Mohorîtă şi geroasă a mai fost ultima zi de ghenar văleat 6926 de la zidirea lumii, sau, cum am spune în zilele noastre, 31 ianuarie 1418. Dangăte prelungi de clo­pot vesteau în toată ţara că marele şi bunul domnitor Mircea închisese ochii, spre veşnică odihnă. Patru zii mai tîrziu fusese pogorît în gropniţa de la Cozia, lăsînd grijile domniei şi ale ţării pe seama feciorului său, Mihail.

Toată suflarea românească şi chiar a altor neamuri creştine fu aţintită asupra noului domn, a cărui moşte­nire era în mare primejdie de a fi apucată de flamura islamului. Nu rămînea ţara de izbelişte, pentru că griju­liul părinte hotărîse ca acest cocon să-i urmeze în scaun, încă clin fragedă tinereţe l-a luat pe lîngă sine, ca să-l înveţe temeinic ce însemna să cîrmuieşti o ţară mică. dar aşezată în calea tuturor răutăţilor.

Mai avusese bătrînul domn şi alţi feciori şi nepoţi, dar dintre toţi alegerea măriei-sale căzuse asupra lui Mihail, care-i semăna cel mai mult. Hrisoavele vremii spun că, încă din 27 decembrie 1391, Mihail semnase actul de danie al moşiei Scoreni din Ţara Făgăraşului, alături de tatăl său1. Tot împreună au iscălit şi pe un act din 11 mai 1409, precum şi multe alte zapise şi urice, dar cel mai bine s-a păstrat inscripţia de pe clopotul monastirii de la Cotmeana. Peste tot se pomeneşte des­pre cei doi voievozi, tată şi fiu, aflaţi alături la domnie.

Bună ucenicie făcuse atunci tînărul voievod, încît spre sfîrşitul domniei marelui său părinte ocîrmuise sin­gur ţara, avînd propria lui pecete. Niciodată însă nu se sumeţise a-şi depăşi tatăl, căci de multe ori adăugase înaintea iscăliturii vorbele „şi cu voia părintelui meu", dovedind că una era gîndirea celor doi2.

Alături de viteazul Mircea, pusese şi el spada şi mintea la înfăptuirea ţării pe care o moştenise şi căreia îi rămăsese singur cârmaci. Ştiuse prea bine răposatul că multora dintre marii boieri nu le-ar fi fost pe plac o con­tinuare a domniei atît de severe dar drepte, şi, trecînd in­tru cele veşnice, avusese grijă ca nici o sminteală să nu fie cu putinţă. Boierii clevetitori, vrînd-nevrînd, şi-au înclinat capetele, au mormăit în bărbi, dar s-au plecat sărutînd mîna domnitorului ca şi cum nu s-ar fi petre­cut nimic.

De fapt nici nu fusese vreo schimbare, şi ca dovadă avem un act ce poartă data de 5 iunie 1418, acordînd locuitorilor din Cisnădie dreptul la păşunile din munţii Argeşului, în care numai numele domnitorului era altul: ,.Io, Mihail, marele voievod şi domn, stăpinind şi dom­nind toată ţara Ungrovlahiei şi peste munţi încă şi păr­ţile tătăreşti şi herţeg Amlaşului şi Făgăraşului şi domn

1 Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, voi. I, supl. 2, Bu­cureşti 1900.

2 Alexandru Vasilescu, Urmaşii lui Mircea cel Bătrîn pînă la Vlaă Ţepeş, în „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filolo­gie", voi. XV, Bucureşti, 1914, p. 120—170. Vezi şi Ştefan Ştefă-nescu, Ţara Românească de la Basarab I „Întemeietorul" pînă la Mihai Viteazul, Bucureşti, 1970.

6

Banatului de Severin şi de ambele laturi pe toată Dună­rea şi pînă la Marea cea mare şi cetăţii Dîrstorului stă-pînitor"1. ..

Să fi uitat oare Mihail că, încă din 1417, turcii ocu­paseră pămîntul dintre Dunăre şi Mare? împreună cu bătrînul Mircea refuzaseră plata tributului, sprijinindu-l pe şeicul Bedred-Din contra măritului sultan Mehmed I Chirişgii2. Dar au fost înfrînţi şi siliţi să-şi plece capul a închinăciune în faţa oştilor ienicereşti, ba au mai plătit ' şi haraciul pe ani în urmă, numai ca pacea să domnească din nou. Mai mult însă, trebuiseră să se tragă cu ostile de pe acele meleaguri, lăsînd norodul sub jugul păgîn. Erau fapte ce nu se puteau uita, şi tocmai de aceea, aşa după cum se obişnuia pe vremuri, în titulatura domneas­că se treceau toate ţinuturile ce de drept s-ar fi cuvenit să fie sub schiptrul unui domnitor.

Mult se întristase întreaga ţară .atunci cînd bătrînul voievod o părăsise. Era viforniţă de iarnă şi asprimea vremii făcea să se înfioare inima de grija răutăţilor ce erau de aşteptat o dată cu desprimăvărarea. Cu toate acestea, norii cei negri, prevestitori de furtună, nu se arătaseră în geana zării, şi măria-sa Mihail, ca un bun gospodar, a hotărît să chivernisească, pînă una-alta, tre­burile dinăuntru ale ţării. Actul din 10 iulie 1418, prin care se pomenea de moşnenii „Star Chiojdului'i, dove­deşte nu numai vechimea acelui sat încă de dinaintea „descălecatului ţării"3, ci şi grija măriei-sale pentru ca treburile să meargă pe mai departe ca şi pînă atunci.

Vecinii, fie ei prieteni, fie duşmani, mai aveau încă în minte faima viteazului Mircea, dar mai ales faptele de vitejie ale ostaşilor lui, care acum se aflau în jurul

1 E. Hurmuzaki, op. cit.

2 Mehmed I (1413—1421).

3 E. Hurmuzaki, Documente, voi. XV, supl. 1, Bucureşti 1911, p. 10—11. Vezi şi C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Isr-toria Românilor, voi. II, Bucureşti, 1976, p. 113.

lui Mihail. Către părţile de miază-noapte şi soare-răsare, domnea în Moldova blîndul şi paşnicul Alexandru, care nu uitase că-şi datora domnia lui Mircea şi care la ne­voie ar fi putut să fie un sprijin de nădejde pentru fe­ciorul binefăcătorului său. Peste munţi, în regatul Unga­riei, Sigismund-crai, ajuns şi împărat german încă din 1411, cu toată mîndrîa lui crăiască avea să-şi amintească de vremurile cînd luptase alături de Mircea şi că, fiind suzeran al Ţării Româneşti. îi datora şi ocrotire. Către asfinţit, pe plaiuri bănăţene, deşi sub oblăduirea acelu­iaşi împărat, stăpîn atotputernic era vestitul Pippo Spa-no1, marele şi neîmpăcatul duşman al închinătorilor Co­ranului. Spre miazăzi, cu toată înţelegerea din 1417, tur­cii erau cu ochii la nord de Dunăre, şi de bună seamă că moartea ghiaurului Mircea ar fi fost un bun prilej pentru ei ca să-şi întindă stăpînirea şi în coasta Ungariei. Numai că în acel an nu intra, se vede, în socotelile lor o cotropire a Ţării Româneşti. Mai tîrziu, cine ştie?

Aşa cum începuse domnia, cu pace şi linişte, făgă­duia să fie asemănătoare celei din Moldova, unde înţe­leptul Alexandru o ferise de relele războiului. Poate chiar aşa gîndea şi măria-sa Mihail şi cu el o dată şi supu­şii, bucuroşi de vremuri ca în domnia bătrînului Mircea vodă, cînd, în 7 iunie 1419, pe nepusă masă, împăratul Sigismund porunci contelui Mihaly al secuilor să ocupe pe dată cetatea Branului. Ce se întîmplase? De ce o ase­menea supărare pe marele împărat, încît să lipsească vistieria ţării de venitul ce-l aducea vama de acolo? încă din 1413, cei doi domnitori, tată şi fiu, în semn de bună­voinţă pentru braşoveni, le îngăduiseră ca la trecerea prin Bran fiecare călăreţ să dea vamă numai trei bani.

1 Se numea Filippo de Şcolari (cunoscut şi sub numele de Pippo da Ozora), condotier florentin în slujba regelui Sigismund. Din 1419 devine conducător al Severinului, Orşovei şi Meha-diei.

Yameşii însă de multe ori au nesocotit voinţa stăpînirii şi, mai ales după moartea lui Mircea, braşovenii au avut de pătimit. Mai întîi au făcut plîngere către Mihail, stă-pînul legiuit al locului, care cu asprime a poruncit să nu li se mai facă supărări, însă, fie că vameşii n-au dat ascul­tare, fie că alta va fi fost cauza, diriguitorii din Ţara Bîrsei au scris şi împăratului1. Acesta, vrînd să se arate că el este marele stăpîn, a dat poruncă secuilor să des­fiinţeze vama, ocupînd totodată castelui de la Bran. Dar, pînă la a îndeplini voinţa împărătească, corniţele secui­lor ar fi avut de întîmpinat pe oştenii români, stăpîni ai castelului, care primiseră la rîndul lor poruncă să nu se clintească din loc. Erau acei oşteni căliţi în luptele cu turcii, vitejii lui Mircea. Şi, astfel, lucrurile au rămas ne­schimbate ani la rînd. Abia în 1427 ostaşii lui Sigismund au reuşit să ocupe Branul, cînd Ţara Românească se afla la mare strîmtoare.

Întîmplările de peste munţi nu erau decît semnele prevestitoare ale nenorocirilor ce aveau să se abată peste ţară dinspre partea turcilor. Mihail ştia prea bine că, neplătind haraciul mai bine de trei ani, turcul avea să-şi ceară drepturile, dar tot aşa de bine ştia că cel mai nime­rit, pentru o oaste mică şi vitează, era să atace chiar în ţara duşmanului, pentru a-şi feri supuşii de prăpădul luptelor. Bunul său prieten şi vecin, Pippo Spân*), a dat semnalul luptei contra paginilor încă de la începutul anului 1419, atacîndu-i prin părţile Serbiei. La rîndul său Mihail i-a atacat din coastă, şi astfel cei doi vajnici luptători au cîştigat nenumărate bătălii, trezind nădej­dea unei apropiate eliberări de sub jugul turcesc a celor­lalte neamuri balcanice.

Turcii însă nu îngăduiau ca nişte ghiauri, puţini la număr, să le zdruncine slăpînirea clădită cu atîta trudă,

1 Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (1387— 5437), împărat german din 1411, dar încoronat abia în 1433.

mai ales că ţinta lor principală devenise Constantinopo-lul, şi nu Dunărea. Şi-au strîns din nou puterile, silin-du-i pe cei doi cutezători să bată în retragere, Mihail fiind astfel nevoit să renunţe la stăpînirea sa de la sud de Dunăre. Tot atunci au ocupat turcii Isaccea şi Ieni Sala. care, întărite cu ostaşi de-ai lor, au devenit puter­nice puncte de atac şi control militar asupra provinciei dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea va ajunge astfel supusă stăpînirii străine pentru mai multe veacuri.

Sultanul Mehmed I nu s-a mulţumit însă cu atît. în vara anului 1419 trece cu ostile sale Dunărea, pustiind Ţara Românească. Motive avea destule, slăvitul padişah, să se răzbune pe feciorul ghiaurului Mircea, care luase parte cînd lui Musa, cînd lui Mustafa. fraţii lui. cînd altora care doreau cu orice preţ să-l împiedice pe el, pri­mul ce purta numele Profetului, să domnească în împă­răţia tatălui său, Baiazid Trăsnetul1. în afară de aceasta, feciorul lui Mircea legase prietenie cu blestematul Pippo Spano şi, împreună, mare pagubă şi ruşine mai făcuseră oştenilor Semilunii. Necredinciosul domn nu plătise nici haraciul, iar pe deasupra mai era legat cu jurămînt de supunere faţă de Sigismund, capul creştinătăţii. Dar cîte alte motive ar mai fi putut găsi năbădăiosul sultan, dacă ar fi vrut... Ca nu cumva să-i sară în ajutor Pippo Spa­no cu bănăţenii lui. sultanul a hotărît ca marele vizir să-l atace prin Serbia şi să încerce să ocupe Banatul de Severin, punînd astfel o stavilă între cei doi prieteni. El. sultanul, împreună cu grosul oştirih la 15 august 1419, a trecut bătrînul fluviu, hotărît să transforme ţara în praf şi pulbere.

În faţa marii primejdii. Mihail şi-a strîns în grabă oastea, căutînd să împiedice înaintarea turcească. Din

1 În istoriografia noastră s-a obişnuit ca numele de Baiazid Ilderim să se traducă prin „Baiazid Fulgerul". în limba turcă. însă, yldirim înseamnă „trăsnet".

Banat, ajutor nu mai putea primi, şi atunci fireşte că s-a îndreptat către ocrotitorul său de drept, împăratul Sigismund. Acesta se afla tocmai ia Oradea, unde popa Agaton, trimisul domnitorului român, n-a ajuns decît către sfârşitul lunii septembrie. Aici bietul popă a avut mai întîi de întîmpinat mustrările împăratului, care era nemulţumit de faptul că Mihail îi împiedicase pe secui să ocupe Branul. Apoi l-a mustrat că stăpînul său se sumeţea să nu se considere închinat împărăţiei decît numai pentru moşiile din Transilvania, şi nu pentru în­treaga Ţară Românească ... Şi multe alte motive de su­părare avusese împăratul dinspre domnitorul care-i cerea ajutorul atît de grabnic. Agaton a ascultat cu evlavie nemulţumirea împărătească şi, în cele din urmă, a izbu­tit să-l îmbuneze, făgăduindu-i, în numele domnului său, tot ce i se ceruse. Pe deasupra, a mai obţinut de la îm­părat privilegii pentru clerul ortodox şi făgăduiala să nu se smintească vechea credinţă a românilor.

Tot la Oradea s-a mai primit şi vestea precum că Pippo Spano, care luptase între Niş şi Nicopole pînă atunci, la 4 octombrie dăduse o luptă crîncenă chiar pe pămîntul bănăţean. Asta l-a făcut pe împărat să-şi ur­nească oastea în întîmpinarea paginilor. în faţa oştirii odihnite a creştinilor, turcii s-au risipit, renunţînd pe moment la cucerirea Banatului de Severin, înlesnindu-i astfel lui Sigismund să treacă nestingherit, pe la*Porţile de Fier, în Oltenia.

Se părea că venea în ajutorul lui Mihail, care încă se mai lupta cu turcii, dar împăratul a făcut mai întîi un popas la Vodiţa. Acolo, la 28 octombrie 1419, a lăsat act de privilegii pentru mănăstirile Vodiţa şi Tismana, vrînd să arate că şi pe acele ţinuturi tot el era stăpînul. Apoi a socotit cu cale să ocupe Banatul de Severin şi să-l treacă sub stăpînirea lui Pippo Spano.

Cam acesta fiind „ajutorul" dat de împăratul creş­tin, celălalt împărat, păgînul Mehmed, a ocupat la rîn­dul său cetatea Giurgiu, punînd astfel pentru multă vre­me piciorul turcesc în Cîmpia Română.

Rămas la fel de singur în faţa turcilor care-i pustiau ţara, ştiind că sprijinul din partea bănăţenilor nu era cu putinţă, Mihail a hotărît să se împace cu cotropitorii. Cu. daruri şi făgăduieli de tot felul, cîştigînd de partea sa şi cîţiva dregători otomani, pînă la urmă a reuşit să încheie pace. Cu multă durere în suflet, a primit ca păminturile ocupate să rămînă în stăpînirea turcilor, plătindu-le şi haraciul pe ani în urmă. La fel de mare a fost şi dure­rea de părinte ce a simţit-o fiind nevoit să se despartă şi de cei doi coconi ai săi, Radu şi Mihai, daţi ostatici la turci şi pe care nu avea să-i mai vadă niciodată.