Păpuşa stătea în fotoliul mare de catifea. Nu era prea multă lumină în cameră; cerul Londrei era întunecat, în atmosfera cenuşiu-verzuie, scoarţele, draperiile şi preşurile de culoarea sălciei, toate se armonizau unele cu altele. Şi păpuşa se integra. Stătea lungită, inertă, lăfăindu-se în hainele ei de catifea verde, cu pălărie de catifea şi chipul pictat. Era păpuşa favorită care împodobea saloanele femeilor bogate, păpuşa ce se răsfăţa lângă telefon sau printre pernele de pe divan. Şedea tolănită acolo, mereu lipsită de viaţă şi, totuşi, ciudat de însufleţită. Arăta ca un produs decadent al secolului XX.

          Sybil Fox, intrând grăbită cu nişte tipare şi o schiţă, privi păpuşa cu un uşor sentiment de surpriză şi uimire. Se întreba, dar ce se întreba nu ajungea şi să exprime. În schimb, se gândi în sinea ei: „Ce s-o fi întâmplat cu tiparul de catifea albastră? Unde l-am pus? Sunt sigură că l-am avut acum o clipă”. Ieşi pe palier şi strigă spre camera de lucru:

          — Elspeth, Elspeth, e la tine tiparul albastru? Doamna Fellows-Brown trebuie să sosească într-o clipă!

          Intră din nou şi aprinse lumina. Se uită iar la păpuşă. „Unde naiba, ah, uite-l”. Ridică tiparul de unde-l scăpase de fapt. Afară se auzi obişnuitul scârţâit al liftului care se oprea în dreptul palierului şi, de îndată, doamna Fellows-Brown, însoţită de pechinezul ei, intră pufăind în cameră asemenea sâcâitorului tren local care opreşte într-o gară de pe parcurs.

          — Are să toarne cu găleata, spuse ea, pur şi simplu, să toarne!

          Îşi aruncă mănuşile şi o blană. Apăru şi Alicia Coombe. Nu mai venea oricând în ultimul timp, numai când soseau oaspeţi deosebiţi şi doamna Fellows-Brown era o astfel de clientă.

          Elspeth, supraveghetoarea atelierului, aduse rochia şi Sybil i-o trase pe cap doamnei Fellows-Brown.

          — Poftiţi, zise ea, cred că vine bine. Da, e într-adevăr, reuşită.

          Doamna Fellows-Brown se întoarse într-o parte şi se uită în oglindă.

          — Trebuie să-ţi spun că rochiţele tale îmi micşorează fundul.

          — Sunteţi mult mai subţire decât acum trei luni, o asigură Sybil.

          — Nici vorbă, zise doamna Fellows-Brown, deşi recunosc că arăt aşa. E ceva în felul cum croieşti care îmi micşorează fundul. Arăt de parcă nici nu l-aş avea – vreau să spun doar unul cum îl au majoritatea. Oftă şi-şi mângâie cu grijă partea ce o necăjea a anatomiei sale. Întotdeauna mi-am făcut probleme, zise ea. Sigur, ani de zile, l-am putut ascunde, ştiţi, ridicându-mi în faţă bustul. Da, dar acum, nu mai pot face aşa pentru că am şi burtă şi fund. Vedeţi, nu-ţi poţi ascunde ambele părţi, nu-i aşa?

          Alicia Coombe zise:

          — Ar trebui să le vedeţi pe unele dintre clientele mele!

          Doamna Fellows-Brown se învârtea încolo şi încoace.

          — Să ai burtă e mai rău decât să ai fund, zicea ea. Se vede mai bine. Sau poate ţi se pare, pentru că, atunci când stai de vorbă cu oamenii eşti cu faţa la ei şi, în momentul acela, ei nu-ţi pot vedea fundul, dar îţi observă burta. În orice caz, am hotărât să-mi strâng burta şi să las fundul în pace. Îşi răsuci gâtul şi mai tare şi apoi se repezi deodată: o, păpuşa aia a voastră! Mă face să mă treacă toţi fiorii. De când o aveţi?

          Sybil se uită nesigură către Alicia Coombe, care arăta uimită şi oarecum tristă.

          — Nu ştiu exact… De câtva timp, cred… Niciodată nu ţin minte. E îngrozitor acum… Pur şi simplu, nu ţin minte. Sybil, de când o avem?

          Sybil spuse scurt:

          — Nu ştiu!

          — Ei bine, repetă doamna Fellows-Brown, mă face să mă înfior. Ciudat! Se uită, ştiţi, ca şi cum ne-ar studia pe toate şi ar râde între mânecile alea de catifea. Aş scăpa de ea dacă aş fi în locul vostru. Se scutură cuprinsă de teamă, după care reveni la detaliile de croitorie. Să-şi scurteze sau nu mânecile cu vreun inci? Dar lungimea? Când toate aceste probleme importante au fost soluţionate în mod satisfăcător, doamna Fellows-Brown îşi îmbrăcă hainele cu care venise şi se pregăti să plece. Cum trecea pe lângă păpuşă, îşi întoarse capul.

          — Nu, zise ea, nu-mi place păpuşa asta. Arată parcă ar fi dintre ai casei. Nu e sănătos.

          — Ce-o fi vrut să spună? Întrebă Sybil, după ce doamna Fellows-Brown coborî treptele. Înainte ca Alicia Coombe să aibă răgazul de a răspunde, doamna Fellows-Brown se întoarse, băgându-şi capul pe uşă.

          — Doamne Sfinte, am uitat cu totul de Fou Ling. Unde eşti iubiţelule? Dar n-aş fi crezut vreodată!

          Rămase cu gura căscată, ca şi celelalte două femei. Pechinezul stătea lângă fotoliul de catifea verde, cu ochii aţintiţi la păpuşa fără viaţă, tolănită pe el. Nu era nici o expresie, nici de plăcere, nici de furie, pe mutrişoara lui, numai ochi. El doar o privea.

          — Haide, dragul mamei, îl chemă doamna Fellows-Brown.

          Dragul mamei nu-i acorda nici o atenţie.

          — Se face pe zi ce trece mai neascultător, remarcă doamna Fellows-Brown, cu aerul uneia care cunoaşte gradele de comparaţie ale acestei calităţi. Haide, Fou Ling, cuţu-cuţu, fustângiule!

          Fou Ling îşi întoarse puţin capul spre stăpâna sa, după care, cu dispreţ, îşi reluă contemplarea păpuşii.

          — Ea l-a impresionat cu siguranţă, opină doamna Fellows-Brown. Nu cred că a observat-o până acum. Nici eu. Era aici ultima dată când am venit?

          Celelalte două femei se uitau una la alta. Acum Sybil era încruntată şi Alicia Coombe răspunse, ridicând din sprâncene:

          — Vă spun că nu mai am ţinere de minte de la o vreme. De când e la noi, Sybil?

          — De unde o aveţi? Întrebă doamna Fellows-Brown. Aţi cumpărat-o?

          — O, nu! Alicia Coombe păru oarecum şocată de idee. O, nu. Cred… Cred că mi-a dăruit-o cineva. Clătină din cap. E înnebunitor, exclamă ea. Absolut înnebunitor, când totul îţi iese din minte exact în momentul în care s-a întâmplat.

          — Hai, nu te prosti, Fou Ling, se răţoi doamna Fellows-Brown. Haide, am să te iau în braţe.

          — Şi-l ridică. Fou Ling lătră protestând viguros. Părăsiră camera, Fou Ling cu capul întors peste umărul său pufos, privind încă cu intensă atenţie păpuşa din fotoliu…

          — Păpuşa aia de-acoio, zise doamna Groves, pe cinstite, mă înfioară, chiar aşa!

          Doamna Groves era femeia de servici. Tocmai spălase duşumeaua pe mijloc, înspre uşă. Acum se ridicase şi ştergea încet praful în jurul camerei.

          — Nostimă treabă, spuse doamna Groves, niciodată nu i-am luat seama cu adevărat până ieri. Şi deodată mă izbi brusc, cum s-ar zice.

          — Nu-ţi place? O întrebă Sybil.

          — Vă spun, doamnă Fox, mă face să mă înfior, se plânse servitoarea. Nu e firească, dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun. Picioarele alea lungi care-i atârnă, felul în care şade acolo şi privirea şireată. Ceva nu este sănătos, asta-i părerea mea!

          — Niciodată n-ai spus aşa ceva despre ea, remarcă Sybil.

          — Vă repet, n-am observat-o niciodată… Până azi-dimineaţă. Sigur că ştiu că e aici de câtva timp dar… Se opri şi o expresie de uimire se întipări pe faţa sa. E ca un lucru pe care-1 visezi noaptea!

          Îşi strânse mai multe lucruri de făcut curăţenie, părăsi camera de probă şi traversă palierul spre încăperea din partea cealaltă.

          Sybil se uită la păpuşa relaxată. O expresie de uimire crescândă i se putea citi pe faţă. Alicia Coombe intră şi Sybil se întoarse brusc.

          — Domnişoară Coombe, de când ai creatura asta?

          — Ce, păpuşa? Draga mea, ştii că nu-mi reamintesc lucrurile. Ieri – e aşa o prostie!

          — Plecasem la conferinţa aceea şi abia mersesem jumătate de drum pe stradă când, deodată, mi-am dat seama că nu aveam idee unde mă duceam. M-am gândit şi tot m-am gândit. În cele din urmă, mi-ara zis că trebuie să fie Fortnums. Ştiam că era ceva pe care vroiam să-l iau de la Fortnums. Ei bine, n-o să-ţi vină să crezi, abia după ce m-am întors acasă şi mi-am băut ceaiul, mi-am reamintit de conferinţă. Desigur, am auzit de multe ori că oamenii devin senili cu cât înaintează în vârstă, dar mie mi se întâmplă mult prea repede. Acum am uitat unde mi-am pus geanta, ca şi ochelarii. Unde am pus ochelarii ăia? Îi aveam acum o clipă… Citeam ceva în „The Times”.

          — Ochelarii sunt aici, pe şemineu, spuse Sybil,întinzându-i. De unde ai păpuşa? Cine ţi-a dat-o?

teatru radiofonic...........https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie