Prolog.

          Era seara de deschidere a noii Opere Naţionale din Londra şi, prin urmare, un eveniment. Regalitatea era prezentă. Presa era prezentă. Mondenii erau prezenţi. Chiar şi melomanii, prin orice mijloace, reuşiseră să fie prezenţi, majoritatea cocoţaţi în ultimul rând de scaune de sub acoperiş.

          Compoziţia muzicală oferită era Gigantul, o lucrare nouă a unui compozitor până acum necunoscut, Boris Groen. În intervalul de după prima parte, un ascultător ar fi putut culege următoarele frânturi de conversaţie.

          „Absolut divină, iubitule!” „Se spune că e pur şi simplu… Pur şi simplu… E. ultimul răcnet! Totul este intenţionat disarmonic… Şi trebuie să-l citeşti pe Einstein ca să înţelegi”… „Da, dragă, am să spun tuturor că este absolut minunată. Dar, între noi fie vorba, te apucă durerea de cap!”

          — De ce nu se poate deschide o Operă britanică cu un compozitor britanic, decent? Toată aiureala asta rusească! Cuvintele aparţineau unui colonel nervos.

          — Chiar aşa, rosti tărăgănat însoţitorul lui. Dar, vezi dumneata, nu mai există compozitori britanici. Trist, dar asta e!

          — Prostii, nu-mi spune mie, domnule! Doar că nu li se dă o şansă de asta. Cine e tipul ăsta Levinne? Un străin dubios, evreu. Asta e!

          Un bărbat din apropiere, rezemat de perete, pe jumătate as-cuns de o draperie, îşi permise un zâmbet – căci el era Sébastian Levinne, unicul proprietar al Operei Naţionale, cunoscut în mod obişnuit sub titlul de „Cel mai mare showman al lumii”.

          Era un bărbat masiv; cam prea bine acoperit cu cărnuri. Avea faţă galbenă şi impasibilă, ochii ca două mărgele negre, două urechi enorme depărtate de cap, care constituiau deliciul caricaturiştilor.

          Valul discuţiilor se învârtejea pe lângă el…

          „Decadent-morbid… Nevrotic. Copilăresc.”

          Aceştia erau criticii.

          „Devastator… Absolut divin… Minunat, draga mea…”

          Acestea erau femeile.

          „Toată treaba nu e decât o piesă de revistă ridicată în slăvi”. „Uimitoare efecte în partea a doua, sunt convins. O întreagă maşinărie, să ştii. Această primă parte «Piatra» este numai un fel de introducere. Se spune că bătrânul Levinne s-a făcut luntre şi punte pentru asta. Niciodată n-a mai fost aşa ceva”. „Muzica e cam sinistră, nu-i aşa?” „Idee anarhistă, sunt sigur. Orchestre zgomotoase, nu aşa se cheamă?”

           Aceştia erau tinerii, mai inteligenţi decât femeile, mai lipsiţi da prejudecăţi decât criticii.

          „N-o să prindă. Un număr de senzaţie, atâta tot”. „Totuşi, ştiu şi eu… Există o înclinaţie pentru chestia asta cubistă, „Levinne e isteţ„. „Uneori aruncă în mod deliberat cu banii – dar şi-i ia înapoi”. „Costul…?” Glasurile coborâră, şuşotind misterios, în timp ce erau menţionate diverse sume de bani.

          Aceştia erau membrii propriei sale rase. Sébastian Levinne zâmbi.

          Se auzi soneria şi mulţimea porni agale să îşi ocupe locurile.

          O perioadă de aşteptare, plină de sporăvăieli şi râsete, apoi luminile pâlpâiră şi se stinseră. Dirijorul urcă la locul lui. În faţa lui se afla o orchestră de şase ori mai mare decât orice orchestră de la Covent Garden şi total deosebită de o orchestră obişnuită. În ea se aflau instrumente ciudate de metal strălucitor ca nişte monştri diformi, iar într-un colţ o neobişnuită scânteiere de cristal. Dirijorul întinse bagheta, apoi o coborî şi imediat se auzi o bătaie ritmică şi joasă ca de ciocan pe nicovală – când şi când o bătaie era sărită, pierdută, iar apoi se întorcea plutind şi îşi lua locul în contratimp, îmbrâni indu-le pe celelalte.

          Cortina se ridică…

          În fundul unei loje de la nivelul al doilea, Sébastian Levinne stătea în picioare şi privea.

          Asta nu era operă, aşa cum e înţeleasă în mod obişnuit. Nu relata nici o poveste, nu întruchipa personaje. Era mai degrabă ceva la scara unui gigantic balet rusesc. Conţinea efecte spectaculoase, efecte luminoase ciudate şi supranaturale – efecte care erau invenţiile lui Levinne. Spectacolele lui de revistă erau de mult declarate ca ul-timul răcnet în materie de senzaţie spectaculoasă veritabilă. În creaţia de faţă, mai mult artist decât producător, îşi pusese întreaga forţă a imaginaţiei şi experienţei lui.

          Prologul reprezentase Piatra – copilăria Omului.

          Partea aceasta – corpul lucrării – era o supremă procesiune de instalaţii – fantastică, aproape înspăimântătoare. Centrale electrice, dinamuri, coşuri de fabrici, furnale, toate fuzionând şi revărsându-se. Şi oameni, armate de oameni, cu feţe cubiste de roboţi, defilând în şabloane.

          Muzica se umflă şi se învărteji – o larmă sonoră şi profundă veni de la noile instrumente metalice cu forme ciudate. Peste tot zgomotul răzbătea o notă stranie, înaltă şi dulce – ca zornăitul a nenumărate pahare…

          Urmă un Episod al Zgârie-Norilor – New York-ul văzut cu susul în jos în zorii dimineţii dintr-un avion în zbor rotit. Şi ciudata bătaie ritmică disarmonică deveni şi mai insistentă, cu o monotonie ameninţătoare crescânda. Bătaia se prelungi pe durata altor episoade pentru a atinge, în sfârşit, climaxul, ca o uriaşă erecţie de oţel – mii de bărbaţi cu feţele de oţel sudaţi laolaltă într-un Uriaş Om de Oţel.

          Epilogul urmă imediat. Fără interval, fără lumini aprinse. Numai o parte a orchestrei interpretă. Partitura era denumită în noua. Frazeologie modernă „Sticla”.

          Note răsunătoare de trâmbiţă.

          Cortina se dizolvă în ceaţă… Ceaţa se despărţi… Strălucirea bruscă te făcu să-ţi doreşti să-ţi acoperi ochii.

          Gheaţă – nimic altceva decât gheaţă… Gheţari şi iceberguri imenşi… Strălucitori.

          Iar în vârful imensei culmi o siluetă mică – orientată cu faţa spre strălucirea de. Nesuportat reprezentând răsăritul soarelui…

          Silueta pirpârie şi caraghioasă a unui om…

          Sfrălucirea se intensifică până la albeaţa magneziului. Mâinile urcară instinctiv la ochi cu un jstrigăt de durere.

          Sticla sună – înalt şi dulce – apoi se sparse, se sparse pur şi simplu, în fragmente zornăitoare.

          Cortina căzu şi luminile se aprinseră.

          Cu o faţă impasibilă, Sébastian Levinne primi diverse felicitări şi coate.

          — Ei bine, de dată asta ai făcut-o, Levinne. Fără jumătăţi de măsură, aşa-i?

          — Un spectacol al naibii de bun, bătrâne. Deşi al naibii să fiu dacă ştiu despre ce este.

          — Gigantul, 'ai? Asta-i drept, chiar că trăim într-o eră a maşinilor.

          — Oh, domnule Levinnef pur şi simplu e prea înspăimântătoare pentru a încape în cuvinte! Am să-l visez pe acel gigant oribil de oţel.

          — Maşinăriile precum Gigantul care devorează, aşa-i? Nu te înşeli prea mult, Levinne. Vrem să ne întoarcem la Natură. Cine e Groen? Un rus?

          — Da, cine e Groen? Oricine ar fî, e un geniu. Bolşevicii se pot lăuda că, în sfârşit, au dat la iveală un compozitor.

          — Păcat, Levinne, că te-ai făcut bolşevic. Om Colectiv. Şi Muzică Colectivă.

          — Ei bina, Levinne, baftă! Nu pot să spun că îmi place mieunatul ăsta afurisit căruia în ziua de azi i se zice muzică, dar e un spectacol bun.

          Aproape ultimul veni un bătrânel, uşor înconvoiat, cu un umăr mai înalt decât celălalt. Acesta rosti cu un glas foarte distinct.

          — Vrei să-mi dai ceva de băut, Sébastian?

          Levinne dădu din cap. Bătrânelul era Cari Bowerman, cel mai distins dintre criticii muzicali englezi. Plecară împreună către sanctuarul lui Levinne. Acolo se aşezară în două fotolii. Levinne îşi servi musafirul cu whisky şi sifon, apoi îl privi întrebător. Era ner-ăbdător să audă verdictul criticului.

          — Aşadar?

          Bowerman nu răspunse imediat. În cele din urmă spuse încetişor:

          — Eu sunt bătrân. Există lucruri care îmi aduc plăcere… Există

          — Alte lucruri, precum muzica de azi, care nu-mi oferă plăcere. Însă, în tot cazul, recunosc Geniul când îl întâlnesc. Există o sută de şarlatani – sute de indivizi care sfarămă tradiţia şi care cred'că prin asta au înfăptuit ceva minunat. Şi există al o sutălea unu – un creator, un om care păşeşte cu îndrăzneală în viitor…

          Se opri, apoi continuă:

          — Da, recunosc geniul când îl întâlnesc. Poate că nu-mi place, dar îl recunosc. Groen, oricine o fi el, are geniu… Muzica de mâine…

          Iarăşi se opri, şi iarăşi Levinne tăcu, aşteptând.

teatru radiofonic.........https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie