Prăpastia aceea înfiorătoare avea pentru Negrişor ceva magnetic. De câte ori vizita pe domnişoara Eleonora, simţea parcă o nevoie stranie să se apropie de fereastră şi să-şi lase jumătatea superioară a corpului deasupra abisului. Atunci un drăcuşor începea să-l gâdile sub tălpi şi-l făcea să salte când pe una, când pe alta. Uneori se ţinea numai într-un deget de picior, iar mâinile împreunate îi cădeau de-a lungul zidului, de parcă ar fi fost gata să se arunce înot.

Numai domnişoara Eleonora putea să-l scoată din cadrul ferestrei. Îl găsea îndoit, pe prichici şi-l trăgea înapoi. De la un timp îl mustra, doar că apuca să pornească într-acolo — şi atunci el se mulţumea să arunce o privire furişă go­lului, pe care, de data asta, nu avea prilejul să-l adulmece până în fund. Domnişoara Eleonora, chiar se cam supăra.

— Dar lasă odată frate, fereasta aceea în pace. Ai să-ţi rupi gâtul de asfalt!

Iar el zâmbea cu afectată modestie şi-o prevenea asigurător:

— Eu nu cad în prăpastie, decât dacă vreau.

Şi când erau musafiri la dânsa, domnişoara Eleonora chema pe Negrişor de la fereastră. Afară numai când printre aceştia se întâmpla să fie Modreanu.

Lucru curios! Modreanu era mai scund, mai slab, chiar pipernicit şi nici n-avea o figură cu adevărat frumoasă, aşa cum era a lui Negrişor — cu pieliţa de fildeş, cu părul cenuşiu şi cu umbra verzuie a mustăţii rase, sub nas. Modreanu avea, e drept un cap bărbătesc, dar era aşezat pe umeri şi trup de copil, însă avea o gură cam largă, încovoiată circumflex, pe bărbie şi o limbă lungă şi ascu­ţită ca de cameleon. Lui Negrişor i se părea un arc c-o săgeată. Vorbea pe un ton galeş care nu putea fi decât prefăcut.

Când cineva nu-i împărtăşea părerile sau îl întrerupea, vârful limbii lungi se repezea ca un ac de tăun. Cu multe lucruri văzute şi nevăzute, compara Negrişor, gura şi limba aceea! El nu putea înţelege cum toţi ascultătorii se prăpădeau de râs, când Modreanu lua la rând pe vreunul dintre dânşii, cu toate că nimeni nu scăpa de vârful să­geţilor lui. Pentru Negrişor însă săgeţile acestea nu erau muiate în nici un fel de duh.

Dar domnişoarei Eleonora îi plăcea mult să-l asculte şi uita atunci cu totul de Negrişor, care se bălăbănea cu burta pe parmalâcul ferestrei, ca un călăreţ de la circuri ridicându-se pe spinarea unui cal în goană ameţitoare.

Într-o zi, fiind la fereastră — căci domnişoara Eleonora era preocupată de Modreanu — Negrişor descoperi în fundul abisului dreptunghiular şi asfaltat un ferăstrău mecanic, care ţipa sfâşietor. Un motor bufnea la răstimpuri egale prin răsuflătoare, iar oamenii, cu mâneci sumese până deasupra coatelor ridicau bârnele groase şi le aşezau pe planşetă, împingându-le spre roata, ce se învârtea atât de repede, că nu se putea vedea dintr-însa, decât cercul pe care-l descria. Lemnele erau făcute bucăţi cât ai clipi cu ochii, iar dedesubt movila de făină creştea ca la moară.

Lucrul era interesant de văzut; însă ce nu putea suferi Negrişor, era ţipătul acela mecanic şi asurzitor pe care-l scotea tăietoarea, ori de câte ori vreun lemn era apropiat de cercul fatal. Mai ales îl necăjea până la furie, nesimţirea lemnelor, care erau duse rând pe rând la supliciu: în locul ţipătului lor îndreptăţit de victime, ţipa însuşi călăul.

Negrişor privea uimit la voracitatea Molochului metalic. Şi cum i se întâmpla totdeauna când vedea ceva nou şi izbitor, închipuirea lui se şi grăbi să-l pună legat buştean pe scândura teribilei maşini. Muşchii feţei zadarnic i se forţau să dea drum strigătelor, căci o fâşie solid legată îi astupa gura, în schimb, la vederea mutrei lui speriate, înainte de a-l apuca în colţi, ferăstroaia se puse să urle de bucurie strident, înfricoşător.

Negrişor se scutură de groază, însă tocmai atunci motorul începu să păcănească din ce în ce mai rar, apoi când se potoli, roata se mai dădu peste cap de câteva ori, şi ară­tându-şi de-abia acuma dinţii lungi şi ascuţiţi ca ai mistre­ţului, rămase nemişcată, sinistră ca un rânjet imobil.

Liberat de închipuire, Negrişor o contempla din înălţime cu îngrozită luare aminte. De câte ori nu văzuse el până acum astfel de ferăstrae; însă niciodată nu-i venise în gând să rămână dinainte-le, ca acei gură cască de jos, care strânşi grămadă urmăreau, cum bicepşii lucrătorilor se contractau ridicând o tulpină.

Tulpina se lăsa greu, parcă împotrivindu-se; însă cu forţe îndoite, cu mari strigăte de obidă, tăietorii o aşezară pe eşafod, ţinând-o voiniceşte să nu scape cruntei pedepse. Motorul prinse să păcăne din nou, iar oribila roată cu dinţi porni să chirăe cu sălbatecă veselie, pătrunzând crudă, în măruntaele lemnului.

Pentru întâia oară acum, Negrişor se retrase singur de la fereastră, înfiorat. Dacă nu s-ar fi întâmplat în casa Modreanu, retragerea lui grabnică ar fi fost socotită ca un eveniment de seamă şi ar fi fost primită cu aclamaţii. Aşa însă, aproape neobservat, el se strecură din salonaşul dom­nişoarei Eleonora şi porni ca de obicei când era întristat, pe drumuri lungi şi încâlcite de mahalale depărtate.

Un gând amarnic îl obseda de când cu priveliştea ferăs­troaiei. De atunci el nu mai fusese la domnişoara Eleonora şi hotărâse să nu se mai ducă. Iar, în nesfârşitele plimbări la marginea oraşului, îi plăcea să vadă în închipuire pe Modreanu, legat butuc dinaintea dinţilor de metal. Îi plă­ceau mult ochii lui de copil, acum bulbucaţi de groază şi limba lui de reptilă, jucându-se ca un guşter în gură şi chirăind îngrozitor. Negrişor admira de sus, cu corpul co­biliţă pe prichici. Iar domnişoara Eleonora îi da necontenit zor: „Fugi frate de-acolo, că ai să-ţi rupi gâtul”.

Însă gura lui lărgită de plăcere se strânge acum şi faţa i-a îngălbenit. Modreanu chirăe aşa de fioros că ţipetele ajung până la Eleonora. El chiar strigă: „Eleonora! Eleo­nora!”, iar Negrişor priveşte speriat la ea şi numai când îi vede capul palid, umbrit de pălăria neagră-cafenie a părului creţ şi vălmăşit, urmărind cu luare aminte îm­punsăturile acului în pânza fină, întinsă pe gherghef; numai atunci îşi capătă curajul.