„Pentru oameni, așa cum sunt ei astăzi,

nu există decât o singură noutate veritabilă – și întotdeauna este aceeași: moartea.”

WALTER BENJAMIN, Zentralpark

Nu mai știa câți oameni omorâse. Și asta n-avea nicio importanță. În majoritatea domeniilor, calitatea prima asupra cantității. În consecință, și în al ei. Chiar dacă, de-a lungul anilor, plăcerea unui stil original își pierduse farmecul. Nu o dată, intenționase să facă altceva. Din când în când, se gândea că viața era plină de posibilități pentru oamenii ca ea. Aiurea. Era prea bătrână. Se simțea uzată. Ăsta era singurul lucru pentru care chiar era dotată. Și câștiga bine. Plata cu ora îi provoca amețeală, bineînțeles, dar una încă plăcută. Avea nevoie de timp ca să-și încarce bateriile.

Singurul lucru care îi plăcea cu adevărat era să nu facă nimic. Acolo unde se afla nu era nimic de făcut. Și totuși, nu era mulțumită.

Poate era bine că ceilalți nu veniseră.

Nu știa exact.

În orice caz, vinul era supraapreciat. Scump și acru.

unu

Foarte aproape de Oslo, la est, acolo unde colinele se nivelau către micul centru feroviar de lângă Nitelva, mașinile înțepeniseră de frig în timpul nopții. Pietonii își îndesau căciulile pe urechi și își strângeau și mai tare fularele la gât, îndreptându-se cu pași grăbiți spre stația de autobuz situată la un kilometru de acolo, pe drumul principal. Casele din micuța fundătură se ascundeau de ger în spatele draperiilor trase și al troienelor care barau aleile. Tocmai în fund, în apropierea pădurii, stalactite de gheață lungi de un metru atârnau, ca tot atâtea pericole potențiale, de streașina acoperișului de deasupra intrării într-o vilă veche.

Casa era albă.

Ușa cu vitralii și mâner de alamă dădea spre un hol imens și, în capăt, la stânga, spre un birou în care predominau arta minimalistă și mobilele somptuoase. La o enormă masă de lucru și între niște cutii cu scrisori încă nedesfăcute, era așezată o femeie moartă. Capul îi era căzut pe spate, mâinile i se sprijineau pe brațele fotoliului. O dâră groasă de sânge uscat pleca de la buza inferioară, cădea pe gâtul gol, se bifurca la nivelul pieptului și se reunea din nou pe pântecul de o fermitate impresionantă. Nasul era, de asemenea, plin de sânge. În lumina plafonierei, umbra lui părea o săgeată îndreptată spre gaura întunecată care fusese cândva o gură. Nu mai rămăsese decât un ciot din limba scoasă în mod evident cu multă delicatețe. Tăietura era clară, gestul precis.

Era cald în încăpere, aproape prea cald.

Inspectorul-șef Sigmund Berli, de la Kripos[1], își închise în sfârșit telefonul mobil și își miji ochii spre un termometru cu afișaj digital plasat chiar în interiorul ferestrei panoramice dinspre partea de sud-est. Temperatura exterioară se apropia de minus douăzeci și două de grade.

— Ciudat că acest tip de sticlă nu se sparge, constată el, ciocănind cu prudență în geam. Patruzeci și șapte de grade diferență între interior și exterior. Uimitor.

Nu părea să-l audă cineva.

Femeia era goală sub un halat de mătase cu revere aurii. Cordonul zăcea pe jos. Un ofițer de poliție, destul de tânăr, din Romerike[2], făcu rapid un pas înapoi la vederea panglicii galbene.

— Dumnezeule! se scutură el înainte de a-și trece mâna prin păr, jenat. Am crezut că-i un șarpe, ca să vezi!

Organul amputat al femeii era ambalat artistic în hârtie și așezat pe mapa de birou din fața ei. Vârful ieșea afară din pachetul roșu. Parcă era o plantă exotică viguroasă; carne gălbejită, papile și mai gălbejite și urme violacee lăsate de vinul roșu în pliuri și adâncituri. Un pahar pe jumătate gol stătea în echilibru pe un teanc de hârtii de la marginea biroului. Nu se vedea nicio sticlă.

— Nu se poate măcar să-i acoperim țâțele? sugeră agentul.

— E prea dezgustător ca să mai poată fi…

— O să așteptăm pentru chestiile astea, decretă Sigmund Berli, strecurându-și mobilul în buzunarul de la piept.

Îngenunche și își miji ochii înspre moartă.

— Nu depun armele, murmură el. Chestia asta o să-l intereseze pe Yngvar. Și pe tinerica lui, în cazul de față.

— Ce?

— Nimic. Se știe ceva în legătură cu ora?

Berli își înăbuși un strănut. Tăcerea din cameră făcea să-i țiuie urechile și se ridică în picioare cu gesturi țepene, scuturându-și, într-un mod complet inutil, pantalonii de praf. Un bărbat în uniformă stătea la ușa din hol. Cu mâinile la spate, schimbând fără încetare piciorul de sprijin, își luă ochii de la cadavru și privi pe fereastră. Un brad mai purta încă podoabele de Crăciun. Ici și colo, se distingeau lumini în locurile unde ziua încă nu ajungea complet, sub ramuri și sub zăpada compactă.

— Nimeni nu știe nimic aici? întrebă agasat Berli. N-aveți nici măcar o oră aproximativă a decesului?

— Aseară, zise, în sfârșit, celălalt bărbat. Dar e prea devreme…

— Pentru a o spune, completă Sigmund Berli. Aseară. Destul de vag, așadar. Unde sunt…

— Sunt absenți în fiecare marți. Familia, vreau să zic. Soțul și o fată de șase ani. Dacă asta voiai să…

Agentul afișă un zâmbet vag.

— Da, confirmă Berli făcând turul biroului. Limba, începu el privind pachetul de pe masă. A fost tăiată în timp ce posesoarea ei era încă în viață?

— Nu știu, răspunse agentul. Am documentația pentru tine și, întrucât toate examinările s-au terminat și toată lumea este la comisariat și…

— Da, i-o tăie Berli, fără ca agentul să știe foarte bine cu ce era celălalt de acord. Cine a descoperit-o, din moment ce familia nu era aici?

— Omul de serviciu. Un filipinez care vine miercurea la șase dimineața. Începe de aici, din câte spune, și continuă sus pentru a nu trezi oamenii prea devreme. Camerele sunt la etaj. La primul.

— Da, repetă Berli pe un ton egal. Și ei lipsesc în fiecare marți?

— E ceea ce spunea ea. În interviuri, zicea chestii de genul ăsta. Că scăpa de soț și de copil în fiecare marți. Că-și citea toate scrisorile. Că era o chestiune de onoare pentru ea să…

— După câte văd eu aici, murmură Berli, înfigând cu greu un stilou într-una din cutiile cu scrisori, este pur și simplu imposibil pentru o singură persoană să citească tot.

Studie din nou cadavrul.

— Sic transit gloria mundi, declară, aruncând o privire în gura căscată. Statutul ei de celebritate nu prea-i mai folosește acum.

— Noi am adunat deja o grămadă de tăieturi din ziare și totul este gata…

— Da, da.

Berli îi făcu semn să plece. Tăcerea era atât de adâncă, încât părea ireală. Nu se auzea niciun zgomot din stradă, nici măcar orologiul. Computerul era stins. Un radio mut îl fixa cu unicul său ochi roșu din vitrina unui dulap de lângă ușă. Pe placa lată de deasupra șemineului, o gâscă sălbatică de Canada stătea în echilibru în zborul ei înțepenit. Labele îi erau decolorate, coada aproape lipsită complet de pene. Ziua glacială desena un dreptunghi fad pe covorul din spatele ferestrei de sud-est. Sigmund Berli își simțea tâmplele zvâcnind. Senzația dezagreabilă că se afla într-un mausoleu îl făcu să-și plimbe un deget pe linia nasului. Nu prea știa dacă era furios sau tulburat. Femeia era în fotoliul ei, cu picioarele desfăcute și cu pieptul în sus, deschizând larg o gură fără limbă. Era ca și cum profanatorul nu se mulțumise să-i sustragă femeii un organ esențial, ci o și deposedase de orice urmă de umanitate.