Capitolul 1

Cel mai viu în amintire îi rămăsese parfumul ei. Acela pe care îl păstra în baie. Sticluța purpurie, lucioasă ce purta în ea esența dulce și tare. Adult fiind, îl căutase într-o parfumerie până când găsise unul identic. Chicotise la aflarea numelui: „Poison”[1].

Femeia obișnuia să și-l pulverizeze pe încheieturi, după care și-l întindea pe gât, iar dacă purta fustă, și pe glezne.

Îi părea atât de frumoasă acea imagine a încheieturilor ei fragile și delicate, ce se mângâiau cu grație! Mireasma i se răspândea în jur, făcându-l să râvnească mereu la clipa apropierii, la clipa în care femeia avea să se aplece pentru a-l săruta. Mereu pe buze. Mereu atât de domol, încât uneori se întreba dacă sărutul era vis ori aievea.

„Să ai grijă de sora ta”, îi spunea mereu înainte de plecare, părând mai degrabă că plutește spre ușă.

După aceea, nu reușea niciodată să-și amintească dacă îi răspunsese cu voce tare sau doar dăduse din cap.

•

Soarele primăvăratic răzbea prin ferestrele secției de poliție Tanumshede, etalând nemilos urmele de murdărie de pe geamuri. Smogul iernii se întindea precum o pojghiță deasupra sticlei, iar Patrik avu senzația că și el era acoperit, la rândul lui, de aceeași membrană. Fusese o iarnă grea. Viața cu un copil în căminul lor era infinit mai plăcută, dar și infinit mai dificilă decât își putuse imagina vreodată. Și, cu toate că lucrurile se îmbunătățiseră mult față de început, Erica încă nu se obișnuise cu traiul de mamă casnică. Înțelegerea acelui fapt îl chinuia fără întrerupere pe Patrik, cu fiecare secundă pe care o petrecea la serviciu. Pe lângă asta, ce se întâmplase cu Anna pusese o povară în plus pe umerii lor.

O bătaie în ușă îi întrerupse gândurile sumbre.

— Patrik? Tocmai am primit un telefon în legătură cu un accident rutier. O singură mașină, pe drumul spre Sannäs.

— În regulă, zise Patrik, ridicându-se. Apropo, nu cumva o să vină azi înlocuitoarea lui Ernst?

— Ba da, spuse Annika. Dar încă nu e ora opt.

— În cazul ăsta, îl voi lua cu mine pe Martin. Altminteri mă gândeam să mă însoțească ea o vreme în mașină, până când se va prinde cum stă treaba.

— Ei bine, îmi e un pic milă pentru biata femeie, zise Annika.

— Fiindcă trebuie să meargă cu mine în mașină? rosti Patrik, prefăcându-se ofensat.

— Evident. Doar te știu cum șofezi… Acum, la modul serios, nu îi va fi ușor cu Mellberg.

— După ce i-am văzut CV-ul, aș spune că dacă există cineva care să-i poată țină piept lui Mellberg, atunci Hanna Kruse e acea persoană. Judecând după dosarul de muncă și referințele excelente, femeia pare a fi unsă cu toate alifiile.

— Singurul lucru care-mi pare dubios e că vrea să aplice pentru un post la secția din Tanumshede.

— Da, e posibil să ai dreptate din punctul ăsta de vedere, zise Patrik, trăgându-și haina pe el. Va trebui să o întreb de ce vrea să se afunde într-atât de jos încât s-o apuce spre cariera asta fără perspective, alături de noi, niște amatori într-ale aplicării legii.

Îi făcu semn cu ochiul, iar Annika îl lovi ușor peste umăr.

— Știi că nu la asta mă refeream.

— Normal, te tachinam doar. Apropo, ai mai primit informații despre locul accidentului? Există răniți? Decedați?

— Conform persoanei care ne-a sunat, în mașină pare să fie doar o singură persoană. Decedată.

— La naiba. Îl iau pe Martin și ne îndreptăm într-acolo, să aruncăm o privire. Ne vom întoarce curând. Între timp, o poți conduce tu pe Hanna pe-aici, nu?

În clipa aceea, din dreptul recepției se auzi vocea unei femei.

— Bună ziua?

— Ea trebuie să fie, zise Annika, pornind în grabă spre ușă.

Patrik o urmă, curios în legătură cu noua componentă feminină a echipei.

Fu surprins când dădu cu ochii de femeia care-i întâmpina la recepție. Nu era întrutotul sigur la ce se așteptase, dar probabil își închipuise o persoană mai… voluminoasă. Și nu atât de arătoasă… și de blondă.

Femeia întinse mai întâi mâna spre Patrik, apoi spre Annika și zise:

— Bună ziua. Sunt Hanna Kruse. Azi încep serviciul.

Așteptările lui Patrik fură chiar depășite de vocea ei oarecum gravă și de tonul ferm. Strângerea de mână stătea mărturie pentru multele ore petrecute în sala de forță, motiv pentru care Patrik își revizui impresia inițială.

— Patrik Hedström. Iar aceasta e Annika Jansson, temelia secției.

Hanna zâmbi.

— Unicul avanpost feminin din acest ținut al masculilor, să înțeleg. Cel puțin, până acum.

Annika râse.

— Da, trebuie să recunosc, e grozav să existe în sfârșit o contragreutate pentru tot testosteronul care plutește între acești pereți.

Patrik le întrerupse sporovăială.

— Fetelor, puteți să vă cunoașteți mai bine cu altă ocazie. Hanna, am primit un telefon în legătură cu un accident de mașină. Dacă ești și tu de acord, mă gândeam că ar fi bine să mă însoțești chiar acum. Să intri în pâine chiar din prima zi.

— Mie îmi convine, zise Hanna. Pot să-mi las geanta undeva?

— O pun în biroul tău, se oferi Annika. Turul secției îl putem face mai târziu.

— Mulțumesc, zise Hanna, urmându-l degrabă pe Patrik, care ieșise deja pe ușa principală.

— Ei, cum ți se pare? o întrebă acesta după ce se urcară în mașina de poliție și porniră înspre Sannäs.

— Bine, mulțumesc. Întotdeauna e un pic stresant când începi o slujbă nouă.

— Judecând după CV-ul tău, deja ai reușit să treci prin destul de multe locuri de muncă.

— Da, am vrut să capăt cât mai multă experiență, spuse Hanna, privind curioasă pe geam. Diferite regiuni din Suedia, raze de acțiune de mărimi diferite – din toate am gustat câte un pic. Orice mi-ar fi putut îmbogăți experiența de polițist.

— Dar de ce? Care e țelul final, ca să zic așa?

Hanna surâse. Zâmbetul îi era prietenos dar, în același timp, și peste măsură de ferm.

— Postul de șef, bineînțeles. Într-una din secțiile de poliție mai mari. Așa că am urmat tot felul de cursuri, am învățat cât mai mult posibil și am trudit din greu.

— Pare să fie rețeta succesului, rosti Patrik, zâmbind, stânjenit însă de ambiția uriașă pe care părea s-o aibă noua sa colegă.

Nu era obișnuit cu așa ceva.

— Sper că da, zise Hanna, cu privirea ațintită în continuare asupra peisajului rural. Dar tu? De când lucrezi în Tanumshede?

Spre mâhnirea sa, Patrik simți o ușoară jenă în glas atunci când îi răspunse.

— Păi… sincer, de când am terminat Academia de Poliție.

— Vai, eu n-aș fi fost în stare să fac așa ceva. Înseamnă că îți place mult. Semn de bun augur pentru timpul pe care-l voi petrece aici.

Femeia râse, după care se întoarse către el.

— Ei bine, îmi imaginez că am putea privi lucrurile și așa. Însă multe se pot pune și pe seama obișnuinței, dar și a siguranței date de locul unde te afli. Am crescut aici, știu zona ca-n palmă. Cu toate că nu mai locuiesc în Tanumshede. Acum stau în Fjällbacka.

— Așa e, am auzit că ești căsătorit cu Erica Falck! Îmi plac la nebunie cărțile ei! Mă rog, cele despre crime; trebuie să recunosc că nu am citit și biografiile.

— N-ai de ce să te rușinezi. Conform cifrelor de vânzare, jumătate din populația Suediei a citit ultima ei carte polițistă, însă majoritatea oamenilor nici măcar nu știu că a publicat cinci biografii ale unor autoare suedeze. Cea mai bună vânzare a avut-o cea despre Karin Boye, cred că a ajuns pe la vreo două mii de exemplare. În orice caz, încă nu suntem căsătoriți, dar vom fi în curând. Ne cununăm în ajun de Rusalii!

— Vai, felicitări! Ce minunat, veți avea o nuntă de Rusalii!

— Ei bine, așa sperăm. Deși, sincer să fiu, în momentul ăsta aș prefera să zburăm în Las Vegas și să scăpăm de tot balamucul. Habar n-am avut că planificarea unei nunți e așa de complicată.

Hanna râse cu poftă.

— Da, îmi imaginez.

— Dar și tu ești căsătorită, am văzut în dosar. N-ați avut cununie religioasă, cu tot dichisul?

O umbră întunecată brăzdă chipul Hannei. Se întoarse și șopti atât de încet, încât Patrik abia o putu auzi:

— Am avut o cununie civilă. Însă povestea asta e pentru altă ocazie. Pare-se că am ajuns.

În depărtare, într-un șanț, deslușiră o mașină avariată. Doi pompieri erau ocupați să taie caroseria, însă nu îi dădeau zor. După ce aruncă o privire înspre scaunul din față al mașinii, Patrik înțelese motivul pentru care cei doi nu se grăbeau.