Capitolul 1

Miss Marple şedea în dreptul fereastrei. Fereastra dădea înspre grădina care fusese cândva o mare sursă de mândrie pentru ea. Fusese cândva; acum nu mai era cazul. În ultima vreme, când se uita pe fereastră se crispa. De ceva timp nu mai avea voie să muncească în grădină. I se interzisese să se mai aplece, să mai sape, să planteze - în cel mai bun caz avea voie, câte puţin, să cureţe crengile. Bătrânul Laycock venea de trei ori pe săptămână şi îşi dădea silinţa, nu încăpea îndoială. Dar rezultatele strădaniei lui, aşa cum vor fi fiind ele (şi nu erau cine ştie ce) erau strălucite după standardele lui, nu după cele ale stăpânei care îi plătea leafa. Miss Marple ştia exact ce trebuia făcut şi când trebuia făcut, şi nu ezita să‑l instruiscă aşa cum scrie la carte. Bătrânul Laycock nu întârzia apoi să‑şi arate geniul, care consta în exprimarea entuziastă a acordului şi în totala lipsă de randament ulterior.

– Aşa‑i cum zici dumneata, coniţă. Acolo punem mecosoapele^[1] şi clopoţeii de‑a lungul zidului şi, aşa cum zici, coniţă, trebuie să punem treaba la cale săptămâna viitoare numaidecât.

Scuzele lui Laycock erau întotdeauna de bun‑simţ şi semănau izbitor cu cele pe care le prezenta căpitanul George din Trei într‑o barcă [2] pentru a evita să iasă în larg. În cazul căpitanului, vântul venea, întotdeauna, din direcţia greşită, fie suflând dinspre mare, fie dinspre ţărm, fie venea dinspre vestul care nu inspira nimic bun, fie dinspre trădătorul vest. Motivul principal al lui Laycock era vremea. Prea uscată - prea umedă - prea multă ploaie - un iz de îngheţ în aer. Sau, altceva, de o mai mare importanţă, trebuia să vină pe primul loc în topul preocupărilor lui (în genere ceva în legătură cu varza obişnuită sau cea de Bruxelles, sorturi din care îi plăcea să cultive fără măsură). Principiile lui Laycock în materie de grădinărit erau simple şi nici un stăpân, oricât de atotştiutor ar fi fost el, nu putea să‑l dezveţe de ele.

Acestea constau în multe ceşti de ceai, dulce şi tare, ca un soi de încurajare a efortului ce avea să fie depus, iar dacă era toamnă, o doză bună de măturare a frunzelor, o straşnică aranjare pe straturi a florilor lui favorite, în majoritate ochiul- boului şi salvie - ca să „dea bine”, cum zicea el - în timpul verii. Era total în favoarea stropirii trandafirilor împotriva păduchilor, dar îi lua cam mult s‑o şi facă, iar când venea vorba să facă şanţuri mai adânci pentru sângele‑voinicului contracara de obicei cu remarca: A, păi să le vezi pe ale mele! Un adevărat deliciu anul trecut şi fără să le fandosească cine ştie ce în prealabil.

Ce‑i drept, era devotat stăpânilor lui, le făcea pe plac când venea vorba de pretenţiile lor în materie de horticultură (atâta vreme cât asta nu implica şi muncă prea grea), însă, pentru el, legumele erau cele mai importante lucruri în viaţă; nişte varză creaţă, sau ceva varză de Savoy; florile erau doar capricii după care se înnebuneau damele, de vreme ce altceva mai bun nu aveau de făcut. Îşi exprima afecţiunea aducând în dar ochiul‑boului, salvie, lobelia şi crizanteme de vară.

– Am făcut câte ceva la neşte case noi, acolo, la Cartier. Aia vor grădini arătoase, nu glumă. Aveau mai multe plante decât le trebuia, aşa că am mai adus şi io câteva aci şi le‑am pus în loc la trandafirii ăia învechiţi, că nu prea mai arătau aşa de grozav, să ştiţi.