MICA OŞTIRE DE ALMĂJENI nu s-a putut aduna decât după vreo două zile, căci bozovicenii mai aveau de împli­nit cea de pe urmă îndatorire faţă de morţi. Printre cei veniţi laolaltă, cu furci şi topoare, ba şi cu câte o spadă, se aflau, tineri cu mustaţa abia mijită, alături de bătrâni cu plete cărunte, ori bărbaţi în toată puterea. Cu toţii ardeau de ne­răbdare să se ia de piept cu stăpânul din Ada-Kaleh, căci neavând cui cere dreptate erau nevoiţi să şi-o facă singuri.

Să tot fi fost cam la vreo patruzeci de oameni, cei care îl urmară pe Marcu, tăind calea muntelui de-a dreptul către Orşova, iar fostul slujbaş domnesc părea să-şi fi căpătat din nou vigoarea tinereţii, văzându-se în fruntea lor. Chibzuinţă anilor l-a făcut să nu apuce numaidecât pe urmele lotrilor, cu toate că prea greu n-ar fi fost să le afle, câtă vreme aceştia mânau cu ei toate turmele satelor. Voia să le cadă în coastă şi pe neaşteptate, căci nu ştia câţi erau, tâlharii, dar nici ca oştenii să se sleiască de puteri pe drum nu trebuia, aşa că Marcu porunci popas lângă un pârâiaş ce se rostogolea năval­nic printre stânci. Atunci i-a venit în minte scrisoarea boie­rului muntean şi socoti cu cale să trimită pe careva la moşia lui Brătăşanu din Romanaţi. Nu avea cum să-i scrie, aşa că îi cerea ajutor prin viu grai, bizuin­du-se pe făgăduiala făcută de acesta în numele măriei-sale Matei-voievod.

Băgaseră de seamă că, în afară de furtul vitelor, cele­lalte sate n-au pătimit alte distrugeri, de parcă turcii ar fi vrut anume să nimicească doar Bozoviciul, şi nimic altceva. Câteva iscoade trimise din vreme la Orşova se înapoiară fără vreo mare ispravă, în schimb aducându-l şi pe Ioja, cam ame­ţit de băutură, dar destul de îndurerat din pricina veştilor aflate de curând. Se aruncă la pieptul celui ce îl înfiase şi vărsă şiroaie de lacrimi, pomenind-o mereu pe Ana, care ţinuse la el ca o adevărată mamă. Purtarea lui l-a înduioşat pe Marcu, ştergând din mintea lui bruma de bănuială strecurată de Sâvu. L-a mângâiat pe creştet ca pe un copil şi l-a ţinut mereu în preajma sa. În acest fel, tânărul a putut afla tot ce se punea la cale şi mai ales nu i-a fost pe plac părerea ca să se aştepte sprijinul domnitorului muntean.

— Dacă mi-e cu îngăduinţă, zise el într-un sfat de seară, eu aş putea să mă întorc la Orşova. Am făcut prietenie cu o slugă de-a paşei şi aş afla câţi oşteni sunt pe ostrov.

— Mergi, fiule, încuviinţă Marcu bucuros de gândul cel bun al lui Ioja. Ai grijă să nu scapi o vorbuliţă despre noi şi fă cumva să ne dai de ştire cât mai curând.

— Mă voi strădui! înclină capul cu umilinţă băiatul, mai mult ca să nu i se vadă licărul de bucurie din ochi.

Sâvu se uită lung după el, văzând graba cu care căutase să plece.

— Numai de n-ar ajunge prin vreo cârciumă şi să uite de noi! mormăi el.

— Vorbeşti cu păcat, măi frate! îi luă apărarea Marcu. Doar ai văzut şi tu câte lacrimi amare a vărsat pentru răpo­sata Ana.

— Hm! dădu din umeri prigoreanul şi nu răspunse. Presimţirile lui nu se adeveriră, căci Ioja se înapoie la numai două zile de la plecare, ba aducea şi veşti îmbucu­rătoare.

— Paşa n-are mai mult ca la vreo douăzeci de azapi, iar ceilalţi locuitori ai ostrovului nu-s decât robii şi muierile. Acolo se poate ajunge foarte bine cu lotca, lăsându-ne pe firul apei la ceas de noapte, iar eu am şi găsit câţiva pescari să ne ajute.

— Na, văzut-ai, Sâvule, ce fecior de ispravă am? îi zise Marcu nedespărţitului său tovarăş.

— Numai să fie aşa. Dacă a aflat şi paşa de gândul nos­tru, şi ne aşteaptă cu masa pusă? Vânzători sunt pe toate cărările, iar Orşova e numai la doi paşi de el...

Cu toată împotrivirea lui Sâvu, cei mai mulţi se încrezură în vorbele lui Ioja şi hotărâră să se repeadă în puterea nopţii şi să nimicească, în chip de răzbunare, frumosul ostrov scăl­dat de vâltoarea Dunării.

O noapte de catran învăluia luciul apei, desluşindu-i-se numai clipocitul, care înfiora până în măduva oaselor pe cei ce nu se mai urcaseră până atunci în vreo barcă. Undeva, pe mal, se auzeau cocoşii cântând de miezul nopţii, în timp ce pâcla se aşternea din ce în ce mai groasă. Jur-âmprejur erau înconjuraţi de aburi aidoma celor de pe pârâul morţilor, ce ducea pe lumea cealaltă, ca-n basmele bătrâneşti.

Sâvu a mai boscorodit o vreme. Ba că prea lesne au fost găsiţi luntraşii, şi încă fără plată; ba că feţele lor arătau mai curând a lotri şi nu a pescari, şi multe altele. Până la urmă n-a avut încotro şi s-a urcat şi el într-o lotcă, urmând ca în cea de-a doua să se afle Marcu şi câţiva feciori vânjoşi, care aveau să calce primii pe ostrov. Grosul cetaşilor rămase pe mal, şi numai la nevoie s-ar fi repezit şi ei, căci, după spusele lui Ioja, douăzeci de azapi somnoroşi nu erau nici de luat în seamă.

Din când în când răzbeau până la ei lătrături ori alte zvo­nuri ale nopţii, înfricoşându-i pe cei mai slabi de fire. Dar aceştia prinseră a-şi face puzderie de cruci când se ivi pe neaşteptate în calea lor o matahală întunecată, ce nu putea fi alta decât ştima apelor. Luntraşul însă era liniştit şi le făcu semn cu degetul la buze să nu facă gălăgie, murmurând scurt: „Ada-Kaleh”.

— Dacă-i aşa, se cam răsti Sâvu, fără a ţine seama de luntraş, de ce nu se vede niciun fel de foc de strajă? Nu cumva le-au stins anume? Oare toată lumea doarme acolo?

Mâna grea a prigoreanului se lăsă pe umărul vâslaşului, dar acesta răspunse pe dată.

— Sunt învăţaţi cu pescarii de noapte, apoi nici nu le este îngăduit să tulbure somnul înălţimii-sale. Niciodată vrăj­maşii n-au pus piciorul pe ostrov, aşa n-au teamă de nimeni.

Cele auzite ar fi trebuit să-l liniştească, părând adevă­rate, totuşi o presimţire a lui, cum că se aflau în primejdie, nu-i dădea pace. Abia aştepta să se vadă pe uscat cu spada în mână, căci legănatul...

— Fugi, Sâvule!... Vânzare!... Nu veniţi, fraţilor! se auzi în întuneric strigă­tul lui Marcu.

Pocnete de sâneţe, ba şi câteva săcăluşe îi acoperiră gla­sul, iar plumbii prinseră a le vui pe la urechi.

— La vale! porunci Sâvu, văzând că luntraşul voia să se îndrepte către unde era vacarmul. Feciori, daţi-l la o parte şi trageţi voi la lopeţi, care cum veţi şti, că nu-i vreme de pierdut.

— Nu-i cu putinţă! se împotrivi barcagiul. Aici e un vârtej care ne trage spre Ada-Kaleh şi nu putem ieşi din el.

Atunci Sâvu îl pocni cu latul spadei în moalele capului şi-i făcu vânt în apă, fără a mai sta la tocmeală.

— Nu vă lăsaţi! Au să ne ajute cei de pe mal, numai să apucăm să ne îndepărtăm de blestematul ostrov, îşi în­demnă el tovarăşii.

PREASTRĂLUC1TUL SULTAN AHMED-KHAN, cel dintâi din stirpea lui Osman ce purta acest nume, se arăta nespus de fericit după ce, cu ajutorul slăvitului Alah, izbutise zidirea fru­moasei geamii ce avea să-i ducă numele peste veacuri. La puţinătatea anilor lui, numărând numai douăzeci şi opt de primă­veri, graba nu părea la locul ei, dar pentru un stăpânitor de popoare o zi face cât un an. Se rugă cu multă smerenie la cea dintâi chemare a muezinului, aducând mulţămită Profetului, apoi se îndreptă alene spre arz odasi, unde, urcat în tronul strămoşesc, trebuia să-l primească pe solul împăratului austriac. Nici nu prea ştia ce avea să-i spună, câtă vreme fusese încheiată cu alamanii o înţelegere, prin sârguinţa robului său Gaşpar Grazziani, dar marele vizir Halil-paşa se rugase într-atâta, în­cât îngădui să i se înfăţişeze ghiaurul.

Baronul Starzer, trimisul împărătesc, izbutise de multă vreme să câştige inima sadrazamului, mai cu seamă prin nenu­măratele daruri, însă ştia că aceste dregătorii sunt trecătoare la Sublima Poartă, încât, de nu profita cât mai curând, altă dată l-ar fi costat şi mai mult întrevederea.

Sultanul, înveşmântat în atlaz verde din cap până-n pi­cioare, cu fireturi de aur, nestemate şi blănuri de samur, voia să arate copleşitoarea bogăţie a „stăpânului lumii”, urmaşul Profetului pe pământ. Culoarea aceasta o îndrăgea cel mai mult, îmbrăcându-se astfel la toate înfăţişările solilor ghiauri, spre a le arăta măreţia Islamului, simbolizată în flamura verde pe câmpul de bătaie. Cu paşi rari se urcă în tronul placat cu aur, sub baldachinul căptuşit cu brocart şi străjuit de stâlpi albi de marmură italienească. Se aşeză nepăsător, lâsându-şi capul pe spate ca să poată cuprinde cu privirea întreaga încăpere, apoi bătu sec din palme şi ca din pământ apăru un acemoglan, în­genunchind smerit în aşteptarea poruncii.

— Să intre solul! rosti padişahul.

Pe dată se iviră dregătorii, în frunte cu marele vizir urmat de baron, care în loc să se fi închinat cu temeneli, ca toţi ceilalţi, îşi flutură pălăria într-o parte după obiceiul apusenilor. Terzimanul luă scrisorile din mâna solului şi le aşeză cu multa umilinţă pe canapeaua de la picioarele baldachinului, apoi se trase îndărăt, îndoindu-se de spinare.

— Ce pofteşte? întrebă sultanul aruncându-i o privire bănuitoare. Au n-am făcut o înţelegere, prin robul meu Gaşpar Grazziani? Ce mai vrea casarul?

Starzer începu cu voce potrivită, spre a da putinţa tâlma­ciului să nu scape niciun cuvânt:

— Majestatea-sa imperială Mathias, rege al Ungariei, al Boemiei, al Ierusalimului, împărat al Sfântului Imperiu Roman, arhiduce de… şi înşiră toate titlurile stăpânului său, ca să arate pagânilor că nu era un sol oarecare.

Sultanul însă căscă plictisit aruncându-şi ochii pe fereastră, la pânzele caicelor ce se desfăşurau pe albastrul Bosforului până către celălalt mal, unde se zăreau minaretele de la Uskli-dar. Abia când isprăvi baronul, Ahmed-khan păru a-şi aduce aminte de ceva şi spuse pe neaşteptate:

— Poftesc să înceteze amestecurile voastre în memleket-i Erdel, ca şi în Bogdan ili, credincioasele noastre raiale. Câtă vreme am hotărât pace între noi, să vă ţineţi făgăduiala, că de nu... Se opri, lăsând anume ameninţarea să plutească în aer, după care reluă: Poruncesc să nu mai fie sâcâit, în niciun fel, preasupusul nostru rob Bethlen, şi nici de cetatea Chioarului să nu vă legaţi!

— Prealuminate padişah, răspunse baronul Starzer. Toate acestea, după cum am avut cinstea să vi le înfăţişez, au fost hotărâte împreună cu solul majestăţii-voastre, Gaşpar Graz­ziani…! 

— Da, da! încuviinţă sultanul, gândind că s-ar fi putut într-adevăr să-i fi spus, pe când el rătăcea cu ochii pe fereastră. Bine... Dar afurisiţii de cazaci să se astâmpere! Asta este voinţa mea!

Starzer rămase descumpănit căci, asupra călăreţilor stepei, împăratul creştin nu avea nicio putere, dar Ahmed-khan nu-i dădu răgaz.

— Grazziani pe unde-i? Pentru ce nu s-a înfăţişat şi el la porunca mea?

— Prealuminate stăpân, se ploconi Halil-paşa, din câte ştiri avem despre el, se pare că se va fi aflând pe undeva în drum către picioarele strălucirii tale. Ultima dată fusese văzut pe la Babadag.

— Ce să caute la vulpoiul de Iskender?! Te pomeneşti că acesta iar mai pune la cale ceva. Nu vrea cumva să-l facă bey prin părţile locului?!

— Fără încuviinţarea luminăţiei-tale n-ar cuteza, stăpâne, răspunse sadrazamul. Se pare că ar fi coborât cu barcazul pe Tuna şi viforniţa îl va fi oprit la beyul de Silistre.

— Ciudată „viforniţă”, care l-a dus drept în braţele lui Iskender-paşa, răspunse batjocoritor sultanul.

Marele vizir se ploconi şi mai mult, încercând să scape de iscodirile padişahului, iar Starzer, care înţelegea turceşte, era cât pe ce să intervină încălcând buna-cuviinţă. Fiindcă venise vorba de Grazziani, se gândise să-l laude şi să-l roage pe padişah ca, drept mulţumită pentru slujba adusă, să-l facă domn al Moldovei. Ahmed-khan însă părea să fi uitat cele discutate mai înainte şi dintr-odată îl întrebă dacă Roma casari mai doreşte ceva.

— Sacra majestate imperială, prealuminatul Mathias, stăpânul meu, a fost încântat de iscusinţa solului înălţimii-tale, dar mai cu seamă i-a plăcut cum s-a luptat spre a dobândi pacea aşa după cum a poftit-o el. Cu plăcere l-ar fi primit în slujba impe­riului, ca arhiduce, oferindu-i ducatul Ratisbonei, însă Grazziani nu s-a învoit nicicum să se lepede de stăpânul său. Din astă pricină, strălucirea-voastră este rugată de împăratul roman să-l răsplă­tească pe acest slujbaş cu domnia unei ţări valahe. Poate chiar în Moldova, spre a sta împotriva cazacilor. Se înţelege că în niciun chip nu s-a gândit la Transilvania.

Era prea voios în acea zi sultanul şi vorba meşteşugită a austriacului nu l-a mâniat, căci altcum n-ar fi suferit poveţele unui kâfir, fie el şi împărat, cum să-şi răsplătească robii. Aşa, se mulţumi a da din cap a încuviinţare şi-i făcu semn lui Starzer că poate pleca. De fapt, nici nu şi-a prea dat seama ce a vrut străinul de la el.

Primăvara venise ceva mai devreme pe plaiurile bănăţene, în acel an al mântuirii, 1616. Ogoarele arate, unele chiar şi semănate, abureau sub soarele molcom, prevestind un an încărcat de bucate. Barem, dacă peste vară turcii de dincolo de Dunăre i-ar fi lăsat în tihnă pe bieţii plugari, s-ar fi bucurat şi ei de mai mult saţ în zilele viforoase ale iernii. Însă, oricum, asta nu stătea în voia oamenilor locului.

Pe drumeagul ce ducea de la Caransebeş către Mehadia, un călător se legăna în pasul domol al calului, bucurându-se şi om şi dobitoc de razele călduţe ale sfântului soare. După veşminte arăta a fi un oştean în plată, şi după toate semnele se afla cam de multişor în şa. Frâul atârna pe grumazul frumosului armăsar, călăreţul odihnindu-şi stânga, care-i atârna pe lângă trup, în vreme ce cu dreapta se căznea să sufle într-o frunză, aşa cum îşi amintea de pe vremea când era de-o şchioapă. Îi sălta inima de bucurie recunoscând vreun deal, ori vreun dâmb şi chiar falnicii stejari, ce păreau că nu mai crescuseră de când trecuse ultima dată pe acele meleaguri. Se scurseseră mai bine de şapte ani de atunci şi poate că nimeni astăzi nu şi-ar mai da seama, văzându-l pe ditamai oşteanul că este unul şi acelaşi cu fecioraşul răposatului cneaz Iancu de la Borlova, plecat în lume să-şi afle rostul. Dorul după fapte vitejeşti şi mai ales sângele stră­bunilor lui, cnezi din tată-n fiu, l-au îndemnat să apuce calea armelor, vânturând ţara în lung şi-n lat, până s-a aciuat în Iaşul Moldovei, la curtea măriei-sale Io Ştefan vodă Tomşa. Mulţi îl sfă­tuiseră să-şi schimbe până şi numele de Marcu, aşa cum îl căpătase din botez, şi să se dea drept sârb, ori neamţ, ca să se poată băga mai lesne lefegiu. Dar el se mândrea cu stirpea lui bănăţeană şi nu vedea pricină să se lepede de un nume ce-l purtau atâţia feciori prin Borlova. De vitejie, apăi avea ce povesti, căci, de când îi lumea, românii din acel colţ de ţară tot cu arma-n mână şi-au păzit ogoarele.

Ce-i drept, avea o strângere de inimă când se gândea la casa părintească, lăsată de izbelişte după moartea mumă-si, că neamuri apropiate nu prea avea, însă în satul lor nicicând şi nimeni nu s-a lăcomit la bunurile celui plecat vremelnic. Poate că ar mai fi zăbovit prin depărtări, de n-ar fi fost mazilit măria sa vodă Tomşa, chiar în toamna trecută, şi Marcu nu s-a mai încumetat să bată drumurile surghiunului alături de stăpânul său. Nu prea i-a venit la îndemână lui Vodă, când i-a cerut îngăduinţa să se întoarcă acasă, fiindcă domnitorul prinsese mare drag de sluji­torul credincios care-i fusese bănăţeanul. „Pas, Marcule, cu mine, că ne-om întoarce iarăşi în ţara Moldovei şi mult bine are să-ţi fie!” îi spusese domnul. „Bucuros mărite stăpân, da în ţara turcului mă înăbuş şi doru' de casă mă sfâşâie.” „D-apăi că şi aici în Iaşi fost-ai departe de satul tău, ş-ai trăit fără năcaz.” „Departe, stăpâne, da tot ţară românească să cheamă că îi, şi nu m-am ştiut înstrăinat, da'n ţară turcească... parcă-i altcum!”

Vodă nu mai avusese ce spune şi-i dăduse dreptate, oftând din adâncul rărunchilor, căci urma să apuce calea străinătăţii şi cine ştia de se va întoarce vreodată, măcar că asta-i era nă­dejdea. Marcu însă i-a făgăduit că de-o fi să mai ajungă la domnie, fie în Moldova, fie în Ţara Românească, n-avea să pregete a i se înfăţoşa, ca slugă credincioasă, orişicând l-ar fi chemat. Din toată inima măria-sa l-a îmbrăţişat ca pe un vechi şi credincios tovarăş de luptă, dându-i o bunicică răsplată în galbeni, ca să-şi încropească gospodărie răzăşească prin părţile Banatului, atât de mult lăudate de Marcu. Atunci abia îşi va fi adus aminte feciorul de ochii cei verzi ai Ani­ţei, codana ce lăcrămase într-ascuns la plecarea lui din Borlova...

Cam aste gânduri îi treceau prin cap drumeţului, simţindu-şi sufletul potolit ca după o grea viforniţă, când bidiviul se opri, ciulindu-şi urechile. Marcu nu se îndoi că cine ştie ce sălbă­tăciune îl va fi făcut pe cal să rămână-n loc, măcar că nu se spăimânta din orişice. Prinse pe dată frâul, aruncând frunza de la gură, şi trase şi el cu urechea. Într-adevăr, din depărtare se desluşea un tropot, iar pe acele vremuri nu aveai cum şti dacă cel ce-ţi ieşea în cale nu era vreun vrăjmaş. Oricum, paza bună trece primejdia rea, aşa că-şi roti ochii după vreun adăpost trecător. Îşi amin­tea bine că după dâmbul din dreapta şleaului era pe vremuri Moara Dracilor, de lângă care înce­pea un colţ de pădure, cu desiş încâlcit, unde străinii nu s-ar fi încumetat să pătrundă, iar cei din partea locului îşi făceau cruce şi se îndepărtau de un astfel de loc blestemat, aşa că dădu pinteni îndreptându-se într-acolo.

Bătrânele ziduri, mucegăite, rămăseseră neschimbate de când le ştia. Un fior îi străbătu şira spinării, aducându-şi aminte cum în copilăria lui se povestea că vârcolacii şi strigoii de la Moara Dracilor sugeau sângele celor ce cutezau să le tulbure liniştea; şi se mai zvonea că mulţi oameni şi-au pierdut minţile, după un popas în acel loc înfricoşător. Dar nu de teamă ocoli el zidurile, ci spre a-şi priponi calul în desişul lăstărişului, îndepărtându-l cât mai mult de drumul-mare. Ajuns în umbra copacilor ce încă nu înfrunziseră deplin, fu nevoit să se afunde mai adânc în pădure, apoi, tiptil, făcând cale întoarsă, se pitulă după o tufă mai răsărită. Dinspre miazăzi, se auzea acum destul de bine goana cailor.

N-avu prea mult de aşteptat, că pe dată se iviră câţiva călăreţi şi, ca un făcut, încetiniră tocmai în dreptul lui, de parcă ar fi căutat şi ei un loc de popas mai ferit. Pâlcul se opri şi cel din frunte arătă cu braţul zidurile morii, apoi cu toţii se zoriră spre locul blestemat. Marcu se lipi cu burta de pământ, fiindcă noii veniţi erau cinci, deşi unul dintre ei atârna de-a lungul şeii, legat cobză. Ajunşi între ruine, ceilalţi îl traseră pe nevolnic doborându-l la pământ şi făcându-l să icnească de durere. După veşminte, Marcu înţelese că era vorba de un închinător al profetu­lui.

― Stăm o vreme, spuse deodată cel ce venise în frunte şi părea căpetenie. Ai lui or să treacă fără să le dea prin cap că suntem aici, după care tăiem calea prin spate şi ne strecurăm în pădure.

Oşteanul pricepu totul, întrucât vorbeau sârbeşte, limbă ce nu-i era necunoscută. Îi venea chiar să se dea pe faţă, căci dacă străinii s-ar fi ţinut de vorbă să treacă prin pădure i-ar fi văzut calul şi s-ar fi dat astfel în vileag. Căpetenia părea a fi un haiduc spătos şi Marcu îi cunoştea pe aceşti oameni, care veşnic se încrâncenau cu păgânii. Aşa că n-aveau decât să-l spânzure pe turc, ori să-i facă ce vor fi poftit, nu era treaba lui.

― Mirko, zise unul, ce-ar fi să rămânem cu păgânul numai doi inşi, iar ceilalţi să fugă mai departe, încât urmăritorii să nu-şi dea seama că ne-am oprit.

Marcu se uită la cel ce vorbise, socotind că nu era prost deloc, căci era firesc ca urmăritorii să mai tragă şi cu urechea din când în când, spre a-şi da seama încotro s-o apuce.