PARTEA ÎNTÂI

„Desţelenirea trebuie făcută cu un plug care taie brazde adânci, nu cu o răşchitoare care alunecă la suprafaţă.”

Din însemnările unui gospodar agronom

I

În primăvara anului 1868, la Petersburg, cam pe la ceasurile unu după-amiază, un tânăr de vreo douăzeci şi şapte de ani, neîngrijit şi chiar sărăcăcios îmbrăcat, urca pe scara de serviciu a unei case cu patru etaje, de pe strada Ofiţerskaia. Abia târându-şi galoşii scâlciaţi şi legănându-şi încet corpul greoi, ajunse în sfârşit la capătul de sus al scării, se opri în faţa unei uşi stricate, care era întredeschisă şi, fără să tragă clopoţelul, oftând zgomotos, dădu buzna în antreul mic şi prost luminat.

— Nejdanov e acasă? strigă el cu o voce profundă de bas.

— Nu-i acasă –, sunt eu aici, intraţi, răsună din camera vecină o voce de femeie şi aceea destul de joasă.

— Maşurina? întrebă iarăşi noul sosit.

— Chiar ea. Dumneata eşti, Ostrodumov?

— Pimen Ostrodumov, răspunse el şi, după ce îşi scoase cu grijă galoşii şi-şi atârnă în cui mantaua ponosită, intră în încăperea de unde auzise vocea femeii.

Camera scundă, murdară, cu pereţii zugrăviţi în verde spălăcit, era slab luminată de două ferestruici prăfuite. N-avea altă mobilă decât patul de fier dintr-un colţ, masa din mijloc, câteva scaune şi etajera ticsită de cărţi. Lângă mesă şedea o femeie de vreo treizeci de ani, cu capul gol, într-o rochie neagră de stofă, şi fuma o ţigară. Văzându-l pe Ostrodumov, care intrase în cameră, îi întinse fără nicio vorbă mâna ei mare şi roşie. Tot în tăcere, Ostrodumov i-o strânse, se lăsă pe un scaun şi scoase din buzunarul de la piept o jumătate de ţigară de foi. Maşurina îi dădu foc şi amândoi, fără să vorbească şi fără să se uite măcar unul la celălalt, începură să scoată rotocoale de fum albăstrui în aerul dens al camerei, destul de îmbâcsit şi aşa.

Deşi nu semănau ca trăsături, cei doi fumători aveau ceva comun. Figurile lor neîngrijite, cu buze groase, cu dinţi mari şi nas butucănos (pe lângă toate Ostrodumov mai era şi ciupit de vărsat) oglindeau cinste, dârzenie, dragoste de muncă.

— L-ai văzut pe Nejdanov? întrebă într-un târziu Ostrodumov.

— L-am văzut; trebuie să vie îndată. S-a dus cu nişte cărţi la bibliotecă.

Ostrodumov scuipă într-o parte.

— Ce tot aleargă aşa, de la o vreme încoace? Nu mai e chip să dai de el.

Maşurina scoase o alfa ţigară şi, aprinzând-o cu grijă, zise:

— Îi e urât.

— Îi e urât! o îngână mustrător Ostrodumov. Auzi dumneata, răsfăţ! Parcă n-am avea nimic de făcut. Noi nu prididim cu câte avem pe cap şi dumnealui se plictiseşte!

— Scrisoarea de la Moscova a sosit? întrebă Maşurina, după un răstimp.

— A sosit… alaltăieri.

— Aţi citit-o?

Ostrodumov dădu din cap.

— Ei… şi…

— Ce să fie? În curând va trebui să plecăm.

Maşurina scoase ţigara din gură.

— Păi, de ce? Aud că acolo totul merge bine.

— Merge cum trebuie. Numai că s-a oploşit pe acolo un om nesigur. Aşa că… trebuie să fie înlocuit; sau poate chiar îndepărtat de tot. Dar mai sunt şi altele. Şi pe dumneata te cheamă.

— În scrisoare?

— Da, în scrisoare.

Maşurina îşi scutură părul greu, strâns neglijent la ceafă, dar căzându-i şuviţe peste frunte şi sprâncene.

— Ei, ce mai vorbă! grăi ea. Dac-o veni ordin, trebuie să-l execuţi, fără discuţie.

— Sigur că discuţie nu-ncape. Numai că fără bani nu faci nimic, iar banii de unde să-i iei?

Maşurina căzu pe gânduri.

— Nejdanov trebuie să facă rost, spuse ea cu jumătate de glas, parcă pentru sine.

— Pentru asta am şi venit, confirmă Ostrodumov.

— Ai scrisoarea la dumneata? întrebă deodată Maşurina.

— Da. Vrei s-o citeşti?

— Dă-mi-o… sau nu, nu-i nevoie. O vom citi împreună… mai târziu.

— Tot ce-ţi spun e adevărat, mormăi Ostrodumov. Să nu te îndoieşti…

— Da nici nu mă îndoiesc.

Şi amândoi amuţiră din nou; numai dârele de fum ce le ieşeau ca şi mai înainte din gură se ridicau şerpuind uşor deasupra celor două capete cu păr des.

În antreu răsună zgomot de paşi.

— Iată-l, şopti Maşurina.

Uşa se întredeschise uşor şi prin deschizătură apăru un cap care însă nu era al lui Nejdanov.

Era un căpşor rotund cu păr negru, aspru, cu fruntea lată, zbârcită, cu nişte ochi căprui, foarte ageri, sub nişte sprâncene stufoase, cu un nas ca un cioc de raţă, ridicat în sus şi o gură mică, trandafirie, caraghios ţuguiată. Căpşorul acesta se uită în jur, se înclină, surâse, arătând o mulţime de dinţişori albi şi intră în cameră odată cu un trup slăbuţ, cu mânuţe scurte şi nişte picioare cam strâmbe, care şchiopătau puţin. Cum zăriră căpşorul acesta Maşurina şi Ostrodumov făcură nişte mutre care trădau un îngăduitor dispreţ, de parcă fiecare şi-ar fi zis în gând: „A! ăsta era!”, dar nu scoaseră niciun cuvânt şi nici nu se mişcară. De altfel, primirea aceasta nu numai că nu tulbură pe noul venit, ci dimpotrivă, părea să-i dea oarecare satisfacţie.