Nota : Pe lângă cele douăzeci și șase de litere cunoscute, alfabetul norvegian mai cuprinde trei vocale, plasate după z:

— æ, vocală intermediară între a și e, care se pronunță ca a-ul englez din cuvântul man;

— ø, care se pronunță ca grupul eu din termenul francez peu;

— å, care se pronunță ca o.

Și tavanul a fost albastru. Omul de la magazin susținea că o culoare închisă ar fi făcut ca încăperea să pară mai mică. Se înșela. Dimpotrivă, tavanul se înălța, aproape că dispărea. Așa cum dorisem eu însumi, când eram mic: o boltă întunecată, spuzită de stele, ca fundal pentru un crai-nou subțirel, răsărit chiar deasupra ferestrei. Pe vremea aia, pentru mine, alegea Buni. Buni și mami. O cameră de băiețel, zugrăvită în galben și alb.

Fericirea este un lucru de care abia dacă-mi pot aminti, ca o atingere fugară într-un grup de necunoscuți: dispărută mai înainte de a apuca eu să mă întorc. Când camera a fost aranjată și n-au mai rămas decât două zile până să vină el, în sfârșit, m-am simțit mulțumit. Fericirea este un lucru copilăresc, iar eu mă apropii de treizeci și patru de ani, nu trebuie să uităm. Dar eram mulțumit, de bună seamă. Mă bucuram.

Camera era gata. Pe lună, stătea călare un puști. Blond, ținând o undiță, o vargă de bambus prevăzută cu fir și flotor; și jos de tot – agățată de cârligul undiței –, o stea. O picătură de vopsea galbenă se prelingea spre colțul ferestrei, ca și cum cerul începuse să se topească.

Fiul meu putea, în sfârșit, să sosească.

unu

Se întorcea de la școală. 17 mai era pe aproape. Asta avea să fie prima sărbătoare națională[1] fără mami. Costumul popular îi era prea scurt. Mami îl lungise deja de două ori.

În noaptea aceea, Emilie fusese trezită de un coșmar. Tati dormea; ea îi asculta prin perete sforăielile ușoare și ținea costumul la piept. Marginea lui roșie îi ajungea acum la genunchi. Creștea prea repede. Tati spunea adesea: bălăriile cresc, nu glumă! Emilie își trecuse mâna peste stofa de lână și se ghemuise cum putuse mai bine. Bunica din partea lui mami repeta întruna: Grete era o prăjină, așa că nu-i de mirare că puștanca crește în felul ăsta.

Până la urmă, umerii și coapsele începuseră să-i amorțească. Din cauza lui mami era ea așa de înaltă. Marginea roșie abia dacă i-ar fi acoperit genunchii.

Poate că ar trebui să ceară o rochie nouă.

Ghiozdanul era greu. Culesese podbal. Buchetul era atât de mare, încât tati trebuise să scoată o vază. Tulpinile erau lungi; nu ca atunci când era mai mică și culegea doar florile, care pluteau apoi triste într-un păhărel pentru ouă.

Nu-i plăcea să umble singură. Marte și Silje plecaseră împreună. Nu-i spuseseră ce aveau să facă, îi făcuseră doar un mic semn, de la geamul din spatele mașinii conduse de mama lui Marte.

Podbalul avea nevoie de apă. Unele tije atârnau deja înmuiate, iar Emilie încercă să nu țină buchetul prea strâns. O floare căzu pe jos și ea se aplecă s-o ridice.

— Pe tine te cheamă Emilie?

Bărbatul zâmbea. Emilie se uită în urma ei. Pe ulicioara îngustă – un pasaj între două străzi cu circulație intensă, care îi scurta cu peste zece minute drumul de întoarcere – nu mai era altcineva. Ea murmură două-trei cuvinte nedeslușite și se trase înapoi câțiva pași.

— Emilie Selbu? Ești chiar tu, nu-i așa?

Nu vorbi niciodată cu necunoscuți. Niciodată cu bărbații pe care nu-i cunoști. Fii politicoasă cu toți adulții.

— Da, murmură ea, încercând să treacă.

Pantoful, un pantof de sport nou-nouț, cu benzi roz, îi intră în noroiul acoperit de frunze moarte. Emilie fu gata-gata să-și piardă echilibrul. Bărbatul o apucă de braț, după care îi trânti ceva peste față.

O oră și jumătate mai târziu, la poliție fu reclamată dispariția lui Emilie Selbu.

doi

— N-am reușit niciodată să uit cazul ăsta. Poate că mă mustra conștiința. Pe de altă parte, tocmai îmi terminasem studiile de drept; la acea vreme, mamele copiilor mici trebuiau să se ocupe în exclusivitate de căminul lor. N-aș fi putut spune mare lucru.

Zâmbetul ei implora să fie lăsată în pace. Conversația dura de aproape două ore. Femeia bolnavă la pat avea respirația scurtă; după toate semnele era incomodată de lumina puternică a soarelui. Degetele i se agățară de cearșaf.

— N-am decât șaptezeci de ani, gâfâi ea, dar mă simt atât de bătrână. Iertați-mă.

Inger Johanne Vik se ridică și trase draperiile. Șovăi, apoi întrebă, fără să se întoarcă:

— E mai bine?

Bătrâna doamnă închise ochii.

— Am scris totul. Acum trei ani. Când am ieșit la pensie, gândindu-mă că o să am…

Ridică o mână subțire.

— … timp.

Inger Johanne Vik se uita fix la dosarul pus pe noptieră, alături de un teanc de cărți. Bătrâna dădu ușor din cap.

— Luați-l. Nu mai pot face mare lucru, acum. Nici măcar nu știu dacă el mai este în viață. Dacă-i așa, trebuie să aibă… vreo șaizeci și cinci de ani.

Închise ochii. Capul îi căzu ușor într-o parte. Gura i se întredeschise și, când Inger Johanne Vik se aplecă să ia dosarul roșu, îi simți răsuflarea de bolnavă. Băgă hârtiile în geantă și se îndreptă, fără zgomot, spre ușă.

— Un ultim lucru, pentru a încheia…

Inger tresări și se întoarse spre bătrână.

— Am fost întrebată cum puteam fi atât de sigură. Unii cred că toate astea nu-s decât ideile fixe ale unei bătrâne care nu mai este bună de nimic. E adevărat că n-am făcut nimic în toți anii ăștia, când… După ce veți citi totul, v-aș fi recunoscătoare dacă mi-ați spune…

Tuși. Ochii i se închiseră încet. Tăcerea domni pentru o clipă.

— Ce să vă spun? murmură Inger Johanne Vik. Nu era sigură dacă bătrâna nu adormise.

— Eu știu că era nevinovat. Mi-ar face bine să aflu dacă sunteți de aceeași părere.

— Dar pe mine nu mă…

Bătrâna își lăsă palma pe căpătâiul patului.

— Știu. Nu vă interesează vinovăția sau nevinovăția. Pe mine, da. În cazul ăsta, da. Și sper să vă intereseze și pe dumneavoastră. După ce veți citi totul. Îmi făgăduiți? O să vă întoarceți?

Inger Johanne Vik îi zâmbi ușor. În realitate, asta nu era decât o grimasă, prin care nu-și lua niciun angajament.