioase, el îţi poate spune, la prima vedere şi doar atingând-o, din ce an datează dinainte de Christos, sau dacă e o imitaţie din Birmingham. Şi pentru asta nu poate să-ţi dea, de regulă, o explicaţie. El, pur şi simplu, o ştie. Pentru că şi-a petrecut întreaga viaţă cu astfel de lucruri şi ceea ce încerc să vă spun (ştiu că foarte prost)… Ceea ce nepotul meu numeşte „femei superflue” au o mulţime de timp la dispoziţie şi principalul lor obiect de interes sunt, de obicei, oamenii. Şi astfel, vedeţi, ajung ceea ce s-ar putea numi experte. Tinerii din zilele noastre vorbesc foarte liber de anumite treburi despre care nu se pomenea pe vremea mea, dar, pe de altă parte, mintea lor este teribil de necoaptă. Cred în oricine şi în orice. Şi dacă cineva încearcă să le atragă atenţia, chiar şi cu foarte multă delicateţe, ţi-o trântesc că ai rămas cu o concepţie victoriană şi prin asta se înţelege că eşti demodată.

          — La urma urmei ce rău e în a fi demodat, întrebă sir Henry.

          — Exact, continuă nerăbdătoare Miss Marple. Este lucrul cel mai necesar în orice casă, dar, bineînţeles, nu romantic. Trebuie să vă mărturisesc că am sentimentele mele, ca oricare altul, şi că am fost câteodată îngrozitor de jignită de unele remarci aruncate la întâmplare. Ştiu că pe bărbaţi nu-i interesează treburile gospodăreşti, dar trebuie să vă vorbesc de servitoarea mea Ethel, o fată foarte drăguţă şi cât se poate de amabilă. De cum am văzut-o, mi-am dat seama că ea este acelaşi tip ca Annie Webb şi fata bietei doamne Bruitt. Dacă se iveşte prilejul, nu face nici o distincţie între „al meu” şi „al tău”. Aşa că la sfârşitul lunii am lăsat-o să plece şi i-am dat o referinţă scrisă despre cinstea şi seriozitatea ei, dar, personal, am avertizat-o pe bătrâna doamnă Edwards să n-o ia; nepotul meu, Raymond, s-a supărat grozav şi mi-a declarat că nu a mai pomenit ceva atât de răutăcios da, răutăcios! Ei bine, s-a dus la lady Ashton pentru care nu simţeam nici o obligaţie s-o avertizez – şi ce s-a întâmplat? Toată dantela tăiată de la desuurile ei, două broşe cu diamante luate şi fata ia-o de unde nu-i în miezul nopţii şi pe-aici ţi-e drumul…

          Miss Marple se opri, îşi trase din greu răsuflarea şi apoi continuă:

          — O să spuneţi că asta n-are nici o legătură cu ceea ce s-a petrecut la Keston Spa Hydro, dar, într-un fel, are. Aceasta explică de ce am avut convingerea, din prima clipă, în care am văzut familia Sanders că el intenţiona să-i facă felul soţiei.

          — Poftim? Întrebă sir Henry, aplecându-se spre ea.

          Miss Marple întoarse faţa sa liniştită către el.

          — Cum să vă spun, sir Henry, n-am simţit nici o îndoială. Domnul Sanders era un bărbat înalt, frumos, cu o faţă jovială, politicos din fire şi amabil cu toată lumea. Şi nimeni nu era mai atent cu soţia sa decât el însuşi. Dar eu ştiam! El vroia să-i facă felul.

          — Dragă Miss Marple…

          — Da, da, da, ştiu. Asta îmi spune mereu nepotul meu, Raymond West. Îmi zice că n-aveam nici o urmă de dovadă. Dar eu îmi amintesc de Walter Hones, care ţinea „The Green Man”. Întorcându-se într-o seară acasă cu soţia, aceasta a căzut în fluviu şi el a încasat prima de asigurare! Încă una sau două persoane umblă în stare liberă până în ziua de azi – una chiar din rândurile noastre. S-a dus în Elveţia, în vacanţa de vară, să urce pe munte cu soţia. Am avertizat-o să nu plece – scumpa de ea nu s-a supărat pe mine cum ar fi trebuit – doar a râs. I se părea nostim ca o bătrână ciudată ca mine să spună asemenea lucruri despre Harry al ei. Bine, bine, a fost un accident şi Harry e însurat acum cu o altă femeie. Ce aş putea face? Am ştiut, dar n-am nici o dovadă.

          — O, Miss Marple, strigă îngrozită doamna Bantry. Doar nu vrei să zici că…

          — Draga mea, lucrurile astea sunt foarte comune… Foarte comune. Mai ales doamnii sunt tentaţi întrucât sunt mult mai puternici. E cu atât mai uşor dacă afacerea seamănă cu un accident. Dar cum vă spuneam, mi-am dat seama imediat în privinţa familiei Sanders. Eram în tramvai şi atât de aglomerat încât fusesem obligată să mă duc sus1. Apoi, toţi trei ne-am ridicat pentru a coborî, domnul Sanders şi-a pierdut echilibrul şi a căzut peste nevastă-sa, proiectând-o cu capul în jos pe scări. Din fericire, conductorul era un tânăr foarte puternic şi a prins-o.

          — Cu siguranţă, trebuie să fi fost un accident.

          — Bineînţeles că a fost un accident – nimic n-ar fi putut părea mai accidental! Numai că domnul Sanders lucrase în flota comercială, el îmi spusese, aşa că un bărbat care-şi ţine echilibrul într-o barcă ce se legăna rău nu şi-l pierde tocmai deasupra unui tramvai, când o femeie în vârstă ca mine şi-l ţine. Să nu-mi spuneţi că n-am dreptate!

          — În orice caz, putem să acceptăm supoziţia, dacă eşti convinsă, Miss Marple, zise sir Henry. Pe deplin convinsă.

          Bătrâna doamnă dădu din cap satisfăcută.

          — Eram destul de sigură şi un alt incident petrecut, puţin timp după aceea, la traversarea străzii, mi-a întărit convingerea. Acum vă întreb, ce puteam face, sir Henry? Deci, iată o femeie drăguţă, căsătorită, mulţumită şi fericită, care urma să fie ucisă peste puţin timp.