Vacanţele lui Palomar

                         1.1 Palomar pe plajă

                             1.1.1 Lectura unui val

  Marea e abia vălurită şi valuri mici se zbat la ţărmul nisipos. Domnul Palomar stă în picioare pe ţărm şi priveşte un val. Fără să fie absorbit în contemplarea valurilor. Şi asta fiindcă ştie bine ce face; vrea să privească un val şi-l priveşte! Nu contemplă, deoarece pentru contemplare e nevoie de un temperament pe potrivă, o stare sufletească potrivită şi un concurs de împrejurări exterioare potrivite: şi chiar dacă domnul Palomar nu are în principiu nimic împotriva contemplării, totuşi nici una dintre cele trei condiţii nu se adeveresc în cazul lui. În fine, nu la „valuri“ vrea el să se uite, ci doar la un singur val: vrând să evite senzaţiile vagi, el îşi propune pentru orice act al său un obiect limitat şi precis.

  Domnul Palomar vede cum răsare un val în depărtare, cum creşte, se apropie, îşi schimbă forma şi culoarea, cum se înfăşoară în el însuşi, se sparge, dispare, curge înapoi. În acest punct ar putea să fie convins că operaţia pe care şi-o propusese a fost dusă la bun sfârşit şi să plece. Însă, a izola un val despărţindu-l de valul ce-i urmează imediat, părând să-l împingă şi uneori să-l ajungă din urmă şi să treacă peste el, este foarte greu; ca şi cum l-ai despărţi de valul care-l precede şi care pare să-l tragă după el spre ţărm, dacă nu cumva îi iese în faţă, spre a-l opri. Iar dacă se ia fiecare val în parte în funcţie de amplitudine, paralel cu coasta, e greu de stabilit până unde frontul ce înaintează se extinde continuu şi unde se desparte şi se fragmentează în valuri de sine stătătoare, fiecare cu viteza, forma, puterea şi direcţia lui.

  În definitiv, nu poţi să te uiţi la un val fără să ţii seama de înfăţişările complicate ce concurează la formarea lui, precum şi de cele la fel de complicate cărora el le dă viaţă. Aceste înfăţişări se schimbă neîncetat, astfel că un val e mereu deosebit de alt val; dar e la fel de adevărat că orice val e egal cu alt val, chiar dacă nu imediat lipit de el sau următor; pe scurt, e vorba de forme şi secvenţe care se repetă chiar şi distribuite fără o regulă anume în spaţiu şi în timp. Cum ceea ce domnul Palomar intenţionează să facă în acest moment este doar să vadă un val, adică să înţeleagă toate componentele sale simultane fără excepţie, privirea lui se va fixa asupra mişcării apei care se zbate la ţărm, până va putea să discearnă aspecte de care nu-şi dăduse seama la început; imediat ce va sesiza că imaginile se repetă, va înţelege că a văzut tot ceea ce voia să vadă şi va putea să se oprească.

  Om nervos din fire, trăind într-o lume frenetică şi congestionată, domnul Palomar înţelege să-şi reducă propriile relaţii cu lumea exterioară şi ca să se apere de neurastenia generală, caută, pe cât îi stă în putere, să-şi ţină senzaţiile sub control.

  Cocoaşa valului ce înaintează se înalţă într-un punct mai abitir decât altundeva şi exact de-acolo începe să se răsfrângă în alb. Dacă asta se întâmplă la o anume distanţă de ţărm, spuma are timp să se înfăşoare în ea însăşi şi să dispară din nou ca prin farmec şi în acelaşi moment să năvălească peste tot, însă acum ivindu-se de dedesubt, ca un covor alb ce escaladează malul spre a întâmpina valul ce tocmai soseşte. Dar când te aştepţi mai puţin ca valul să se rostogolească pe covor, îţi dai seama că ceea ce rămâne e doar covorul, dar şi acesta dispare rapid, devine o licărire de prundiş umed ce se retrage iute, ca şi cum ceea ce-1 împinge înapoi ar fi extinderea nisipului uscat şi opac, înaintarea hotarului său ondulat.

  În acelaşi timp trebuie luate în seamă intrândurile frontului, unde valul se desparte în două aripi: una care tinde spre mal de la dreapta la stânga, şi cealaltă, de la stânga la dreapta, iar punctul de plecare sau sosire al despărţirii sau întâlnirii lor este acest vârf descrescător, pe urmele înaintării aripilor, dar mereu ţinute în frâu şi supus suprapunerii lor pe rând, până ce e luat de un alt val mai puternic, deşi cu aceeaşi problemă de despărţire-întâlnire, şi apoi de un altul şi mai puternic, care desface nodul, venindu-i de hac.

  După modelul proiectat de valuri, plaja avansează în apă astfel de vârfuri care se prelungesc în bancuri de nisip inundate, formate şi destrămate de curenţi cu fiecare maree. Domnul Palomar a ales chiar una dintre aceste joase limbi de nisip ca punct de observaţie, deoarece valurile lovesc în ea de-a curmezişul de-o parte şi de alta şi, sărind peste suprafaţa pe jumătate inundată, îşi dau întâlnire cu cele ce sosesc din cealaltă parte. Aşadar, pentru a pricepe cum se comportă un val, trebuie să se ţină seama de aceste înaintări din direcţii opuse care, într-o anumită măsură, se contrabalansează şi totodată se însumează, producând astfel o abolire generală a tuturor înaintărilor şi retragerilor în obişnuita revărsare de spumă.

  Domnul Palomar încearcă să-şi reducă acum câmpul de observaţie; dacă ia în calcul un pătrat, să zicem de zece metri de ţărm per zece metri de mare, are la dispoziţie un repertoriu al tuturor mişcărilor de valuri ce se repetă cu felurită frecvenţă într-un anumit interval de timp. Dificultatea apare atunci când vrea să fixeze hotarele acestui pătrat, căci dacă ia de pildă ca latură cea mai depărtată de el linia dată de un val care înaintează, această linie, apropiindu-se şi înălţându-se, ascunde de ochii lui tot ceea ce se află în spate; aşa se face că spaţiul luat în calcul se dă peste cap şi totodată se comprimă până la dispariţie.

  Oricum, domnul Palomar nu se pierde cu una, cu două, şi în fiecare clipă crede că a reuşit să vadă tot ceea ce putea să vadă din punctul său de observaţie, deşi mereu apare ceva de care nu ţinuse cont. Dacă n-ar fi la mijloc această nerăbdare de a ajunge la un rezultat complet şi definitiv al operaţiei sale vizuale, privitul valurilor ar fi pentru el un exerciţiu deosebit de odihnitor şi ar putea chiar să-l lecuiască de neurastenie, infarct şi ulcer gastric. Şi ar putea fi chiar cheia pentru a stăpâni complexitatea lumii prin reducerea ei la mecanismul cel mai simplu.

  Dar orice încercare de a defini acest model trebuie să se confrunte cu un ditamai val care apare perpendicular pe rocile de la ţărm şi paralel cu coasta, stârnind o creastă continuă şi abia vizibilă. Salturile valurilor care se încaieră în drum spre ţărm nu tulbură elanul uniform al acestei creste compacte care le taie în unghi drept, fără să se ştie de unde vine şi unde pleacă. Poate că o pală de vânt dinspre răsărit agită suprafaţa mării pieziş cu zvâcnetul profund venind dinspre noianul de apă, dar acest val care se naşte din aer colectează în trecere şi pornirile oblice venite din apă, deviindu-le şi îndreptându-le spre partea lui, purtându-le cu sine. Așa se face că tot creşte şi prinde puteri până ce prin înfruntare cu valurile potrivnice se înmoaie puţin câte puţin până la dispariţie sau se dă învins în vâltoarea uneia dintre multele dinastii de valuri oblice, izbit de ţărm o dată cu ele.

  Atenţia mărită asupra unui singur aspect nu face decât să-l aducă în prim-plan şi acesta să invadeze tabloul; aceeaşi senzaţie o ai în faţa unor desene, când e de-ajuns să închizi ochii, iar în clipa în care îi deschizi, perspectiva s-a schimbat. Acum, în această încrucişare de creste felurit orientate, desenul global pare fragmentat în secvenţe ce apar şi dispar. Unde mai punem că refluxul oricărui val are şi el o forţă ce respinge neîncetatul asalt al altor valuri. Şi, dacă ne fixăm atenţia asupra acestor brânciuri înapoi, avem impresia că adevărata mişcare este cea care porneşte de la ţărm şi merge spre larg.

  Nu cumva adevăratul rezultat la care domnul Palomar vrea să ajungă este cel de a pune pe fugă valurile în sens contrar, de a bulversa timpul, de a discerne adevărata substanţă a lumii dincolo de clişeele senzoriale şi mentale? Nicidecum, în ciuda unei uşoare senzaţii de ameţeală pe care o resimte. Obstinaţia care împinge valurile spre coastă este o victorie scontată; de fapt, au câştigat şi în volum. Să-şi fi schimbat vântul direcţia? Vai şi amar dacă imaginea pe care domnul Palomar a reuşit atât de minuţios să o compună se descompune, se destramă, se pierde. Doar dacă el reuşeşte să reţină toate înfăţişările laolaltă, poate să înceapă a doua fază a operaţiei: să extindă această cunoaştere la întreg universul.

  Ar fi de-ajuns să nu-şi piardă răbdarea, lucru ce nu întârzie totuşi să se întâmple. Domnul Palomar părăseşte plaja, cu nervii încordaţi, aşa cum venise şi încă mai nesigur despre toate cele.

1.1.2 Sânul gol

  Domnul Palomar se plimbă pe o plajă solitară. Îi ies în cale când şi când vilegiaturişti. O tânără doamnă stă întinsă pe nisip făcând o baie de soare, cu sânii la vedere. Palomar, bărbat discret, îşi întoarce privirea spre orizontul mării. Ştie că în asemenea împrejurări, la apropierea unui necunoscut, adesea femeile se grăbesc să se acopere, ceea ce nu i se pare deloc frumos: de ce se simte deranjată persoana care se bronza liniştită; de ce bărbatul care trece se simte un intrus; de ce tabuul goliciunii se confirmă implicit; de ce convenţiile respectate pe jumătate induc nesiguranţă şi tulburări de comportament, şi nu libertate şi francheţe.

  De aceea, îndată ce vede conturându-se de departe norul bronz-trandafiriu al unui nud de femeie, se grăbeşte să-şi ţină capul astfel încât traiectoria privirii să rămână suspendată în gol şi să ateste respectul său civic pentru graniţa invizibilă ce împrejmuieşte persoanele.

  Imediat ce orizontul vizual e liber, bulbul său ocular îşi reia mişcarea liberă, drept care, trecând mai departe, îşi zice – eu, procedând astfel, dau semne că refuz să văd, adică eu însumi sfârşesc prin a împuternici convenţia ce nu îngăduie vederea sânului, sau prin a institui un soi de sutien mental suspendat între ochii mei şi acel piept care, după strălucirea ajunsă în pragul câmpului meu vizual, mi s-a părut proaspăt şi plăcut vederii. În fine, negarea privirii presupune că eu n-am încetat să mă gândesc la acea goliciune, că mă preocupă, ceea ce în fond este încă o atitudine indiscretă şi retrogradă.

  Făcând drumul înapoi, Palomar trece din nou prin faţa acelei vilegiaturiste, iar de data asta îşi ţine privirea drept în faţă, astfel încât ea să şteargă cu egală constanţă spuma valurilor în retragere, bărcile trase pe uscat, cearşaful de burete întins pe nisip, luna plină de piele mai deschisă cu haloul brun al sfârcului, profilul coastei în ceaţă, cenuşie la orizont.

  Iată – gândi el, încântat de sine şi continuându-şi drumul –, am reuşit să mă port ca şi cum sânul ar fi fost absorbit complet de peisaj, şi până şi privirea mea n-ar fi cântărit mai mult decât privirea unui pescăruş sau peşte.