ó

Povîrnişul sud-estic al dealului capitolin era înţesat de mulţime şi totuşi noi şi noi pîlcuri veneau mereu, so­seau de pretutindeni.

Pe Vicus Jugaris, drum ce înconjoară Capitoliul dinspre miazăzi, curgea un torent urlător. Oprindu-se o clipă în faţa şirului de ostaşi se opinti, îl rupse şi năvăli pe cele o sută de trepte ale scării ce suie coasta abruptă dinspre Tibru. Un alt torent omenesc inundă locul între povîrniş, templul Con­cordiei şi Vistierie. Un al treilea ocoli sinistra masă a închi­sorii Mamertina, pe suişul drumului Argentarius, contopindu-se cu gloatele strînse deja în faţa scărilor Monetăriei.

Mai în glumă, mai în serios, mulţimea rupse toate cordoa­nele de pretorieni, împînzind tot dealul. Atît de impetuoşi cînd vine vorba de distracţii şi privelişti, locuitorii Romei se opriră plini de respect şi teamă în faţa scărilor monumen­tale care duc sus spre templul lui Jovis. Magnificul edificiu îşi scînteia marmurile, ameninţîndu-i parcă pe cei îndrăzneţi cu fulgerele marelui zeu.

Lacomi de distracţii, cetăţenii Romei, cu mic cu mare, bărbaţi, femei, bogaţi, săraci, liberi ori sclavi, adică toţi acei ce nu se aflau în dosul zăbrelelor, ferecaţi în lanţuri, se îndrep­tară spre centru, părăsindu-şi cu nepăsare treburile şi neca­zurile. Se grăbiră gălăgioşi într-acolo unde perspectiva Urbei se lărgeşte în mari esplanade, forumuri şi pieţi, unde orbitoa­rele marmure ale frontoanelor se succed cu umbrele răcoroase ale porticelor; unde edificiile civile alternează cu templele şi unde peste tot se înalţă splendide columne, obeliscuri, statui.

Deasupra mării de capete, clădirile dealului capitolin pă­reau nişte insule. Templul Junonei era de mult înciorchinat de curioşi. Încă din zori locurile cele mai bune fură ocupate de către slujitorii şi sclavii de seamă ai demnitarilor, iar tera­sele acoperişului de pe Auguraculum erau acoperite de albul imaculat al tagmei numeroase de auguri. Clădirile Monetăriei şi ale Vistieriei se împestriţară de mozaicul curioşilor.

De acolo, de sus, panorama oraşului se desfăşura în toată măreaţa-i frumuseţe. Pînă-n zare, departe, unde contururile colinelor se topeau în boarea caldă a dimineţii, şerpuiau al­biile de marmură ale arterelor principale, purtînd puhoaie omeneşti. Numai dincolo de grădinile albăstrui ale dealului Pincius şi mătăhăloasele cazărmi pretoriene, dincolo de ape­ductele de pe colina Caelius şi dincolo de panglica şerpuitoare a Tibrului, depărtarea şi pîcla de praf opreau vederea spre Roma cartierelor mărginaşe, a cîmpurilor de exerciţii şi a mlaş­tinilor Campaniei.

Trăind intens evenimentul, cetăţenii Romei gustau din plin odihna neaşteptată.

Teatrul serbărilor cuprindea tot oraşul din incinta zidurilor. Dimineaţa, pe Via Sacra, trebuia să pornească o procesiune spre templul lui Jovis. Însuşi împăratul trebuia să fie de faţă, obligînd astfel prezenţa tuturor cetăţenilor de vază, a tot ce este mai influent, mai bogat şi mai ilustru. După ce „divinul” împărat va oficia serviciul religios, cortegiul va coborî spre Curia Hostilia, unde senatul va primi delegaţia regelui Decebal, pe solii acelui popor barbar, pe care geniul militar al lui Traian îl biruise, dar nu-l strivise încă.

Acesta era miezul evenimentului şi fiecare voia să-i vadă pe aceşti duşmani de moarte care de zeci de ani ameninţă şi co­tropesc provinciile romane.

Ca o încoronare firească a bucuriilor acelei zile, fură anun­ţate numeroase spectacole. Nici un amfiteatru, nici o arenă, nici un cîmp de exerciţii nu va rămîne închis după amiază. Programul luptelor şi al întrecerilor atletice nu înceta să fie obiectul discuţiilor, cetăţenii încheiau pariuri. Numele vesti­ţilor gladiatori şi conducători de quadrige erau puse la bătaie cu o pasiune de care numai locuitorii Romei erau în stare.

Nu-i păsa nimănui că nu va reuşi să ocupe un loc bun pe Via Sacra ori pe dealul capitolin, după cum nu-i păsa că nu va putea răzbi prin mulţimea adunată în jurul Curiei, erau doar atîtea alte distracţii. Dacă cineva nu va putea căpăta un loc la Circul Maximus, îl va avea la Circul Flaminius; dacă nu va avea noroc la Colosseum, îl va avea de bună seamă la Hippodrom.

Trecuseră trei ore de cînd răsărise soarele, trei ore de tălăzuire şi zbucium; mulţimile începură să obosească, cînd, în sfîrşit, dinspre Via Sacra se auziră sunînd trîmbiţele de argint ale gărzii imperiale. Mulţimea neliniştită se înghesui reîncepînd vacarmul, dar, îndată ce se comprimă la maxim, se molcomi. Zgomotul, la început asurzitor, scăzu pînă la murmur.

Aşteptarea plină de nerăbdare, ce se aşternu ca un giul­giu, se sfîşie deodată de tropotul cohortelor de cavalerie, scînteietoare în platoşele lor din solzi auriţi. În faţa rîndurilor nesfîrşite de cai focoşi mulţimea se desfăcu gemînd, comprimîndu-se, croind în monolitul ei o pîrtie. În urma călă­reţilor apărură manipuli de pedestraşi. Desfăşurîndu-se cu re­peziciune de-a lungul drumului croit, ostaşii, cu faţa spre mulţime, îşi încleştară mîinile pe lăncile întinse orizontal şi se proptiră bine în picioare.

De astă dată plebea nu mai reacţiona în nici un fel căci timpul glumelor trecuse. Cu pretorienii voinici, bine hrăniţi, nu era de glumă.

În liniştea ce se aşternu peste întreg dealul capitolin în dimineaţa aceea de început de vară a anului 856 de la întemeierea Romei, nu se mai auzea decît ţăcănitul copitelor pe plăci de granit şi tropăitul grăbit al soldaţilor care-şi ocu­pau posturile de-a lungul întregului traseu.

ó

Cîţiva cetăţeni întreprinzători erau cocoţaţi pe postamen­tul unei statui şi cei din jur, mai puţin matinali, îi invidiau sincer pentru acest avantaj. Orice s-ar spune, un soclu nu e o tribună şi nici lojă, dar de pe el totul se vede ca în palmă.

Unul din aceşti privilegiaţi, tînăr, oacheş, neastîmpărat, fudul în zdrenţele lui de locuitor al cartierelor mărginaşe, îşi asumase rolul de crainic.

— Au apărut lecticile senatorilor, strigă tînărul.

Un sirian bondoc, în straie bogate şi pestriţe, se agita la baza soclului, văitîndu-se mereu:

— Vai mie! numai eu nu văd nimic. Vai, vai!

— Copiii senatorilor îi însoţesc călări!

— Ce necaz, ce necaz că nu-i pot vedea! se căina sirianul.

— Spune mai departe, spune! îl îndemna pe tînăr un meseriaş spătos, sprijinit de soclul statuii.

— Nu-i ştiu pe toţi, dar iată-i pe Cerealis, Priscus, Nepos, Lepidus, Sabinus. Nu-i cunosc pe toţi, sînt cîteva sute.

— Vai, vai, doar pentru asta am venit la Roma! se tînguia sirianul lovindu-se cu pumnul în piept. Apoi, luînd o hotărîre, îl trase pe tînăr de picior.

— Lasă-mă să mă urc în locul tău, îţi voi plăti. Privindu-l batjocoritor, tînărul zise rîzînd:

— Să-ţi las această lojă augustană, pentru banii tăi de aramă? Păstrează-i!