I
 

SE PORNISE un război cu turcii. Vicontele Medardo de Terralba, unchiul meu, călărea prin câmpia Boemiei spre tabăra creştinilor. Îl însoţea un scutier pe nume Curzio. Berzele zburau jos, în stoluri albe, străbătând văzduhul opac şi încremenit.

— De ce atâtea berze? îl întrebă Medardo pe Curzio; încotro zboară?

Unchiul meu era nou-sosit; abia atunci se înrolase ca să le facă pe plac unor duci, vecini de-ai noştri, care luau parte la războiul acela. Îşi făcuse rost de un cal şi de un scutier la ultimul castel aflat în mâini creştine şi se ducea să se înfăţişeze la cartierul imperial.

— Zboară spre câmpul de luptă, spuse scutierul posomorât. Tot drumul au să se ţină după noi.

Vicontele Medardo aflase că prin ţinuturile acelea zborul berzelor e semn de noroc; şi căuta să se arate bucuros că le vede. Dar, fără voia lui, se simţea tulburat.

— De ce oare or fi atrase păsările acestea cu picioroange pe câmpul de luptă, Curzio? întrebă el.

— Se hrănesc şi ele cu carne de om, răspunse scutierul, de când cu foametea care a uscat pământurile şi cu seceta care a secat fluviile. Pe unde sunt stârvuri, berzele, flamingii şi cocorii au înlocuit corbii şi vulturii.

Unchiul meu era pe atunci în prima tinereţe: vârsta la care sentimentele se învălmăşesc toate într-o pornire tulbure, fără a se desluşi încă binele de rău; vârsta la care orice nouă experienţă, fie ea macabră şi inumană, e plină de freamăt şi de căldura dragostei de viaţă.

— Şi corbii? Şi vulturii? întrebă. Şi celelalte răpitoare? Încotro s-au dus?

Era alb la faţă, dar ochii îi sclipeau.

Scutierul era un oştean negricios, cu mustăţi, care nu-şi ridica niciodată privirea.

— Tot mâncându-i întruna pe cei care-au murit de ciumă, le-a răpus ciuma şi pe ele, şi arătă cu lancea nişte tufe negre care, privite mai cu luare-aminte, se dovedeau a fi făcute nu din crengi, ci din pene şi labe chircite de răpitoare.

— Nici că se mai ştie cine-a răposat întâi, pasărea sau omul, şi care pe care s-a năpustit să-l sfâșie, spuse Curzio.

Spre a scăpa de ciuma care extermina populaţia, familii întregi luaseră drumul satelor, iar agonia le prinsese acolo. În grămezile de schelete risipite pe întinsul pustiu al câmpiei, se vedeau trupuri despuiate de bărbaţi şi femei, sluţite de buboaie şi, lucru la început de neînţeles, acoperite cu pene, de parcă din subţiatele lor braţe şi ciolane ar fi crescut pene negre şi aripi. Erau hoituri de vulturi amestecate cu rămăşiţe omeneşti.

Pe jos se vedeau, împrăştiate, tot mai multe semne ale trecutelor bătălii. Călăreţii înaintau acum mai încet, deoarece amândoi caii se poticneau în gunoaie şi în mormane de pene.

— Ce-au păţit caii noştri? îl întrebă Medardo pe scutier.

— Signore, răspunse acesta, pe cai nimic nu-i supără mai mult ca duhoarea maţelor lor.

Într-adevăr, bucata de câmpie pe care o străbăteau acum era presărată cu stârvuri de cai, unele întinse pe spate, cu copitele în sus, altele aplecate în jos, cu botul înfipt în pământ.

— De ce-or fi căzut atâția cai în locul ăsta, Curzio? întrebă Medardo.

— Calul, când simte că e spintecat, îl lămuri Curzio, încearcă să-şi ţină măruntaiele. Unii se pun cu burta la pământ, alţii se răsucesc pe spate ca să nu li se bălăbănească maţele. Dar până la urmă-i culege moartea pe toţi.

— Care va să zică, în războiul ăsta se prăpădesc mai cu seamă caii?

— S-ar zice că iataganele turceşti sunt făcute înadins ca să le spintece burta dintr-o lovitură. Mai încolo o să vedeţi trupuri de oameni. Întâi vin la rând caii, şi după ei călăreţii. Dar uite şi tabăra.

La marginea zării se înălţau vârfurile corturilor mai înalte, steagurile oastei imperiale, fumul.

Galopând mai departe, văzură că cei căzuți în ultima bătălie fuseseră mai toţi căraţi şi îngropaţi. Pe câmp se mai zărea doar câte un mădular răzleţ, îndeosebi degete.

— Mereu ne arată drumul câte un deget, spuse unchiul meu, Medardo. Ce tâlc o fi având?

— Dumnezeu să-i ierte: cei vii le smulg morţilor degetele ca să le ia inelele.

— Cine-i acolo? strigă o santinelă a cărei mantie se acoperise cu mucegai şi muşchi, ca o scoarţă de copac în bătaia vântului de miazănoapte.

— Trăiască sfânta coroană imperială! strigă Curzio.

— Şi moarte sultanului! răspunse santinela. Dar vă rog, când sosiţi la comandament, întrebaţi-i dacă n-au de gând să-mi trimită schimbul, că am prins rădăcini!

Acum caii o luaseră iar la picior ca să scape de muscăria ce înconjura tabăra, bâzâind deasupra munţilor de materii fecale.

— Excrementele de ieri ale multor viteji, observă Curzio, se mai află pe pământ, iar ei au şi ajuns în cer, şi îşi făcu semnul crucii.

La intrarea în tabără merseră de-a lungul unui şir de baldachine, sub care femei cârlionțate şi dolofane, în lungi capoate de brocart şi cu sânii goi, îi întâmpinară zbierând şi hohotind.

— Sunt corturile târfelor, spuse Curzio. Nici o altă oaste n-are târfe mai frumoase.

Unchiul meu călărea cu faţa întoarsă înapoi ca să le poată privi.

— Fiţi cu băgare de seamă, signore, adăugă scutierul, atâta sunt de spurcate şi de împuţite, că nici turcii nu s-ar încumeta să le ia că pradă de război. Nu ajunge că mişună pe ele gândacii, ploşniţele şi căpuşele, dar unde mai pui că pe spinarea lor îşi fac cuib scorpionii şi guşterii.

Trecură prin faţa bateriilor taberei. Seara, artileriştii îşi puneau la fiert raţia de apă şi mahorcă pe bronzul mortierelor şi al tunurilor înroşite de bubuiala de peste zi.

Soseau căruţe pline cu pământ şi artileriştii îl cerneau prin sită.

— Începe să cam lipsească praful de puşcă, explică scutierul, dar a intrat atâta în pământul ăsta, unde s-a purtat bătălia, că poţi scoate din el câteva încărcături.

Urmau la rând grajdurile cavaleriei, unde, printre roiurile de muşte, veterinarii, aflaţi tot timpul la treabă, cârpeau pieile patrupezilor cu tot soiul de cusături, bandaje şi cataplasme din smoală fierbinte, nechezând şi chelălăind cu toţii, până şi doctorii.

Venea apoi la rând, pe o distanţă mai mare, cantonamentul infanteriei. Era pe la apusul soarelui şi, în faţa fiecărui cort, oştenii îşi muiau picioarele desculţe în lighene cu apă călduţă. Obişnuiţi cum erau să se dea pe neaşteptate alarma, ziua şi noaptea, chiar şi la ceasul băilor de picioare, stăteau cu coiful pe cap şi cu mâna pe lance. În corturi mai înalte şi drapate în formă de chioşc, ofiţerii se pudrau la subsuori şi-şi făceau vânt cu evantaie de dantelă.

— Nu fac asta din sclifoseală, spuse Curzio, dimpotrivă: vor să arate că în asprimea vieţii ostăşeşti se simt cu totul la largul lor.

Vicontele de Terralba fu introdus numaidecât la împărat. În pavilionul său ticsit de tapiserii şi trofee, suveranul examina pe hărţi planurile unor bătălii viitoare. Mesele erau pline cu hărţi desfăşurate; împăratul înfigea în ele ace cu gămălie, scoţându-le dintr-o perniţă pe care i-o întindea unul dintre mareşali. Hărţile erau în asemenea hal încărcate cu ace, că nu se mai pricepea nimic din ele şi, ca să te poţi lămuri cât de cât, trebuia să scoţi acele şi să le pui pe urmă la loc. Atâta le tot scoteau şi iar le înfigeau, încât împăratul şi mareşalii, ca să aibă mâinile libere, ajunseseră să ţină acele între buze şi nu puteau vorbi unii cu alţii decât mormăind.

Văzîndu-l pe tânărul care se înclina în faţa lui, suveranul emise un mormăit interogativ şi îşi scoase iute acele din gură.

— Un cavaler abia sosit din Italia, maiestate, îl prezentară, vicontele de Terralba, un neam dintre cele mai nobile din părţile Genovei.

— Să fie făcut pe loc locotenent.

Unchiul meu bătu din pinteni luând poziţie de drepţi, în vreme ce împăratul schiţa un larg gest regal, iar hărţile se făcură toate sul şi căzură pe jos.

În noaptea aceea, deşi ostenit, Medardo nu izbuti să adoarmă. Se tot foia încoace şi încolo pe lângă cortul său şi asculta apelurile santinelelor, nechezatul cailor şi vorbele bolborosite prin somn de vreun oştean. Privea pe cer stelele Boemiei, se gândea la noul său grad, la bătălia de a doua zi, la îndepărtata sa patrie, la foşnetul trestiilor pe malul nurilor, în suflet nu i se cuibărise nici urmă de dor, de şovăială sau teamă. Pentru el lucrurile mai erau încă întregi şi în afara oricărei îndoieli, şi tot astfel era şi el însuşi. Dacă ar fi putut întrezări cumplita soartă care-l aştepta, poate că ar fi socotit-o şi pe ea firească şi chiar s-ar fi împăcat cu ea, deşi era atât de dureroasă. Îşi îndreptă privirea spre marginea zării, unde ştia că se află tabăra vrăjmaşului şi, cu braţele încrucişate, îşi strânse spatele cu palmele, bucuros de a avea deopotrivă siguranţa unor îndepărtate şi deosebite realităţi, ca şi a propriei sale prezenţe în mijlocul lor. Simţi cum sângele acelui crâncen război, împrăştiat pe pământ în mii de pâraie, ajunge până la el, şi se lasă atins fără să simtă nici milă, nici mânie.