1.

Apartamentul era modern. Şi toate cele din cameră erau şi ele moder­ne. Fotoliile erau pătrate, scaunele dreptunghiulare. Un birou modern era aşezat chiar sub fereastră, paralel cu ea şi la el stătea un om în vârstă, scund. Capul lui era, practic, singurul obiect din cameră care nu era pă­trat. Era în formă de ou.

Dl. Hercule Poirot tocmai citea o scrisoare:

Station: Whimperley.

Telegrams: Harborough St. John

Hamborough Close,

Hamborough St. Mary,

Westshire

24 septembrie, 1936

Domnului Hercule Poirot

Stimate domnule,

S‑a ivit o situaţie care trebuie rezolvată cu deosebit tact şi discreţie. Am primit referinţe bune despre dv., de aceea m‑am hotărât să vă încredinţez a­cest caz. Am temeri serioase că am devenit victima unei şarlatanii, dar, din motive familiale, nu doresc să anunţ poliţia. Acord, de aceea, o atenţie apar­te acestei chestiuni, dv. trebuind să fiţi pregătit să răspundeţi imediat la pri­mirea unei telegrame. V‑aş fi foarte obligat dacă nu veţi răspunde la această scrisoare.

Al dumneavoastră,

Gervase Chevenix‑Gore

Sprâncenele d‑lui Hercule Poirot se ridicară încet peste frunte că a­proape îi dispărură sub păr.

„Cine‑o mai fi şi acest Gervase Chevenix‑Gore?", se întrebă.

Se duse în bibliotecă de unde luă un tom gros, de format mare.

Nu trebui să caute prea mult:

„Chevenix‑Gore, sir Gervase Francis Xavier, al 10‑lea baronet; cr. 1694; fost căpitan în reg. 17; n. la 18 mai 1878; fiul cel mai mare al lui sir Guy Chevenix‑Gore, al 9‑lea baronet şi lady Claudia Bretherton, a doua fiică a celui de‑al 8‑lea viconte de Wallingford. I‑a succedat tatălui în 1911; Căs. 1912 cu Vanda Elisabeth, fiica cea mai mare a col. Frederick Arbuth­not; educ. Eton. A servit în războiul european 1914‑1918. Pasiuni: călăto­rii şi vânat mare. Adresa: Hamborough Close, Hamborough St. Mary, West­shire şi Lowndes Square 218, S.W. 1, London.

Cluburi: echitaţie şi al călătorilor".

  Poirot dădu neliniştit din cap. Rămase pentru o clipă cufundat în gân­durile sale, apoi se apropie de birou, trase un sertar şi începu să caute prin­tr‑un teanc de cărţi de vizită.

Chipul i se lumină.

— À la bonne heure! Asta‑i! Sigur o să fie acolo!

Ducesa îl întâmpină pe domnul Hercule Poirot cu un glas în care se desluşea şi linguşire:

— Aţi venit totuşi, domnule Poirot... Asta‑i minunat!

— Plăcerea este de partea mea, madame, murmură Poirot făcând o plecăciune.

După aceea se strecură printre nadele câtorva personalităţi de marcă — un diplomat ilustru, o artistă la fel de cunoscută, un nu mai puţin vestit pair al sportului — şi, în sfârşit, îl găsi pe omul pentru care venise, unul dintre cei trecuţi la „au mai participat...", un anume domn Satterthwaite.

Domnul Satterthwaite ciripi amabil:

— Ducesa e delicioasă... Seratele ei mă cuceresc întotdeauna... O per­sonalitate, ce mai... Dacă mă înţelegeţi... În urmă cu câţiva ani mă întâl­neam adesa cu ea în Corsica...

De regulă, explicaţiile domnului Satterthwaite erau supraîncărcate, până la disperare, cu date despre cunoştinţele lui de viţă nobilă. E posibil ca el să fi putut să găsească câteodată plăceri în compania doamnelor Jo­nes, Brown sau Robinson, dar nu menţiona acest lucru. Dar, cu toate a­cestea, n‑ar fi fost nimic mai neadevărat decât a‑l caracteriza pe domnul Satterthwaite drept snob. Era un observator fin al firilor omeneşti, iar afir­maţia potrivit căreia se pricepea cel mai bine la fete se baza pe faptul că domnul Satterthwaite cunoştea o mulţime dintre acestea.

— Ştii, dragul meu, a trecut o veşnicie de când nu ne‑am văzut. Mă simt onorat şi astăzi că am putut să vă urmăresc la lucru, în cazul de la „Cuibul ciorii". De atunci mă consider a fi sfinţit într‑un fel. Am întâlnit‑o pe Lady Mary chiar săptămâna trecută, cu totul din întâmplare. O apariţie fermecătoare, minunată fiinţă — potpourri şi parfum de lavandă!

De câte ori povestea despre unul sau două scandaluri, aflate tocmai pe tapet — de pildă indiscreţiile fiicei vreunui conte sau comportarea scan­daloasă a nu ştiu cărui viconte — Poirot abia reuşea să strecoare şi nume­le lui Gervase Chevenix‑ Gore.

Domnul Satterthwaite reacţionă rapid.

— O, dar este realmente o personalitate. Ultimul baronet, aşa i se spu­ne.

— Pardon, nu vă înţeleg prea bine...

Domnul Satterthwaite se aplecă cu indulgenţă în faţa lipsei de înţe­legere a străinului.

— A fost o glumă, ştiţi... O glumă. Natural, el nu este ultimul baronet din Anglia, dar este un fel de reprezentant tipic al unei epoci. E pe jumăta­te erou, pe jumătate nebun, un ins din categoria acelora cărora scriitorii secolului trecut le făceau cu plăcere loc în romanele lor, unul din aceia ce pun pariuri imposibile pe care le şi câştigă în cele din urmă.

El explică cu lux de amănunte ce anume avea în vedere. Tânăr fiind, Gervase Chevenix‑Gore a înconjurat lumea cu o barcă cu pânze, a partici­pat la expediţii la Poli, a provocat la duel pe un pair. A făcut prinsoare că va ieşi pe scările palatului ducal călare pe iapa sa preferată şi, bineînţeles, a câştigat. Odată a sărit din loja teatrului direct pe scenă, de unde a răpi­t‑o pe o artistă celebră tocmai când aceasta se găsea la mijlocul monologu­lui. Dar despre el existau o sumedenie de anecdote.

— E un neam vechi, continuă domnul Satterthwaite. Sir Guy Cheve­nix‑Gore a luat parte la prima cruciadă. Acum, din păcate, se pare că bă­trânul Gervase „încheie plutonul" — e ultimul Chevenix‑Gore.

— Averea s‑a mai subţiat?

— Da de unde, Gervase e fabulos de bogat. Este proprietarul unor bu­nuri imobiliare de valoare, are mine de cărbune şi, în plus de asta, în tine­reţe a pus să fie înregistrată anexarea unei mine din Peru sau prin altă parte din America de Sud, care i‑a adus o avere teribilă. Un om admirabil. A avut noroc în tot ce a făcut.

— Acum însă are nişte anişori...

— Da, sărmanul bătrânel, zise domnul Satterthwaite oftând şi dând din cap. Majoritatea oamenilor v‑ar spune despre el că este tocmai copt pentru balamuc. În felul lor, au dreptate. Pe bune, el e nebun — dar nu în sensul că ar avea acte în regulă sau că ar vorbi singur pe drum, ci nebun în sensul că pur şi simplu nu este normal. El a fost totdeauna un original.

— Numai că, originalitatea, cu timpul, se transformă în excentricitate, nu? remarcă Poirot.

— Aveţi dreptate. Asta i se potriveşte de minune lui Gervase, sărma­nul bătrânel.

— Trebuie că are o părere destul de bună despre el, nu‑i aşa?

— Asta da. Ştiţi, după el lumea s‑a împărţit totdeauna în două jumă­tăţi — familia Chevenix‑Gore şi restul.

— Mania nobleţei.

— Aşa ceva. Toţi Chevenix‑Gore au fost nişte îngâmfaţi — ei înşişi îşi sunt legea. Gervase, care e ultimul dintre ei, cel mai mult. El este, pe cin­stea mea, dacă l‑aţi auzi vorbind, aţi putea crede că este... Eh, dumnezeu­le!

Poirot dădu încet şi gânditor din cap.

— Da, aşa mi‑am imaginat situaţia. Ştiţi, am primit o scrisoare de la el. O scrisoare foarte neobişnuită, în care nu mă roagă nimic. M‑a chemat la el, atât.

— Un decret regal, zâmbi pe furiş domnul Satterthwaite.

— Exact. Lui sir Gervase nu i‑a trecut desigur prin cap că eu, Hercule Poirot, sunt şi eu un cineva, un om care am şi eu o sumedenie de treburi! Şi că este foarte greu de presupus că aş lăsa baltă totul şi m‑aş comporta asemenea unui câine ascultător — ca o nulitate recunoscătoare că i s‑a az­vârlit şi ei ceva!

Domnul Satterthwaite strânse din buze pentru a‑şi înăbuşi un zâm­bet. Tocmai îi trecuse prin cap că în materie de propria importanţă, între Hercule Poirot şi Chevenix‑Gore nu era o diferenţă prea mare.

Se mulţumi să bombăne:

— Dacă motivul chemării reclamă urgenţă...

Agatha Christie teatru radiofonic.............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie