CAPITOLUL I

Văzu unul dintre tomberoane clătinându-se uşor. Pentru o clipă îi îngheţă sufletul de frică, dar nici nu-i trecu prin cap să se întoarcă din drum. Geamătul se auzea acum mult mai clar. Dădu la o parte capacul tomberonului şi numai cu greu îşi putu reprima un ţipăt.

La vederea trupului contorsionat, înghesuit în pubelă cu picioarele în sus, Jeremy rămase ca paralizat preţ de câteva secunde. Apoi îşi aruncă haina de pe el, culcă tomberonul şi, mai mult pe dibuite, reuşi să scoată afară trupul însângerat. Îl luă imediat în braţe, alergă cu el spre stradă şi strigă cât îl ţi neau plămânii, ca un nebun, deşi nu era nici ţipenie de om:

— Un taxi! Repede, un taxi!

O dată ajuns mai la lumină, văzu ceea ce până atunci doar intuise: trupul aparţinea unei tinere.

Să tot fi avut între 18 şi 20 de ani. De fapt, se afla într-o stare groaznică şi cu greu puteai să-ţi dai seama de adevărata ei vârstă.

Hainele sfâşiate îi atârnau, fiind mai mult goală, iar pe sânii bine formaţi se vedeau nişte tăieturi oribile. Fata era plină de sânge pe tot corpul.

Bărbatul simţi cum i se preling şiroaie de sânge pe picioare. Horcăiturile victimei erau din ce în ce mai slabe, iar el alerga, tot alerga şi ţipa ca un smintit.

Văzu taxiul de departe. Se repezi de-a dreptul spre maşină, strigând aproape încontinuu.

Şoferul îşi dădu seama despre ce era vorba, coborî, îi ajută să se instaleze pe bancheta din spate şi demară spre cel mai apropiat spital.

Jeremy Brock răsufla cu greu. Printre gâfâieli, încercă să îi explice şoferului situaţia în câteva cuvinte:

— Gemea.. Tomberonul.. Am alergat..

— Liniştiţi-vă! Am înţeles.

Oricum, nu era în stare să fie mai clar. Nu-şi lua ochii de la fată.

Se întâmpla ceva ciudat în mintea lui.

Se amestecau nişte imagini.

Figura ei îi era cunoscută.

Sau îi amintea de cineva.

Avea un ce anume.

Ceva care îl tulbura peste măsură.

Ceva..

— Dumnezeule mare! îşi spuse.

Când realiză, în sfârşit, despre ce era vorba, simţi cum ceva se rupe înăuntrul lui şi aproape că leşină.

* * *

Cu puţin timp înainte, Jeremy Brock se aflase în compania colegilor şi amicilor săi, Keppler şi Merson. Toţi trei erau directorii unei importante companii de asigurări din Los Angeles, California, întârziaseră mai mult ca de obicei în sediul firmei, la un pahar de whisky prelungit.

— Hai, bătrâne, nu te mai frământa atât! Se rezolvă. Îţi spun eu că se rezolvă.

Cel care vorbise de la volanul maşinii fusese Francis Keppler, directorul comercial. Era destul de îndesat, fără însă a fi gras, purta pălărie şi îl amuza s-o facă pe optimistul. De asemenea, îi plăcea tare mult să vorbească în timp ce conducea.

— Mai bine ai veni cu noi la „fetiţe” ca să uiţi de toate grijile! Pe tine nu te aşteaptă o soţie acasă, aşa că nu înţeleg de ce te eschivezi. Doar le gâdilăm un pic pe fete…

— Mmm… ce zici? îi continuase ideea Carl Merson, care se întinsese, ocupând aproape în întregime bancheta din spate a automobilului.

Şeful departamentului publicitate al BFF Company cel care vorbise ultimul avea cam 110 kilograme şi o faţă deschisă, mereu surâzătoare. În ciuda gabaritului său, îşi conservase agilitatea şi reflexele din tinereţe. Aşa că, la un moment dat, fu primul care sărise de pe banchetă, ţipând:

— Ai grijă!!! Ai grijă, îţi spun!!!

Francis trăsese mult spre stânga de volanul automobilului Volvo şi frânase puternic. Maşina se învârtise cu aproape 180 de grade, însă reuşise să nu-l lovească în plin pe nefericitul care apăruse ca din senin pe carosabil. Văzându-l că îşi recăpătase repede echilibrul şi îşi continuase alergarea, toţi trei respirară uşuraţi, ba Francis chiar îşi permisese o glumă:

— L-am ratat şi p-ăsta! Mare-i grădina ta, Doamne! Dar cred că individul chiar se pregătea să sară gardul... Unde mai pui că e miezul nopţii…

— De fapt, de unde a apărut idiotul? se trezise Jeremy Brock întrebând. Era destul de tânăr, nu?

— Din nenorocitul ăsta de gang, de unde altundeva? îi răspunsese Merson. Eu nu i-am văzut moaca.

— Nici eu, adăugase Francis Keppler, cu o voce destul de îngrijorată de astă dată.

Tăcură.

Apoi se lăsase o linişte adâncă şi fiecare rămăsese singur cu gândurile lui.

Pentru câteva clipe, Jeremy rememora faptele. Fuseseră cât pe ce să-l ia în plin pe blond şi probabil că îl loviseră destul de bine, deşi după cum o zbughise, n-ai fi zis. Îşi reamintise senzaţia pe care o avusese. Pentru o fracţiune de secundă crezuse că tipul o să treacă prin parbriz şi o să dea cap în cap cu el.

Jeremy Brock era marketing director al aceleiaşi BFF Company. Avea 36 de ani, era destul de suplu şi arbora un aer de intelectual care i se potrivea destul de bine. Părul negru, în contrast cu tenul destul de alb, era tuns scurt şi întotdeauna aranjat ireproşabil.

Vocea de bas a lui Merson spărsese tăcerea în mii de bucăţele:

— Cât pe-aci să-i strici freza domnului director, Francis! Nu mai vorbesc de frumuseţe de Volvo C 70!

Încă două-trei chestii de-astea şi te concediez.

Ha- ha-ha!

Jeremy zâmbise. Zâmbea destul de rar, iar când se întâmpla să surâdă, dădea impresia că o face mai mult din obligaţie.

— Ne continuăm drumul, Francis? întrebă el. De fapt, eu am să cobor chiar aici. Până acasă fac maximum cinci minute pe jos.

— Cum zici, dom’ director! încuviinţă cel de la volan.

— Deci, n-ai chef să mergi cu noi? revenise Carl Merson asupra subiectului iniţial pentru a mai destinde atmosfera.

— Nu pot, îmi pare rău! Nu în noaptea asta. Trebuie să termin proiectele acelea şi până dimineaţă nu mai e mult. Uite, vă promit că de săptămâna viitoare sunt al vostru!

— Hopa! exclamase Merson. Se schimbă treaba. Deci, promiţi?

— Promit.

Apoi Francis Keppler învârtise cheile în contact, aprinsese farurile, întorsese automobilul cu scârţâit de roţi şi demarase în trombă.

Deşi toţi trei erau directori, singurul căruia i se spunea astfel, jumătate în glumă, jumătate datorită aerului său veşnic sobru, era Jeremy Brock.