I. Hotelul Majestic

Nici un oraş de la malul mării din sudul Angliei nu este, după părerea mea, atât de frumos ca St Loo. Pe drept cuvânt a fost numit „Regina staţiunilor” şi a rămas una din cele mai impresionante staţiuni de pe litoral. Coasta Cornwall‑ului este pentru mine tot atât de fascinantă ca cea din sudul Franţei.

I-am spus asta şi prietenului meu, Hercule Poirot.

– Aşa scria şi în placheta cu meniuri de ieri, din vago­nul restaurant, mon ami. Remarca dumitale nu e originală.

– Dar nu eşti de acord?

Zâmbea ca pentru sine şi nu‑mi răspunse pe loc la în­trebare. Am repetat‑o.

– Mii de scuze, Hastings. Eram cu gândul aiurea. Mă gândeam la partea aceea de lume pe care tocmai ai menţionat‑o.

– Sudul Franţei?

– Da. Mă gândeam la ultima iarnă petrecută acolo şi la evenimentele care au avut loc.

Mi‑am adus aminte. În Blue Train fusese comisă o crimă, iar misterul - unul complicat şi aiuritor - fusese re­zolvat de Poirot cu inegalabila lui agerime.

– Cât mi‑aş fi dorit să fiu cu dumneata, am spus cu profund regret.

– Şi eu, spuse Poirot. Experienţa dumitale mi‑ar fi fost de mare folos.

M-am uitat pieziş la el. O lungă obişnuinţă mă învăţase să n‑am încredere în complimentele lui, dar acum părea complet serios. Şi, în definitiv, de ce nu? Am o lungă experienţă a metodelor pe care le foloseşte.

– Ceea ce mi‑a lipsit în mod deosebit a fost inteligenţa dumitale vie, Hastings, a continuat el visător. Omul mai tre­buie să se şi descarce din când în când. Valetul meu, Georges, un om admirabil cu care îmi permit uneori să discut câte o problemă, nu are nici un pic de imaginaţie.

Această remarcă mi s‑a părut absolut nerelevantă.

– Spune‑mi, Poirot, nu te‑a tentat niciodată să‑ţi reiei activitatea? Viaţa asta pasivă...

– Îmi convine de minune, prietene. Să stai la soare... Ce poate fi mai încântător? Să cobori de pe piedestal la zeni­tul carierei... ce gest ar putea fi mai grandios? Despre mine se spune: „Iată‑l pe Hercule Poirot!... Marele... unicul!... N-a mai existat unul ca el, şi nu va exista vreodată!” Eh bien... sunt mulţumit. Nu pretind mai mult. Sunt modest.

Personal, n‑aş fi folosit cuvântul modest. Mi se părea că egocentrismul prietenului meu nu slăbise cu trecerea anilor. Poirot se lăsă pe speteaza scaunului răsucindu‑şi mustaţa şi aproape dând pe afară de mulţumire de sine.

Stăteam pe una din terasele hotelului Majestic. Este cel mai mare hotel din St Loo şi este construit pe un promon­toriu care domină marea. Grădinile hotelului se întindeau jos, sub noi, presărate din belşug cu palmieri. Marea era de un albastru intens şi încântător, cerul senin, iar soarele strălucea cu toată generozitatea cu care trebuia să strălu­cească un soare de august (lucru care în Anglia nu se întâm­plă prea des). În aer se auzea un zumzet plăcut de albine... Locul şi atmosfera erau ideale.

Ajunseserăm doar cu o seară în urmă, iar aceasta era prima dimineaţă din săptămâna pe care ne propusesem s‑o petrecem în St Loo. Dacă starea vremii avea să se menţină, ne aştepta o vacanţă perfectă.

Am ridicat ziarul de dimineaţă care îmi căzuse din mână şi mi‑am reluat trecerea în revistă a ştirilor dimineţii. Situaţia politică părea nesatisfăcătoare, clar neinteresantă, existau probleme în China, un articol descria pe larg zvonu­rile despre o escrocherie de proporţii din Londra, dar, pe to­tal, nu exista nici o ştire palpitantă.

– Curioasă treabă boala asta a papagalilor, am remar­cat dând foaia.

– Foarte curioasă.

– Văd că la Leeds au mai fost două decese.

– Foarte trist.

– Am dat încă o pagină.

– Încă nici o veste despre pilotul ăla, Seton, şi zborul lui în jurul lumii. Foarte curajoşi tipii ăştia. Maşina aia amfibie a lui, Albatross, trebuie să fie o mare invenţie. Mare păcat dacă s‑a prăpădit. Totuşi, n‑au renunţat să mai spere. S-ar putea să fi aterizat în una din insulele din Pacific.

– Locuitorii insulei Solomon încă mai sunt canibali, nu‑i aşa? întrebă cu candoare Poirot.

– Trebuie că e un tip grozav. E genul acela de lucruri care te fac să simţi că, la urma urmei, e bine să fii englez.

– E o consolare pentru înfrângerea de la Wimbledon, spuse Poirot.

– N-am... n‑am vrut să..., am început.

Prietenul meu îmi respinse cu graţie intenţia de scuză.

– Eu, rosti el apăsat, eu nu sunt amfibiu ca aparatul bietului căpitan Seton, dar sunt cosmopolit. Iar faţă de englezi am, după cum ştii, o mare admiraţie. Admir, de pildă, me­ticulozitatea cu care citesc ziarele.

Atenţia îmi fusese atrasă de ştirile politice.

– Se pare că ministrului de interne i se fac zile fripte, am remarcat chicotind.

– Sărmanul om! Într‑adevăr, are probleme. Ah, da! Atât de multe încât cere ajutor de la cele mai improbabile surse.

M-am uitat lung la el.

Zâmbind uşor, Poirot îşi scoase din buzunar corespon­denţa, prinsă corect cu o bandă subţire de cauciuc. Din ea alese o scrisoare pe care mi‑o întinse.

– Trebuie că a ajuns în urma noastră, ieri, spuse el.

Am citit‑o cu încântare şi emoţie.

– Dar, Poirot, este extrem de flatant! am strigat.

– Crezi, prietene?

– Vorbeşte în termenii cei mai înflăcăraţi despre abili­tatea dumitale.

– Şi are dreptate, spuse Poirot, plecându‑şi cu modes­tie privirea.

– Te roagă să cercetezi dumneata problema aceasta... apreciază că i‑ai face o favoare personală.

– Chiar aşa. Nu e nevoie să‑mi repeţi tot ce scrie, înţelegi, dragul meu Hastings, am citit şi eu scrisoarea.

– Ce păcat! am strigat. Asta va pune capăt vacanţei noastre.

– Nu, nu, calmez vous... nici nu se pune problema.

– Dar ministrul de interne spune că afacerea e ur­gentă.

– S-ar putea să aibă dreptate, după cum s‑ar putea şi să n‑aibă. Politicienii ăştia intră uşor în priză. Am constatat personal, în Chambre des Deputes din Paris...

– Da, aşa‑i, dar n‑ar trebui să ne pregătim de drum? Expresul de Londra a plecat... el pleacă la douăsprezece. Următorul...

– Calmează‑te, Hastings, calmează‑te, te implor! Mereu surescitare, mereu agitaţie. Nu plecăm azi la Lon­dra... nici măcar mâine.

– Dar convocarea asta...

– Nu mă priveşte pe mine. Eu nu aparţin poliţiei voas­tre, Hastings. Mi se cere să preiau un caz ca detectiv par­ticular. Refuz.

– Refuzi?

– Absolut. Îi scriu foarte politicos, îmi exprim regretul, scuzele, îi explic că sunt complet dezolat... dar, ce vrei? M-am retras... sunt terminat.

– Nu eşti terminat! am exclamat cu căldură.

– Acum vorbeşte bunul prieten... câinele credincios. Şi ai şi dreptate. Celulele cenuşii funcţionează încă, ordinea, metoda, sunt la locul lor. Dar când m‑am retras, prietene, m‑am retras! S-a terminat! Eu nu sunt o primadonă care face fiţe. Eu spun cu toată generozitatea: iasă‑i pe tineri să aibă o şansă. S-ar putea să facă ceva lăudabil. Mă îndoiesc, dar s‑ar putea. În tot cazul, vor scoate‑o suficient de bine la capăt cu această problemă, plictisitoare fără doar şi poate, a minis­trului de interne.

– Dar, Poirot, complimentul!

– Eu sunt mai presus de complimente. Ministrul de in­terne, fiind un om cu judecată, îşi dă seama că dacă ar putea obţine serviciile mele succesul va fi asigurat. Dar, ce vrei? Are ghinion. Hercule Poirot şi‑a rezolvat ultimul caz.

M-am uitat la el. În adâncul inimii îi deplângeam încăpăţânarea. Soluţionarea unui astfel de caz ca cel indicat în scrisoare ar fi dat un surplus de strălucire reputaţie sale mondiale. Cu toate acestea, nu puteam să nu admir atitu­dinea lui fermă.

Brusc, m‑a fulgerat un gând şi am zâmbit.

– Mă întreb dacă nu ţi‑e frică. O declaraţie atât de categorică va ispiti cu siguranţă zeii.

– E imposibil ca cineva să clintească decizia lui Her­cule Poirot.

– Imposibil, Poirot?

– Ai dreptate, mon ami, n‑ar trebui folosit un aseme­nea cuvânt. Eh, ma foi, nu spun că dacă un glonte s‑ar înfige în peretele de. lângă capul meu n‑aş investiga problema! La urma urmei, oameni suntem!

Am zâmbit. O pietricică tocmai căzuse pe terasă, în spatele nostru, şi analogia dintre acest fapt şi cele spuse de Poirot îmi stârni imaginaţia. Poirot ridică pietricica şi con­tinuă:

– Da... oameni suntem. Eşti câinele adormit - foarte bine, dar câinele adormit poate fi stârnit. Aveţi voi, englezii, un proverb care spune asta.

– De fapt, dacă mâine dimineaţă găseşti un stilet în­fipt lângă perna ta, anunţă‑l pe criminalul care l‑a pus acolo să se păzească!

Poirot dădu din cap cu un aer absent.

Spre surpriza mea, se ridică brusc şi coborî cele câteva trepte care dădeau de pe terasă în grădină. În acelaşi timp îşi făcu apariţia o fată care se grăbea spre noi.

N-am apucat decât să înregistrez impresia că era o fată foarte drăguţă când atenţia mi‑a fost atrasă spre Poirot care, neuitându‑se pe unde merge, se împiedicase de o rădăcină şi căzuse ca un bolovan. În momentul acela era chiar în dreptul fetei, astfel că ea şi cu mine l‑am ajutat să se ridice. Normal că atenţia îmi era la prietenul meu, dar, toto­dată, eram conştient de o prezenţă cu părul negru, un chip ştrengăresc şi nişte ochi mari, de un albastru închis.

– Mii de scuze, bâlbâi Poirot. Mademoiselle, eşti ex­trem de amabilă. Regret nespus... au!!., mă doare tare pi­ciorul. Nu, nu, nu e nimic grav... mi‑am răsucit glezna, atâta tot. În câteva minute o să‑mi treacă. Dar dacă m‑ai putea ajuta, Hastings... dacă dumneata şi mademoiselle m‑aţi sprijini... Mi‑e ruşine să i‑o cer, deşi a fost atât de drăguţă.

Susţinându‑l din ambele părţi, l‑am ajutat să ajungă pe un scaun de pe terasă. Am propus să aduc un doctor, dar prietenul meu a refuzat cu îndârjire.

– N-am nimic, ţi‑am spus. O gleznă răsucită, atâta tot. E o durere de moment care va trece repede.