I

Nu ştim dacă Kubilai Han credea tot ce-i spunea Marco Polo cînd îi descria oraşele vizitate în timpul misiunilor sale, dar e neîndoielnic că împăratul tătarilor continua să-l asculte pe tînărul veneţian cu mai multă curiozitate şi atenţie decît pe oricare dintre solii sau exploratorii săi. Există în viaţa împăraţilor un moment care vine după acela al mîndriei trezite de întinderea nesfîrşită a teritoriilor cucerite, al melancoliei şi împăcării cu gîndul că vom renunţa în curînd să le cunoaştem şi să le mai înţelegem; o senzaţie ca de gol care pune stăpînire pe noi într-o seară, cînd simţim mirosul elefanţilor după ploaie şi al cenuşii de santal, răcindu-se în vasele cu jăratec; o ameţeală care înfioară fluviile şi munţii înşiraţi pe creasta roşcată a planisferelor, înfăşoară unele într-altele zapisele care vestesc nimicirea ultimelor oşti duşmane căzînd din înfrîngere în înfrîngere şi scorojeşte ceara sigiliilor unor regi de care nimeni n-a auzit pomenindu-se, dar care imploră protecţia oştirilor noastre în schimbul tributelor anuale în metale preţioase, piei tăbăcite şi carapace de broască ţestoasă; este momentul de deznădejde în care descoperim că acest imperiu, care ni se păruse culmea tuturor minunăţiilor, este o ruină fără sfîrşit şi fără formă, că e prea măcinat de corupţie pentru ca sceptrul nostru să-l mai poată salva, că victoria asupra

suveranilor duşmani ne-a făcut moştenitorii îndelungatei lor decăderi. Doar în relatările lui Marco Polo izbutea Kubilai Han să întrevadă, prin zidurile şi turnurile menite prăbuşirii, filigranul unui desen atît de fin încît să scape de muşcătura termitelor.

Oraşele şi memoria 1

Plecînd de acolo şi mergînd timp de trei zile spre răsărit, omul ajunge la Diomira, oraş cu şaizeci de cupole de argint, statui de bronz ale tuturor zeilor, străzi cu lespezi de cositor, un teatru de cristal, un cocoş de aur care cîntă în fiecare dimineaţă pe un turn. Călătorul cunoaşte toate aceste frumuseţi pentru că le-a mai văzut şi în alte oraşe. Dar însuşirea acestuia este că oricui soseşte acolo într-o seară de septembrie, cînd zilele se scurtează şi lămpile multicolore se aprind toate deodată la uşile birturilor, şi de pe o terasă o voce de femeie strigă: vai!, îi vine să-i invidieze pe cei ce se gîndesc acum că au mai trăit o dată o seară asemănătoare şi că atunci au fost fericiţi.

Oraşele şi memoria 2

Omului care merge călare vreme îndelungată pe pămînturi sălbatice i se face dor de un oraş. Pînă la urmă, ajunge la Isidora, oraş unde palatele au scări în spirală încrustate cu cochilii marine spiralate, unde se fabrică după toate regulile artei ocheane şi viori, unde atunci cînd străinul şovăie între două femei întîlneşte întotdeauna pe a treia, unde luptele de cocoşi degenerează în încăierări sîngeroase între cei ce fac pariuri. La toate acestea se gîndea el cînd dorea un oraş. Isidora este deci oraşul viselor lui, cu o singură diferenţă. Oraşul visat îl conţinea pe el tînăr; iar la Isidora ajunge la o vîrstă înaintată. În piaţă se află zidul bătrînilor care privesc cum trece tineretul; el stă în rînd cu ei. Dorinţele au şi devenit amintiri.

Oraşele și dorinţa 1

Despre oraşul Dorotea se poate vorbi în două feluri: să spunem că patru turnuri de aluminiu se înalţă de pe zidurile sale, străjuind şapte porţi cu punţi ridicătoare peste şanţul a cărui apă alimentează patru canale verzi ce străbat oraşul şi-l împart în nouă cartiere, fiecare cu trei sute de case şi şapte sute de hornuri; şi ţinînd seama de faptul că fetele de măritat din fiecare cartier se căsătoresc cu tineri din alte cartiere, iar familiile lor au fiecare monopol asupra cîte unei mărfi cu care fac schimb între ele: bergamote, icre negre, astrolabi, ametiste, să facem calcule în baza acestor date pentru a afla tot ceea ce dorim despre trecutul, prezentul şi viitorul oraşului; sau să spunem ca şi călăuza de cămile care m-a condus acolo: „Am sosit aici în prima mea tinereţe, într-o dimineaţă; multă lume mergea vioaie pe străzi spre piaţă, femeile aveau dinţi frumoşi şi te priveau drept în ochi, trei soldaţi pe o estradă cîntau din trîmbiţă, peste tot se învîrteau roţi şi fluturau afişe colorate. Pînă atunci nu cunoscusem decît deşertul şi drumurile caravanelor, în dimineaţa aceea la Dorotea am simţit că nu există fericire a vieţii care să nu-mi poată fi hărăzită. Cu trecerea anilor ochii-mi au prins din nou să contemple întinderile deşertului şi drumurile caravanelor; dar acuma ştiu că aceasta este doar una din nenumăratele căi care mi se deschideau în acea dimineaţă la Dorotea“.

Oraşele și memoria 3

În zadar voi încerca, prea mărite Kubilai, să-ţi descriu oraşul Zaira de pe înaltele bastioane. Aş putea să-ţi spun din cîte trepte sînt făcute străzile în scară, ce rotunjime au arcele porticurilor, ce plăci de zinc îmbracă acoperişurile; dar ştiu dinainte că e ca şi cum nu ţi-aş spune nimic. Nu din asta e făcut oraşul, ci din relaţiile dintre măsurile spaţiului său şi evenimentele trecutului: distanţa de la sol a unui felinar şi picioarele atîrnînde ale unui uzurpator spînzurat; firul întins între felinar, balustrada din faţă şi ghirlandele care împodobesc drumul pe unde trece cortegiul nupţial al reginei; înălţimea acelei balustrade şi săritura amantului care o escaladează în zori; înclinarea streaşinii şi înaintarea unei pisici care se strecoară în fereastra de dedesubt; unghiul de tragere a canonierei apărute pe neaşteptate dindărătul promontoriului şi bomba care distruge streaşina; rupturile din plasele de pescuit şi cei trei bătrîni care stau pe dig cîrpind plasele şi povestind pentru a o suta oară istoria canonierei uzurpatorului, despre care se spune ca ar fi fost un fiu adulterin al reginei, părăsit în scutece acolo pe dig.

Cu aceste valuri revărsîndu-se din amintiri oraşul se îmbibă ca un burete şi se dilată. O descriere a Zairei aşa cum e astăzi ar trebui să conţină întregul trecut al Zairei. Dar oraşul nu-şi spune trecutul, îl conţine ca pe liniile unei mîini, scris în muchiile străzilor, în zăbrelele ferestrelor, în balustradele scărilor, în antenele paratrăznetelor, în mînerele steagurilor, fiecare segment brăzdat la rîndul lui cu zgîrieturi, zimţi, crestături, mîzgălituri.

Oraşele şi dorința 2

La capătul a trei zile, mergînd spre miazăzi, omul se pomeneşte la Anastasia, oraş scăldat de canale concentrice şi deasupra căruia se înalţă zmee. Ar trebui să înşir acum mărfurile care se cumpără aici la preţ bun: agată, onix, crisopraz şi alte varietăţi de calcedonie; să laud carnea de fazan auriu care se găteşte aici la flacăra lemnului de cireş uscat şi se presară cu mult măghiran; să povestesc despre femeile pe care le-am văzut scăldîndu-se în bazinul unei grădini şi care uneori îl invită — se spune — pe trecător să se dezbrace cu ele şi să le urmeze în apă. Dar cu acestea nu ţi-aş dezvălui adevărata esenţă a oraşului: deoarece în timp ce descrierea Anastasiei nu face decît să trezească dorinţele una cîte una pentru a te obliga să le înăbuşi, celui ce se află într-o dimineaţă în mijlocul Anastasiei i se trezesc toate dorinţele deodată şi îl cuprind. Oraşul îţi apare ca un tot în care nici o dorinţă nu se iroseşte şi din care faci parte şi, întrucît Anastasia se bucură de toate cele de care tu nu te bucuri, nu-ţi rămîne decît să locuieşti în această dorinţă şi să fii mulţumit. O astfel de putere, despre care se spune cînd că e răufăcătoare cînd binefăcătoare, are Anastasia, oraş înşelător; dacă lucrezi opt ore pe zi cizelînd agate, onix, crisopraz, truda ta care dă formă dorinţei îşi ia forma din dorinţă, iar tu crezi că te bucuri în întregime de Anastasia în timp ce îi eşti doar sclav.

Oraşele și semnele 1

Zile de-a-rîndul merge omul printre copaci şi pietre. Rar i se opreşte ochiul asupra vreunui lucru, şi asta se întîmplă doar cînd l-a recunoscut prin semnul unui alt lucru; o urmă pe nisip indică trecerea tigrului, o mlaştină vesteşte un fir de apă, o floare de malvacee sfîrşitul iernii. Tot restul e mut şi comutabil; copacii şi pietrele sînt doar ceea ce sînt.

Pînă la urmă drumul duce la oraşul Tamara. Pătrunzi în el prin străzi înţesate de firme ieşind din ziduri. Ochiul nu vede lucruri ci figuri de lucruri care semnifică alte lucruri: cleştele indică locuinţa dentistului, cana — taverna, halebardele — corpul de gardă, cîntarul pe zarzavagiu. Statui şi scuturi reprezintă lei, delfini, turnuri, stele: semn că ceva — cine ştie ce — are drept semn un leu, sau un delfin, sau un turn, sau o stea. Alte semnale ne înştiinţează ce este interzis să faci într-un anumit loc — să intri cu căruţa pe străzile înguste, să urinezi în dosul chioşcului, să pescuieşti cu undiţa de pe pod — şi ce este permis — să adăpi zebrele, să joci popice, să arzi cadavrele rudelor. La intrările în temple se văd statuile zeilor, reprezentaţi fiecare cu atributele lui: cornul abundenţei, clepsidra, meduza, după care credinciosul îi poate recunoaşte şi le poate adresa rugăciunile potrivite. Dacă o clădire nu poartă nici o firmă sau figură, însăşi forma sa şi locul pe care-1 ocupă în alcătuirea oraşului sînt suficiente pentru a-i indica funcţia: palatul regal, închisoarea, monetăria, şcoala pitagoreică, bordelul. Pînă şi mărfurile expuse de vînzători pe tarabe nu valorează în sine ci ca semne ale altor lucruri: bentiţa brodată pentru frunte înseamnă eleganţă, lectica aurită putere, volumele lui Averroes înţelepciune, colanul de pietre preţioase pentru gleznă voluptate. Privirea parcurge străzile ca pe nişte pagini scrise: oraşul spune tot ceea ce trebuie să gîndeşti, te face să-i repeţi discursul, şi în timp ce crezi că vizitezi Tamara nu faci altceva decît să înregistrezi numele cu care se defineşte pe sine şi toate părţile sale.

Cum este cu adevărat oraşul sub acest înveliş des de semne, ce conţine sau ascunde în el, iată ceea ce nu va şti niciodată omul plecînd din Tamara. Afară se întinde pămîntul gol pînă la orizont, se deschide cerul în care aleargă norii. În forma pe care întîmplarea sau vîntul o dau norilor, omul se străduie să recunoască figuri: o corabie cu pînze, o mînă, un elefant...

Oraşele şi memoria 4

Peste şase fluvii şi trei lanţuri de munţi se înalţă Zora, oraş pe care cine l-a văzut o dată nu-1 mai poate uita. Dar nu pentru că ne-ar lăsa în amintire, ca alte oraşe memorabile, o imagine ieşită din comun. Zora are proprietatea de a rămîne în memorie punct cu punct, în succesiunea străzilor, şi a caselor de-a lungul străzilor, şi a uşilor şi ferestrelor în case, cu toate că nu ne dezvăluie în ele frumuseţi sau rarităţi deosebite. Secretul său stă în felul cum privirea alunecă peste figurile succedîndu-se ca într-o partitură muzicală în care nu poate fi schimbată sau mutată nici o notă. Omul care ştie pe de rost cum e făcută Zora, noaptea cînd nu poate dormi, îşi închipuie că umblă pe străzile sale şi-şi aminteşte ordinea în care se succed orologiul de aramă, draperia vărgată a bărbierului, fîntîna arteziană cu cele nouă jeturi, turnul de sticlă al astronomului, chioşcul vînzătorului de pepeni verzi, statuia eremitului şi a leului, baia turcească, cafeneaua din colţ, drumul care duce la port. Acest oraş care nu se şterge din memorie e ca o armătură sau o reţea în pătrăţelele cărora fiecare poate dispune lucrurile de care vrea să-şi amintească: nume de oameni iluştri, virtuţi, numere, clasificări vegetale şi minerale, date de bătălii, constelaţii, părţi de vorbire. Între fiecare noţiune şi fiecare punct al itinerarului va putea stabili o conexiune de afinitate sau de contrast care să-i trezească pe dată aducerile aminte. Astfel încît cei mai înţelepţi oameni din lume sînt cei ce cunosc Zora pe dinafară.

Dar în zadar am purces la călătorie pentru a vizita Zora: obligată să rămînă încremenită şi egală cu ea însăşi pentru a fi ţinută mai bine minte, ea s-a stins, s-a descompus şi a dispărut. Pămîntul a uitat-o.