Prolog

Nadina, balerina rusoaică ce luase cu asalt Parisul, răspunse aplauzelor, înclinându‑se iar şi iar. Ochii săi negri, înguşti, se îngustară şi mai tare, colţurile gurii de un roşu aprins se ridicară uşor. Entuziaştii francezi continuau să bată podeaua în semn de apreciere, în timp ce cortina cădea cu un foşnet, ascunzând vederii roşul, albastrul şi argintiul bizarului décors. În învolburarea vălurilor albastre şi oranj, balerina părăsi scena. Un domn cu barbă o luă în braţe entuziasmat. Era impresarul.

– Magnificent petite, magnific, strigă el. În seara asta te-ai întrecut pe tine. O sărută galant pe ambii obraji într‑o manieră oarecum firească.

Doamna Nadina acceptă omagiul cu indiferenţa pe care ţi‑o dă obişnuinţa îndelungată şi trecu mai departe spre cabina ei încărcată de buchete de flori, împrăştiate neglijent peste tot, de minunate costume cu design futurist, îmbibate cu diverse parfumuri, sofisticate flacoane de diferite esenţe. Jeanne, garderobiera, îşi luă în primire stăpâna, vorbind neîncetat şi lansând un torent de complimente excesive.

O bătaie în uşă îi opri logoreea. Jeanne se duse să deschidă şi reveni cu o carte de vizită.

– Doamna primeşte?

– Dă‑mi să văd.

Balerina întinse o mână lascivă, dar, la vederea numelui de pe cartea de vizită „Contele Sergius Paulovici”, în ochi i se aprinse brusc o scânteie de interes.

– Îl voi primi. Adu-mi repede peignoir‑ul galben. Iar când intră, poţi să pleci.

– Bien, madame.

Jeanne aduse peignoir‑ul, un elegant capot din şifon de culoarea grâului şi împodobită cu hermină. Nadina se strecură în el şi îşi zâmbi sieşi, în timp ce mâna lungă şi albă bătea uşor în geamul mesei de toaletă.

Contele profită prompt de privilegiul ce‑i fusese acordat. Era un bărbat de înălţime medie, foarte zvelt, foarte elegant, foarte palid, extraordinar de blazat. Trăsături foarte comune şi, lăsând la o parte manierele, un om greu de recunoscut dacă îl întâlneai a doua oară. Se aplecă să‑i sărute mâna cu o curtoazie ieşită din comun.

Atât putu să vadă Jeanne înainte de a ieşi şi a închide uşa după ea. Rămas singură cu vizitatorul său, zâmbetul Nadinei suferi o bruscă transformare.

– Deşi suntem compatrioţi, cred că n‑ai să vorbeşti ruseşte, rosti ea.

– Din moment ce nici unul dintre noi nu cunoaşte vreun cuvânt din această limbă, nici n‑am putea, fu de acord vizitatorul.

În urma consimţământului ambelor părţi, începură să vorbească în engleză, şi nimeni, acum că purtarea aferată a contelui fusese lăsată deoparte, n‑ar fi zis că nu e limba lui maternă. Se însufleţise cu repeziciunea unui artist de music‑hall londonez.

– Ai avut mare succes în seara asta, remarcă el. Te felicit.

– În tot cazul, sunt îngrijorată. Poziţia mea nu mai e cea care era. Suspiciunile ivite în timpul războiului nu s‑au stins niciodată. Continui să fiu urmărită şi spionată.

– Dar ţi s‑a adus vreodată vreo acuzaţie de spionaj?

– Planul şefului nostru e prea bine elaborat ca să ajungă la asta.

– Trăiască „Colonelul”, spuse contele zâmbind. Uimitoare veste, nu‑i aşa, că intenţionează să se retragă? Să se retragă? Să se retragă! Exact ca un doctor, sau ca un măcelar, sau ca un instalator...

– Sau ca orice alt om de afaceri, completă Nadina. N-ar trebui să ne surprindă. Ăsta a fost întotdeauna „Colonelul”... un excelent om de afaceri. A organizat reţeaua cum altul ar fi organizat o fabrică de ghete. Fără să se implice personal, a plănuit şi a condus o serie de lovituri fantastice, cuprinzând toate ramurile din ceea ce am putea numi „profesiunea” lui. Furturi de bijuterii, falsificări, spionaj (ăsta din urmă foarte profitabil pe timp de război), sabotaj, asasinate discrete, cu greu ar mai exista ceva care să nu fi abordat. Însă lucrul cel mai înţelept e că ştie când să se oprească. Jocul începe să devină periculos? Se retrage cu graţie... şi cu o avere fabuloasă!

– Hm! exclamă contele cu îndoială. Asta e destul de... neliniştitor pentru noi toţi. Dacă o face, suntem în încurcătură.

– Dar suntem plătiţi... în cel mai generos mod!

Ceva în tonul ei, o notă de ironie mascată, îl făcu să o privească pătrunzător. Continua să‑şi zâmbească sieşi, însă nuanţa acelui zâmbet îi stârni curiozitatea. Dar adăugă, diplomat.

– Da, „Colonelul” a fost întotdeauna un patron generos, bun platnic. Multe dintre succesele lui le‑am atribuit acestui fapt... şi invariabilului său plan de a găsi întotdeauna un ţap ispăşitor. Un mare creier, fără îndoială un mare creier! Şi un adept al maximei: „Dacă vrei ca un lucru să fie făcut în siguranţă, nu‑l fă tu însuţi!” Iată‑ne pe fiecare dintre noi complet compromişi şi în puterea lui, fără ca vreunul din noi să aibă o dovadă împotriva lui.

Se opri, parcă aşteptând ca ea să‑l contrazică, însă balerina rămase în continuare tăcută, zâmbind ca pentru ea, ca şi până atunci.

– Nici unul din noi, rosti contele dus pe gânduri. Totuşi, să ştii, bătrânul e superstiţios. Cu ani în urmă, a fost la o prezicătoare. Ea i‑a prezis că va avea o perioadă de succes, însă i‑a destăinuit că prăbuşirea îi va veni de la o femeie.

Reuşise să‑i provoace interesul. Îl privi iute.

– E ciudat, foarte ciudat! De la o femeie, zici?

Contele zâmbi şi ridică din umeri.

– Fără îndoială, acum că s‑a... retras, se va căsători. Va lua vreo tânără fermecătoare din înalta societate care îi va spulbera milioanele mai repede decât le‑a făcut.

Nadina clătină din cap.

– Nu, nu, nu asta e calea. Ascultă, prietene, mâine plec la Londra.

– Dar contractul de aici?

– N-am să lipsesc decât o noapte. Şi incognito, cum fac cei din casa regală. Nimeni nu va şti vreodată că am părăsit Franţa. De ce crezi că plec?

– Greu de crezut că de plăcere, în această perioadă a anului. Ianuarie e o lună detestabil de ceţoasă! Trebuie să fie pentru profit, eh?

– Exact. Se ridică şi se aşeză în faţa lui, arogantă şi mândră. Puţin înainte ai spus că nici unul dintre noi nu‑l are cu ceva la mână pe şef. Greşeşti. Eu îl am. Eu, o femeie, am avut isteţimea şi, da, curajul - pentru asta îţi trebuie curaj - să-l înşel. Îţi aminteşti diamantele De Beers?

– Da, îmi amintesc. La Kimberley, chiar înainte de izbucnirea războiului? N-am avut nimic de a face cu asta şi n‑am auzit niciodată amănunte... cazul a fost muşamalizat din anumite motive, nu‑i aşa? Şi asta a fost o captură măreaţă.

– Pietrele valorau o sută de mii de lire. Doi am lucrat la asta... la ordinele „Colonelului”, fireşte. Şi atunci mi‑am întrezărit şansa. Vezi tu, planul era să substituim câteva dintre diamantele De Beers cu mostrele unor diamante aduse din America de Sud de doi tineri geologi care s‑au întâmplat să fie în acel timp la Kimberley. Bănuiala a căzut pe ei.

– Bine gândit, interveni contele cu admiraţie.

teatru radiofonic.............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie