Capitolul 1

Băiețelul zăcea în poala mamei, părând că doarme. Era prea mare pentru ea: un băiat de vreo opt ani, vânjos, cu părul blond, întins pe picioarele slabe ale mamei. Femeia îl cuprinsese în brațe și îi sprijinea capul pe mână, pentru a-l ține ridicat.

— Nu, spuse ea, aproape în șoaptă. Nu. Nu. Nu.

Ochiul stâng al băiatului nu se mai zărea sub carnea umflată și sângele coagulat.

— Nu, repetă mama.

Încet, îi îndreptă chipul în sus și trase aer adânc în piept.

— Nuuu!

Strigătul ei umplu camera atât de brusc, încât tatăl făcu un pas îndărăt, se prinse cu ambele mâini de cap, cu un gest teatral, apoi îl răsuci la fel de teatral spre perete și îl izbi de tapetul de culoare deschisă.

— Ar fi trebuit să am mai multă grijă de copil, se văicări el.

Bang! Bang!

— E vina mea. Totul e din vina mea. Ai grijă. Întotdeauna să ai grijă.

Bang, bang, bang.

— Nu! țipă mama încă o dată.

Bărbatul se întoarse către ea.

Îi curgea salivă din gură, iar sângele șiroia dintr-o nară, fără ca el să bage de seamă. Își lăsă brațele să atârne. Corpul i se încovoie în costumul gri-deschis de vară, părând să se ofilească pe loc. Sângele i se scurse pe cravata roșie și dispăru încet.

Mama își înclină capul deasupra chipului lovit al băiatului și încercă să-i întindă brațul stâng pe lângă corp. Dar nu reuși. Brațul era rupt, aparent chiar de la cot.

Un pantof zăcea pe podea.

Celălalt atârna încă în piciorul băiatului, bălăngănindu-se pe degetele lui. Pantoful era albastru și murdar și stătea să cadă dintr-o clipă într-alta.

„Mărimea 37, cam așa”, se gândi Inger Johanne Vik.

Copil de opt ani, cu picioarele mari. La călcâie și degete ciorapii erau tociți de atâta purtat.

— Nu, șoptea mama iar și iar.

Inger Johanne voia să întrebe ce se întâmplase, dar amuțise. Stătea în ușă, încercând să înțeleagă ce i se înfățișa ochilor.

Își înghiți cu greu saliva, plescăi din buze, înghiți și simți o vibrație ușoară sub picioare. O zgâlțâire, ca un cutremur îndepărtat. Dură doar o fracțiune de secundă, apoi mișcarea se opri.

Nici mama nu mai scotea vreun sunet.

— Ce s-a întâmplat? izbuti ea să rostească, într-un final.

— N-am avut grijă, explică tatăl, arătând cu o mână lipsită de vlagă scara dublă pentru perdele.

Scara se afla în mijlocul camerei de zi.

— N-ai avut grijă! șopti femeia în părul năclăit de sânge al băiatului.

— Sunteți siguri că el…

Inger Johanne încercă să facă un pas spre canapea.

— Nu-l atinge! strigă mama înspăimântată. Nu te atinge de puiul meu!

— Suntem siguri, spuse tatăl.

— Atunci cred că…, începu Inger Johanne.

Nu era treaba ei să creadă nimic. Nu crede. Privește doar: scara dublă se afla sub tavanul gol. Sus nu era nicio lustră, niciun cârlig, nimic care să trebuiască îndreptat sau reparat: o scară dublă înaltă, într-o cameră mare, elegantă și ordonată, cu o masă decorată festiv în celălalt capăt al încăperii. Flori peste tot. Flori de câmp și trandafiri de grădină în vaze identice de sticlă, buchețele dese de flori așezate între farfurii și tacâmuri. Ferestrele mari dădeau spre o panoramă cu nori joși și monotoni. În zare, undeva în mijlocul orașului, Inger Johanne putea distinge o coloană de fum de un gri mai întunecat în comparație cu fiordul din depărtări.

O cameră decorată de sărbătoare.

Observă o lanternă albastră, chiar la unul dintre picioarele scăriței – o lanternă mare, albastru-închis, cu Lightning McQueen desenat pe una din laturi. Un mănunchi de creioane colorate, creioane cerate uzate și murdare așezate grămadă, la un loc.

Un băiețel mort.

Fără să-și dea seama, Inger Johanne aruncă pe furiș o privire către ceas. Arăta 15:28, într-o zi de vineri, 22 iulie 2011.

— Trebuie să sun la poliție, spuse ea pe un ton calm.

— La poliție? șopti femeia. Ce poate poliția să facă pentru băiatul meu?

— Sun doar pentru că trebuie să fac asta, spuse ea ușor vexată. Cred că așa e cel mai bine.

Adevărul era că nu știa ce altceva să facă.

Prin ușa deschisă a verandei auzea sirenele în depărtare. Atât de multe, încât aveai impresia că ești împresurat.

•

Încerca să ia legătura cu poliția pentru a patra oară. Inger Johanne nu putea înțelege cum de la numărul 112 nimeni nu prelua apelul în acea frumoasă zi de vineri din toiul perioadei de vacanță.

— Numărul de urgență al poliției. Care e problema?

În sfârșit!

— Bună ziua. Numele meu este Inger Johanne Vik.

Un moment de ezitare.

— Despre ce e vorba? spuse pe un ton tăios vocea de la telefon.

— Un deces. Un băiat de opt ani, care…

— În cartierul de lângă Guvern? Unde?

Femeia de la capătul firului părea nervoasă.

— Vezi vreun echipaj de intervenție prin apropiere? strigă ea.

— Nu, nu sunt în zona Guvernului. Sunt în Grefsen! Acasă la cineva… Sunt acasă la niște prieteni care…

— În Grefsen?

— Da!

— Unde?

— Pe strada Glad.

— Pe strada Professor Dahl?

— Nu, aia nu-i în Grefsen!

Inger Johanne coborâse în holul imens pentru a putea suna. Acum regreta. Părinții nu trebuiau lăsați singuri cu copilul; de fapt, nu trebuiau lăsați singuri deloc. Încet, ca și cum ar fi făcut ceva nepermis, se furișă pe scări, intră în încăpere și spuse cu o voce domoală:

— Am zis strada Glad. G-L-A-D! Strada Glad, din Grefsen. Un copil a… Este un copil decedat aici. Pare să fie un accident, dar…

Convorbirea se întrerupse.

— Alo? rosti Inger Johanne.

Nu-i răspunse nimeni.

•

În zilele următoare, Inger Johanne se gândi deseori că nu suportase să stea în acea încăpere și în repetate rânduri îi lăsase singuri pe soți, împreună cu copilul mort. Greața o cuprinsese și fusese nevoită să tot meargă la toaletă, a cărei ușă se afla în hol. Prima dată fusese nevoită să-și vâre degetele adânc pe gât, până în punctul în care limba este aspră și tare. Vărsase fiere acră și resturile unui prânz servit rapid, ori de câte ori se aplecase deasupra toaletei. Nu putuse scăpa de gustul rămas în gură și mirosul din baie nu mai era de iasomie.

Bărbatul și femeia, care tocmai își pierduseră unicul copil, se așezară pe canapea. Băiatul zăcea în continuare în poala ei. Bărbatul reuși să-și pună brațul pe umărul soției sale, dar ori de câte ori voia să-și ridice cealaltă mână, să atingă băiatul, mama îi striga din nou:

— Nu!

Prezența lui Inger Johanne le era indiferentă. Nu vorbeau cu ea și nici nu-i mai răspundeau la întrebări. Când ea se întoarse prima oară de la toaletă, bărbatul deja făcuse curat. Scara fusese luată. Sângele de pe jos fusese spălat și nici lanterna cu imaginea lui Lightning McQueen nu mai era. Creioanele colorate dispăruseră, Inger Johanne aproape că izbucnise în lacrimi când le reamintise că nu puteau să se atingă de nimic până nu venea poliția. Bărbatul nici nu-i răspunsese, nici nu se uitase la ea. Pur și simplu stătea înțepenit lângă soția lui, fixându-l pe băiat cu privirea.

În orice caz, era prea târziu.

Camera era curată și ordonată, ca și cum ar fi fost gata să primească musafiri peste câteva ore.

Doar dacă n-ar fi fost copilul mort…

— Nu, șopti mama atât de încet, încât vocea abia i se auzi.

Era patru și zece și Inger Johanne încă nu reușise să ia legătura cu poliția.

— Yngvar, șopti ea tastând numărul lui.

După ce telefonul sună de șase ori, apelul ei fu transferat la căsuța vocală.

— Sună-mă, șuieră ea. Trebuie să mă suni. Acum! Imediat!

Se străduia să-și amintească numărul de telefon de acasă. Abia dacă mai foloseau telefonul fix. Într-un final, nimeri combinația corectă de cifre.

După ce îl lăsă să sune de zece ori, închise apelul.

iPhone-ul de pe șemineu sună brusc, cu putere. Niciunul dintre cei doi soți așezați pe canapea nu păru să reacționeze.

— E al tău? întrebă Inger Johanne, încercând să surprindă privirea soției.

— Nu, șopti mama în părul băiatului.

— Ellen, zise Inger Johanne apropiindu-se de șemineu, pot să răspund eu?

Fără să mai aștepte vreun răspuns, înșfăcă telefonul și-i atinse ecranul cu degetul mare.

— Alo?

— Bună, Ellen.

O voce gâfâită de femeie spuse:

— Sunt Marianne. Mă gândeam să stabilim dacă n-ar fi mai bine să anulăm petrecerea, acum că…

— Nu sunt Ellen. Aici e Inger Johanne.

— Inger Johanne? Înseamnă că m-am înșelat… Credeam că trebuia să venim la șapte.

— Da. Eu sunt aici pentru… a ajuta puțin, și apoi…

— S-a întâmplat nenorocirea și m-am gândit că…

Inger Johanne își duse degetul arătător și pe cel mare la baza nasului.

— Da, spuse ea încet, întorcându-se cu spatele către cei doi de pe sofa. E îngrozitor. Absolut oribil. Dar cum ai aflat…

— Sora mea e căsătorită cu un musulman, explică Marianne la celălalt capăt al firului. Au doi copii. Doi copii de culoare! Ce se va alege de țara asta acum?

Vocea îi suna spart.

— Musulmani, repetă Inger Johanne, cu voce domoală. Nu înțeleg ce…

Marianne înghiți zgomotos apoi continuă cu voce tare:

— În orice caz, nu pot veni acum. Cel mai corect ar fi să anulăm totul. Poți să-i transmiți lui Ellen? Oamenii n-au chef să depene amintiri din școală acum, că s-a întâmplat așa ceva. În Norvegia, în Oslo!

— Nu va fi nicio cină festivă, dar ce…

— În orașul nostru, Inger Johanne, în orașul nostru!

— Marianne…

— Ai văzut imaginile la televizor? Trebuie să fie sute de morți! Și sora mea, care…