1.

Fusese conștient că, mai devreme sau mai târziu, totul avea să iasă din nou la iveală. Ar fi fost cu neputință să ascundă așa ceva. Fiecare vorbă îl adusese mai aproape de acel lucru cumplit și de nerostit. Un lucru pe care, timp de mulți ani, se chinuise să-l reprime.

În clipele acelea nu mai exista cale de scăpare. Mergând cât de repede îl țineau picioarele, simțea aerul dimineții năpădindu-i plămânii. Inima îi spărgea pieptul. Nu voia să se ducă, însă nu avea de ales. Drept urmare, lăsase ca soarta să decidă. Dacă avea să găsească pe cineva acolo, se vedea nevoit să rupă tăcerea. Dacă nu găsea pe nimeni, își continua drumul spre serviciu, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Însă bătăile sale în ușă căpătară un răspuns. Pătrunse înăuntru și, cu ochii întredeschiși, se chinui să distingă ceva, în semiîntuneric. Persoana din fața sa nu era cea pe care se aștepta să o vadă. Dinaintea lui se afla cu totul altcineva.

Părul lung al femeii se undui ritmic, dintr-o parte în alta, în vreme ce el o urmă în camera alăturată. Bărbatul începu să vorbească și să pună întrebări. Gândurile i se învârteau în minte. Nimic nu era așa cum părea; nimic nu era bine, deși ai fi zis că lucrurile stau exact invers. Deși complet nelalocul lui, totul părea a se potrivi.

Brusc, bărbatul amuți. Ceva îl izbise în plex, cu o forță ce-i curmase vorbele, în mijlocul frazei. Își plecă privirea și văzu cum sângele începe să șiroiască, de-ndată ce cuțitul fu scos din rană. Apoi simți o nouă săgetare, mai multă durere și o lamă ascuțită răsucindu-i-se în trup.

Era conștient că îi sosise sfârșitul. Totul avea să se încheie în clipa aceea, deși îi rămăseseră atât de multe lucruri de făcut, de privit, de trăit. În același timp, era și o fărâmă de dreptate în toate astea. Nu meritase traiul bun de care se bucurase și nici toată dragostea ce-i fusese dăruită. Nu și după faptele săvârșite.

După ce durerea îi paraliză simțurile, iar cuțitul încetă să se mai răsucească, apa îl împresură. O barcă se legănă pe valuri. Odată învăluit de marea glacială, bărbatului i se curmară toate celelalte simțiri.

Ultimul lucru pe care și-l aminti fu părul ei. Lung și închis la culoare.

•••

— Dar au trecut trei luni de-atunci! De ce nu l-ați găsit?

Patrik Hedström își aținti privirea asupra femeii aflate dinaintea lui. De fiecare dată când o vedea, aceasta îi părea și mai extenuată. Iar femeia venea o dată pe săptămână la secția de poliție din Tanumshede. În fiecare zi de miercuri. Căpătase obiceiul odată cu dispariția soțului ei, la începutul lunii noiembrie.

— Facem tot posibilul, Cia. Doar știi asta.

Ea dădu din cap, fără să spună o vorbă. Mâinile, pe care și le ținea împreunate în poală, îi tremurau. Apoi femeia îl privi, cu ochii înlăcrimați. Nu era prima oară când Patrik se confrunta cu o asemenea situație.

— Nu se mai întoarce, nu-i așa?

În clipele acelea, nu îi tremurau doar mâinile, ci și vocea, iar Patrik fu nevoit să reziste impulsului de a ocoli biroul și de a o alina pe femeie cu o îmbrățișare. Însă el rămase calm și plin de profesionalism, reflectând asupra modului în care să reacționeze, cu toate că un asemenea comportament se opunea vehement instinctelor sale protectoare. În cele din urmă, trase adânc aer în piept și spuse:

— Nu, nu cred că se mai întoarce.

Femeia nu-i mai adresă alte întrebări, însă Patrik își dădu seama că vorbele sale nu făcuseră decât să confirme ceea ce Cia Kjellner știa deja. Soțul ei n-avea să se mai întoarcă niciodată acasă. Pe data de trei noiembrie, Magnus se trezise la ora șase și jumătate, făcuse duș, se îmbrăcase, apoi îi salutase mai întâi pe cei doi copii ai săi, apoi pe soția sa, care tocmai plecau împreună. La scurt timp după ora opt, Magnus fusese văzut părăsind casă, în direcția locului său de muncă, Ferestre Tanum. După aceea, nimeni n-a mai știut încotro o apucase. Nu-și făcuse apariția acasă la colegul său, care trebuia să-l ducă spre birou cu mașina. Undeva între locuința sa, din cartierul învecinat terenului de sport, și casa colegului, din zona terenului de golf în miniatură, Magnus Kjellner se făcuse nevăzut.

Polițiștii examinaseră fiecare aspect al vieții lui. Emiseseră o alertă generală de dispariție și interogaseră peste cincizeci de persoane, incluzând colegi de muncă, membri ai familiei și prieteni. Căutaseră datorii care l-ar fi putut sili să fugă, căutaseră amante secrete. Investigaseră posibilitatea ca el să fi deturnat fonduri ale companiei la care era angajat – orice ar fi putut explica motivul pentru care un bărbat respectabil, în vârstă de patruzeci de ani, cu nevastă și doi copii adolescenți, și-ar fi părăsit pur și simplu căminul și ar fi dispărut. Însă poliția nu găsise nicio urmă. Nimic nu indicase faptul că ar fi plecat în străinătate și nici nu fuseseră extrași bani din contul bancar comun al cuplului. Magnus Kjellner pur și simplu dispăruse fără urmă.

După ce o conduse pe Cia spre ieșire, Patrik bătu prudent la ușa Paulei Morales.

— Intră, zise ea.

Bărbatul păși înăuntru, închizând ușa în urma lui.

— Iar a venit soția?

— Da, oftă Patrik, luând loc pe scaunul pentru vizitatori.

Își ridică picioarele pe birou, dar le coborî apoi rapid, după ce Paula îi aruncă o privire fioroasă.

— Crezi că e mort?

— Mă tem că da, răspunse Patrik, exprimându-și pentru prima dată cu voce tare bănuiala pe care o avusese din momentul dispariției lui Magnus.

— Am verificat totul, individul nu avea niciunul dintre motivele obișnuite pentru a se face nevăzut. S-ar părea că a plecat într-o zi de acasă și… dus a fost.

— Dar nu a fost găsit niciun cadavru.

— Așa e, niciun cadavru, zise Patrik. Și unde ar trebui să căutăm? Nu putem să dragăm toată marea și nici să scotocim toate pădurile de pe lângă Fjällbacka. Tot ce putem face e să stăm cu mâinile-n sân și să sperăm că îl va găsi cineva. Mort sau viu. Fiindcă eu altă soluție nu văd. Și nici nu știu ce să spun atunci când Cia își face apariția aici, săptămână de săptămână, sperând ca noi să fi făcut cine știe ce progrese în cadrul anchetei.

— E modul ei de a face față situației. Îi dă senzația că acționează totuși într-un fel, în loc să stea pur și simplu acasă, așteptând vești. Pe mine, de exemplu, m-ar înnebuni o situație ca asta.

Paula aruncă o privire către fotografia pe care o ținea lângă computer.

— Înțeleg, zise Patrik. Însă nici nu ajută în vreun fel.

— Nu, firește că nu.

Timp de câteva clipe, biroul înghesuit se cufundă în tăcere. În cele din urmă, Patrik se ridică în picioare.

— Sperăm că o să apară. Într-un fel sau altul.

— Presupun că ai dreptate, spuse Paula, părând însă la fel de abătută precum Patrik.

•••

— Ce grăsună!

— Tu vorbești! exclamă Anna, privindu-și sora în oglindă și făcând semn spre pântecele Ericăi.

Erica Falck se întoarse din profil, întocmai ca Anna, și se văzu nevoită să-i dea dreptate acesteia. Dumnezeule, era imensă! Arăta ca o burtă gigantică de care, doar de dragul aparențelor, era atașată o micuță Erica. Întocmai așa se și simțea. Prin comparație, trupul său fusese miraculos de suplu pe vremea când era gravidă cu Maia. Însă de data aceasta, Erica purta în pântece doi bebeluși.

— Chiar nu te invidiez deloc, spuse Anna cu sinceritatea brutală a unei surori mai mici.

— Mulțumesc mult, zise Erica, înghiontind-o ușor cu pântecele.

Anna o împinse, la rându-i, și amândouă se dezechilibrară. Preț de o clipă, își fluturară mâinile prin aer, încercând să rămână în picioare, după care începură să râdă atât de tare, încât fură nevoite să se așeze pe podea.

— E incredibil! exclamă Erica, ștergându-și ochii de lacrimi. Nimeni n-ar trebui să arate în halul ăsta. Sunt o corcitură între Barbapapa[1] și bărbatul din filmul cu Monty Python[2], care explodează după ce mănâncă o ciocolățică mentolată!

— Ei bine, sunt etern recunoscătoare pentru faptul că vei avea gemeni. Datorită ție, prin comparație, mă simt ca o nimfă suplă.

— Să-ți fie de bine, răspunse Erica, încercând să se ridice.

Dar nu reuși.

— Stai, te ajut eu! strigă Anna, care însă pierdu, la rându-i, lupta cu gravitația și ajunse iar în poziția șezut.

Privindu-se una pe cealaltă, amândurora le trecu prin minte același gând. Apoi strigară la unison:

— Dan!

— Ce e? se auzi de la parter vocea bărbatului.

— Nu ne putem ridica în picioare! țipă Anna.

— Ce-ai zis?

Îl auziră urcând pe scări și venind spre dormitorul pe podeaua căruia se aflau ele.

— Ce naiba faceți voi două? se amuză Dan, văzându-le pe logodnica lui, Anna, și pe sora acesteia stând jos, în fața oglinzii.

— Nu ne putem ridica în picioare, zise Erica, încercând să pară cât mai demnă cu putință atunci când întinse mâna spre el.

— Stați așa, să aduc macaraua, zise Dan, prefăcându-se că pleacă înapoi la parter.

— Ia potolește-te, spuse Erica, în vreme ce Anna râdea atât de tare, încât fu nevoită să se întindă pe podea.

— Bine, hai să încerc.

Dan o apucă de mână pe Erica și începu să o tragă în sus.

— Ufffff, gemu bărbatul.

— Te rog, încetează cu efectele sonore! îi porunci Erica, ridicându-se cu greu în picioare.

— Fir-ar să fie, ești imensă! exclamă Dan.

Drept răspuns, femeia îl lovi cu pumnul peste braț.

— Ai zis asta de o sută de ori, și nu ești singurul. Ce-ar fi să nu te mai holbezi la mine și să-ți concentrezi în schimb atenția asupra propriei tale grăsune!

— Mda, bine.

Dan o ajută pe Anna să se ridice în picioare, apoi o sărută pe buze.

— Ar trebui să vă găsiți o cameră dacă vă arde de așa ceva, zise Erica, împungându-l pe Dan.

— Asta este camera noastră, răspunse Dan, sărutând-o din nou pe Anna.

— În regulă. Atunci să ne concentrăm asupra motivului pentru care mă aflu eu aici, zise Erica, îndreptându-se către dulapul surorii sale.

— Nu știu de ce ai impresia că ți-aș putea fi de ajutor, spuse Anna, mergând legănat în urma Ericăi. Nu cred că am ceva care să-ți vină.

— Și-atunci, ce mă fac? întrebă Erica, în timp ce căuta printre hainele de pe umerașe. Diseară e lansarea cărții lui Christian, și singurul lucru care mă încape e cortul Maiei!

— În regulă, îi dăm cumva de cap. Pantalonii pe care îi porți par în regulă și cred că am o cămașă care s-ar putea să-ți vină. În orice caz, pentru mine e un pic cam mare.

Anna se întinse după o tunică brodată, de culoarea lavandei. Erica își scoase tricoul și, cu ajutorul Annei, își trase HAINA peste cap. Deși comparabilă cu împănatul unui cârnat de Crăciun, misiunea de a-i acoperi pântecele cu tunica se dovedise un succes. Apoi Erica se întoarse către oglindă și se privi cu o expresie critică.

— Arăți fantastic, spuse Anna, și Erica bombăni drept răspuns.

Având în vedere silueta pe care o avea, „fantastic” suna imposibil de atins, totuși Erica arăta mulțumitor și părea să-și fi dat osteneala.

— Merge, zise ea.

Încercă să-și scoată singură HAINA, însă fu nevoită să se dea bătută și să accepte ajutorul Annei.

— Unde are loc petrecerea? întrebă Anna, netezind tunica și punând-o pe umeraș.

— La Grand Hotel.

— Frumos din partea editurii să dea o petrecere de lansare pentru un autor debutant, zise Anna și se îndreptă spre scări.

— Sunt foarte entuziasmați de carte. Iar precomenzile sunt incredibil de bune pentru un roman de debut, așa că ei sunt mai mult decât bucuroși să dea o petrecere. Pare să existe mult sprijin și din partea presei, din câte mi-au spus cei de la editură.

— Și ție cum ți se pare cartea? Presupun că îți place, altminteri nu ai fi recomandat-o. Însă cât e de bună?

— Este…

Coborând cu grijă scările, în urma surorii sale, Erica reflectă câteva clipe.

— Este magică. Întunecată și frumoasă, tulburătoare și intensă și… ei bine, magică – acesta e cuvântul cel mai potrivit pentru a o descrie.

— Christian trebuie să fie în al nouălea cer.

— Da, presupun că da, spuse Erica pe un ton oarecum șovăitor, în vreme ce intră în bucătărie.

Cunoscând deja unde se aflau toate lucrurile, merse țintă spre cafetieră.

— În același timp, însă…