CARTEA ÎNTÎI

                                          NEAJUNSURILE IDILISMULUI

                                                                          Peşti mari, peşti mici

Tatăl lui Zeffirino nu-şi punea niciodată costum de baie. Purta nişte pantaloni suflecaţi, un maiou, iar pe cap o şapcă de pînză albă, şi zile în şir nu se dezlipea de stîncă. Se dădea în vînt după moluştele acelea turtite, prinse de stîncile marine, a căror cochilie întărită aproape că formează un tot cu piatra. Ca să le desprindă, tatăl lui Zeffirino folosea un cuţit, şi în fiecare duminică, privirea lui, ascunsă de ochelari, trecea în revistă, una cîte una, rocile promontoriului. Şi nu se oprea pînă ce nu-şi umplea coşuleţul cu moluşte; pe cîte una o mînca de cum o culegea, sorbindu-i ca dintr-o lingură carnea umedă şi acrişoară; pe celelalte le punea într-un coş mare. Din vreme în vreme îşi ridica privirea, se uita puţin buimac la marea calmă şi striga: „Zeffirino! Unde eşti?“

Zeffirino petrecea în apă după-amieze întregi. Veneau împreună la promontoriu, dar tatăl îl lăsa acolo şi se ducea imediat după moluştele lui. Nemişcate şi îndărătnice cum erau, moluştele nu-l ispiteau pe Zeffirino; mai întîi l-au interesat racii, pe urmă caracatiţele, meduzele şi apoi, rînd pe rînd, toate speciile de peşti. Vara, vînătorile erau tot mai grele şi cereau tot mai multă iscusinţă; iar acum nu găseai nici un băiat de vîrsta lui care să mînuiască atît de bine puşca subacvatică. În apă se dovedesc potriviţi tocmai tipii niţeluş bondoci, numai suflu şi muşchi; ori Zeffirino chiar aşa se şi dezvolta. Văzut pe uscat, de mînă cu taică-său, era unul din acei băieţaşi tunşi chilug şi gură-cască pe care nu-i faci să meargă pînă nu le dai una după ceafă; în apă însă îi întrecea pe toţi; iar sub apă, şi mai şi.

În ziua aceea Zeffirino izbutise să adune tot armamentul pentru vînătoarea subacvatică. Masca o avea încă de anul trecut, era un dar de la bunică-sa; o verişoară care avea picior mic îi împrumutase labele de cauciuc; puşca o luase de la unchiu-său de-acasă fără să sufle o vorbuliţă, iar lui taică-său i-a spus că i-a împrumutat-o. Altminteri, era un copil atent, care ştia să se folosească şi să aibă grijă de orice lucru şi puteai să te bizui pe el cînd îi dădeai ceva cu împrumut.

Era o mare străvezie, de toată frumuseţea! La toate sfaturile, Zeffirino spuse: „Da, tăticule”, şi se duse în apă. Cu botul ăla de sticlă şi antena pentru respirat, cu picioarele terminate în coadă de peşte, iar în mînă cu unealta aceea de ziceai că-i şi lance, şi puşcă, şi furculiţă, nu mai aducea de loc a fiinţă omenească. De îndată ce intra însă în mare, deşi înota pe jumătate scufundat în apă, se cunoştea numaidecît că era el: după cum lovea apa cu aripile, după cum îi ieşea puşca de sub braţ, după rîvna cu care căuta să înainteze ţinînd capul în jos lîngă linia de suprafaţă a apei.

La fund erau mai întîi pietre, pe urmă stînci, unele golaşe, mîncate de ape, altele bărboase, cu alge dese de culoare închisă. Din fiecare cută a stîncii, sau dintre bărbile tremurătoare care pluteau în bătaia curentului, se putea ivi pe neaşteptate un peşte mare; de după sticla măştii, Zeffirino îşi rotea atent privirile, arzînd de nerăbdare.

Fundul de mare e frumos la început, cînd îl descoperi; dar ce-i mai frumos, ca în toate cele, vine numai apoi, cînd fiecare mişcare de înot te ajută să-l cunoşti în întregime. Parcă le bei, peisajele apelor; ai merge, ai merge şi nu te-ai mai opri. Sticla măştii este un singur ochi enorm, menit a sorbi umbre şi culori. Acuma se termina întunericul şi treceai dincolo de fîşia stîncoasâ a mării; în nisipul de pe fund se desluşeau încreţiturile fine, desemnate de mişcarea apei. Razele soarelui ajungeau pînă jos cu sclipiri de lumină rotate, cu licărul de aur al cîrdurilor grămădite pe după momeala undiţelor: peştişori mărunţei care înoată în linie dreaptă şi deodată cotesc buluc în unghi drept.

Se ridică în sus un noruleţ de nisip: un sparos lovise fundul apei cu coada. Nu băgase de seamă că ascuţişul căngii era îndreptat înspre el. Zeffirino şi apucase să se cufunde în apă; sparosul, după cîteva mişcări năuce ale pîntecului vîrstat, o zbughi departe, spre suprafaţă. Printre stîncile pline de ţepii aricilor de mare, peştele şi pescarul înotară pînă la un golfuleţ tăiat într-o stîncă poroasă şi aproape despuiată. „Aici nu-mi mai scapă” se gîndi Zeffirino; în aceeaşi clipă sparosul se făcu nevăzut. Din găuri şi din scobituri se ridica un şirag de băşicuţe de aer care apoi dispăreau şi apăreau iarăşi, în altă parte; anemonele marine sclipeau în aşteptare. Sparosul răsări dintr-o văgăună, pieri în alta şi ţîşni imediat dintr-o gaură foarte îndepărtată, înotă în zigzag pe lîngă pintenul unei stînci, se îndreptă în jos, şi Zeffirino văzu spre fund o zonă de un verde luminos. Peştele se pierdu în lumina aceea, iar Zeffirino se duse după el.

Trecu printr-un arc scund, la poalele stîncii, şi avu din nou deasupră-i apa adîncă şi cerul. Umbre de piatră albicioasă făceau roată în jurul fundului de mare, iar înspre larg coborau într-un şir de stînci pe jumătate înghiţite de apă. Opintindu-se din şolduri şi împingînd cu labele de cauciuc, Zeffirino ieşi la suprafaţă să respire. Cînd tubul de aer atinse linia apei, băiatul suflă afară cîteva picături infiltrate în mască, dar capul îi rămase în apă. Găsise iarăşi sparosul; ba chiar doi! Tocmai se uita la ei cînd apăru un cîrd mare înotînd liniştit spre stînga, iar la dreapta licărea alt cîrd. Era un loc foarte bogat pentru pescuit, s-ar fi zis o oglindă închisă; oriunde se uita, Zeffirino vedea un zvîcnet de aripioare subţiri, sclipiri de solzi, şi de atîta uimire şi bucurie nu-i veni să tragă nici măcar o singură dată.

Trebuia să nu te grăbeşti şi să chibzuieşti cum e mai bine să loveşti fără să semeni panică împrejur. Zeffirino, tot cu capul dedesubt, se îndreptă spre stînca cea mai apropiată; în apă, de-a lungul peretelui, văzu o mînă albă atîrnînd. Marea era nemişcată; pe suprafaţa netedă şi lucioasă creşteau cercuri concentrice ca în jurul unei picături de ploaie. Băiatul săltă capul si privi.

Întinsă pe marginea stîncii, o femeie grasă, în costum de baie, se prăjea la soare. Şi plîngea. Lacrimile îi picurau una cîte una pe obraji, şi cădeau în mare.

Zeffirino îşi ridică masca pe frunte şi spuse:

― Iertaţi-mă.

Femeia grasă zise:

― Nu face nimic, băieţele, şi continuă să plîngă. Vezi-ţi de pescuit.

― E un loc plin de peşti, explică el. Aţi văzut? Sînt sumedenie!

Femeia grasă stătea tot aşa cu capul ridicat, cu ochii plini de lacrimi aţintiţi înainte.

― Nu, chiar că n-am văzut. Ce să mă fac? Nu sînt în stare să mă opresc din plîns.

Zeffirino, dacă era vorba de mare şi de peşti, era tare pe situaţie; de faţă cu lumea însă căpăta din nou înfăţişarea aia de gură-cască şi de bîlbîit.

― Îmi pare rău, doamnă… şi ar fi vrut să se întoarcă la sparoşii lui, numai că o doamnă grasă care plînge era ceva atît de neobişnuit încît, fără să vrea, continua să rămînă pe loc privind-o vrăjit.

― Nu-s doamnă, băieţele, spuse femeia cea grasă cu un glas nobil, puţin cam pe nas. Spune-mi domnişoară. Domnişoara De Magistris. Dar pe tine cum te cheamă?

― Zeffirino.

― Bravo, Zeffirino. Ai avut noroc la pescuit? Sau la vînătoarea de peşti, cum se spune, mă rog?

― Nu ştiu cum se spune. N-am prins încă nimic. Dar aici e un loc bun.

― Numai vezi să fii atent cu puşca aia. Nu pentru mine, vai de capul meu! Dar pentru tine, să nu te răneşti.

Zeffirino o asigură că poate să fie liniştită. Se aşeză pe stîncă lîngă ea şi se uită cîtva timp cum plînge. În unele momente ai fi zis că se opreşte din plîns şi atunci trăgea aerul pe nasul înroşit, ridicînd capul şi scuturînd din el. Dar între timp, la colţurile ochilor şi sub pleoape parcă se umfla o băşică cu lacrimi care imediat se revărsa.

Zeffirino nu ştia bine ce trebuie să gîndească. O domnişoară care plînge – simţi că ţi se strînge inima. Şi totuşi, cum era să fii trist cînd aveai în faţă o copcă plină ochi cu tot soiul de peşti, care-ţi umple inima de bucurie şi de poftă? Dar nici să te scufunzi în verdele acela şi să te duci după peşti tot nu se făcea cînd aveai lîngă tine un om în toată firea care plîngea într-una. În acelaşi moment, în acelaşi loc existau laolaltă două dorinţi cît se poate de potrivnice şi de neîmpăcat. Zeffirino nu izbutea să se gîndească la amîndouă în acelaşi timp şi nici să se lase în voia uneia sau a celeilalte.

― Domnişoară, zise el.

― Da, spune.

― De ce plîngeţi?

― Pentru că n-am noroc în dragoste.

― Aha!

― Tu nn poţi să înţelegi, eşti un copil.

― Vreţi să încercaţi să înotaţi cu masca?

― Mulţumesc, cu plăcere. E frumos?

Domnişoara De Magistris se ridică şi-şi încheie la spate bretelele de la costum. Zeffirino îi dădu masca şi-i arătă cu grijă cum să şi-o pună. Cu masca pe faţă, ea dădu din cap, niţel glumeaţă, niţel ruşinată; dar prin sticla transparentă i se vedeau ochii care nu se opreau din plîns. Coborî în mare fără graţie, ca o focă şi începu să bîjbîie prin apă, ţinînd faţa în sus.

Cu puşca la subsuoară, Zeffirino se zvîrli şi el înot.

― Cînd vedeţi un peşte, să-mi daţi de ştire, îi strigă domnişoarei De Magistris. În apă, lui nu-i ardea de glumă; iar privilegiul de a lua pe cineva cu el la pescuit îl acorda numai rareori.

Numai că domnişoara sălta capul şi făcea semn că nu. Sticla devenise opacă şi nu i se mai vedeau trăsăturile feţei. Îşi scoase masca.

― Nu văd nimic, zise, lacrimile îmi înceţoşează sticla. Nu pot. Îmi pare rău.

Şi stătea aşa, plîngînd, în apă.

― E o nenorocire, spuse Zeffirino. N-avea cu dînsul jumătatea de cartof cu care să frece sticla ca s-o limpezească la loc, dar se descurcă, cum putu, cu puţină salivă şi-şi puse el masca.

― Uitaţi-vă cum fac eu, îi spuse femeii. Şi înotară aşa împreună în mare, el fluture şi cu capul în jos, ea voiniceşte, cu un braţ întins şi celălalt îndoit, ţinînd capul în sus, amărîtă, neconsolată.

Înota prost această domnişoară De Magistris, numai pe o parte, avîntînd braţele cu stîngăcie. Dedesubtul ei, pe distanţe de metri şi metri, peştii cutreierau marea, navigau stele marine şi sepii, se deschideau gurile actiniilor. Iată că privirilor lui Zeffirino li se arătau peisaje ce te chemau să rătăceşti în ele. Apa era adîncă, iar pe fundul de nisip erau împrăştiate stînci joase printre care, la mişcarea de-abia simţită a mării, se legănau mătăsurile algelor. Dar dacă priveai de sus, pe întinderea uniformă a nisipului părea că stîncile unduiesc în apa nemişcată, densă de alge.

Deodată, femeia îl văzu dispărînd cu capul în jos, atingînd o clipă suprafaţa apei cu dosul, apoi cu labele de cauciuc, după care contururile lui desluşite se şi aflau sub apă, coborînd din ce în ce mai jos. Lupul-de-mare observă prea tîrziu primejdia: cangea şi fusese zvîrlită, lovindu-l pieziş, iar dintele din mijloc i se înfipse în regiunea dinspre coadă şi-l străpunse dintr-o parte într-alta. Lupul-de-mare îşi ridică aripioarele spinoase şi se avîntă bătînd apa; ceilalţi dinţi ai cangei nu se înfipseseră în el şi mai trăgea nădejde să fugă cu preţul de a-şi lăsa acolo coada. Dar nu izbuti decît să-şi înfigă o aripioară în unul dintre dinţii liberi şi fu pierdut. Mosorul trăgea înapoi firul iar umbra trandafirie şi satisfăcută a lui Zeffirino era deasupra lui.

Cangea ieşi afară din apă cu lupul-de-mare tras în ţeapa ei, apoi ieşi braţul băiatului, pe urmă capul cu masca şi un gîlgîit de apă din tub. Zeffirino îşi descoperi obrazul:

― Ai văzut ce frumos? Ai văzut, domnişoară?

Era un lup-de-mare zdravăn, argintiu cu negru. Cu toate astea femeia plîngea mai departe.

Zeffirino se căţăra pe vîrful unei stînci; domnişoara De Magistris îl urmă anevoie. Ca peştele să stea la rece, băiatul alese o mică scobitură plină cu apă. Şi se ghemuiră lîngă acel loc. Zeffirino contempla culorile schimbătoare ale lupului-de-mare, îi mîngiia solzii şi voia ca domnişoara De Magistris să-l imite.

― Vedeţi ce frumos? Vedeţi cum înţeapă? şi cînd i se păru că o urmă de interes pentru acest peşte îşi făcea loc prin mîhnirea femeii, zise: Eu mă duc să văd o clipă dacă nu pot să prind încă unul, şi, înarmîndu-se iarăşi din cap pînă-n picioare, se cufundă.

Femeia rămase cu peştele. Şi descoperi că nu existase nicicînd peşte mai nefericit. Acum ea îşi trecea degetele peste botul cu inel, peste branhii, peste coadă; iată că vedea...........