(Şi acum să ne veselim, să bem)

Culegînd din fugă mirezmele pajiştilor, dumbrăvilor, livezilor, vîntul montan părea că-şi păstrează în­tregul elan pentru întinderea nesfîrşită a mării, unde avangărzile sale străvezii, mînînd către apus turmele speriate ale valurilor, au şi început să smulgă şi să spulbere spuma de pe coamele lor.

În năzuinţa sa către mare, vîntul, sîcîit de obstacolele puse în cale, mătura de-a curmezişul marele drum pie­truit — Via Flaminia, care venea dinspre miazănoapte spre Roma.

Năpustindu-se în pinii străvechi, negri şi noduroşi, plantaţi de-a lungul şoselei, îi scărmăna vijelios, înecînd în freamătul cetinii lor zgomotul a mii de paşi, ţăcănitul copitelor, uruitul roţilor. Umfla mantiile călă­reţilor, flutura penajele căştilor, zburlea coamele cailor, smucea din mîinile stegarilor acvilele şi semnele de co­horte, lipea tunicile de corp îngreunînd mersul, pocnea în coviltirele carelor cu poveri.

Zburînd pe deasupra oştirii, lungite în mersul ei pe mile[1] întregi, smulgea din vuiet şi freamăt crîmpeie de cîntece ostăşeşti, sunete de trîmbiţe, zăngănit de arme, vorbe de duh, voioase, pline de bucuria întoarcerii, pline de aşteptarea desfătărilor fără număr. Şi peste toate, freamătul maiestuos al pinilor răvăşiţi de neobosita pu­tere a vîntului în goană peste şosea, în aceleaşi rafale lungi, aceleaşi scurte potoliri.

Numai oamenii, cu ale lor, erau mereu alţii. Pe ace­laşi drum au mărşăluit cîndva legiunile lui Marius, ale duşmanului său de moarte — Sylla, ale lui Pompeius şi Caesar. Peste aceste pietre au răsunat cîndva paşii armatei de gladiatori şi sclavi ai legendarului Spartacus şi ai atîtor alţi conducători de oşti, mereu alţii.

Nu mai era mult pînă la Roma, după cum nici soarele, coborînd într-o apoteotică învălmăşire de nori, nu mai avea mult pînă să asfinţească. Razele piezişe aprindeau roşul cald al tulpinilor de pini, învăluind firea întreagă într-o diafană lumină aurie.

Din cauza lipsei corăbiilor, căci flotele din Mare Nostrum se aflau în porturile Asiei şi Africii, legiunile care au luptat în Dacia au trebuit să ocolească Adriatica, aşternîndu-se la drum prin Singidunum, Noviodunum, Aquilea, Bononia. Aproape treizeci de zile le-au trebuit ca să ajungă pînă la Roma, la triumful lor şi al lui Traian. De altfel, tot drumul acesta, lung, pe alocuri anevoios, era asemănător unui triumf. Campînd în preaj­ma oraşelor, răsfăţaţi de senatele provinciale şi consi­liile orăşeneşti, fericiţi că nu mai este nevoie să se oste­nească în fiecare seară cu săparea şanţurilor şi înălţarea valurilor de pămînt, după cum s-au ostenit în Dacia, ca să se poată odihni în oarecare linişte, oştenii s-au grăbit cît au putut. De-a lungul întregului traseu ovaţiile nu mai conteneau, mai ales în provinciile megieşe cu Dacia, în Moesia, Illyria, Pannonia, locuitorii jubilau la gîndul că de acum satele şi oraşele lor nu vor mai fi amenin­ţate, că agoniseala, libertatea şi chiar viaţa lor nu vor mai depinde de bunul plac al năvălitorilor. Peste tot, oficialităţile ordonau slujbe de mulţumire, înălţau altare, puneau pietre votive în cinstea marelui şi bunului Iupiter, atotrăzbunătorului Marte şi a augustului cezar, imperator Marcus Ulpius Nerva Traianus. Populaţiile din drumul lor se întreceau în procurarea hranei şi a fura­jelor pentru oştire, ştiind că această contribuţie, oricît ar fi ea de apăsătoare, îi va despăgubi cu vîrf şi îndesat în anii de pace ce vor urma.

De la jumătatea drumului, împăratul însoţit numai de statul său major, părăsi armata, ajungînd cu două zile înaintea ei la Roma, mai bine zis la cîmpul lui Marte, unde se instală într-un cort. Tradiţia şi legea nu-i permiteau unui conducător de oşti să pătrundă în incinta cetăţii, decît după concedierea armatei şi depu­nerea insignelor de general.

Prin apropiere, tot în afara zidurilor, se afla templul zeiţei războiului, Bellona, nedespărţita tovarăşă a lui Marte. Pe altarul acestui templu, învingătorul dacilor depuse cererea de a-şi sărbători triumful, adresată se­natului, urmînd ca preotul şi preoteasa Bellonei să mij­locească între el şi forul suprem al statului. De la Caesar încoace aceste obiceiuri şi-au pierdut semnificaţia, la origine profund republicană, care puneau stavilă, în ascensiunea unor conducători de oşti ambiţioşi, către tira­nie. Traian, deşi era stăpînul absolut al statului roman, poate mai mult decît alţi cezari, dorea să-i redea obi­ceiului străvechia strălucire.

Nu toate oştile care luaseră parte la cucerirea Daciei se îndreptau către Roma. Legiunea ai XIII-a Gemina, bunăoară, fusese lăsată în Apulum, oraş situat în inima noii provincii Dacia. De asemenea, multe cohorte din alte legiuni, precum şi multe unităţi auxiliare ale alia­ţilor, s-au reîntors în garnizoanele lor înşirate de-a lun­gul Danubiului, sau la graniţa de nord-est a imperiului, învecinată cu vastele teritorii împădurite şi pline de smîrcuri ale seminţiilor germanice libere. Numai de dragul triumfului Traian n-ar fi îndrăznit să-şi retragă oştile de la hotare. Luase cu el pretorienii şi corpurile de elită italice, adăugîndu-le un mare număr de oşteni care s-au distins în luptă, formînd din ei cîte două co­horte alese pentru fiecare legiune.

În seara aceea vîntoasă a zilei a VII-a înaintea Ide­lor lui Iunie, în freamătul răscolitor al pinilor seculari, oastea celor aleşi intra în cantonamentul pregătit din timp, cu grijă şi minuţiozitate de către tribunii militari şi edilii Romei.

La lumina puţină a soarelui roşu, imens şi turtit, care apunea dincolo de fluviu, unităţile, dirijate de curieri că­lări, intrau în lagărul imens, ocupîndu-şi locurile desti­nate fiecăreia.

Pentru ostaşii care au petrecut ani în şir în provin­ciile imperiului ori pe teritoriile barbarilor, a campa în preajma Cetăţii Eterne era o mare desfătare, pentru unii cu totul nouă, neîncercată, pentru alţii — reîmpros­pătarea plăcerilor al căror gust se ştersese cu timpul. Văzîndu-şi de treabă, ei aruncau din cînd în cînd pri­viri curioase, pline de nerăbdare, către imensul oraş, ale cărui ziduri, turnuri, edificii şi monumente încă mai scli­peau în razele piezişe.