[1] Tomitani, locuitori ai Tomisului, Constanţa de astăzi.

[2] Agora = piaţă publică în oraşele Greciei antice.

[3] Vas antic mare, cu gura largă şi cu două mînere, care servea la masă pentru amestecarea vinului cu apa.

[4] Vas conic de metal sau de lut, curbat ca un corn de vită, cu vârful modelat în forma unui cap de animal, folosit de grecii antici pentru libaţii sacre şi petreceri.

[5]  Vas de băut la greci şi romani, cu picior şi toarte, folosit la amestecatul vinului cu apa.

[6] Tavă mare, rotundă, de metal, uneori artistic ornamentată.

PROLOG

 

În faţa casei lui Onomaios se opri o lectică luxoasă cu perdelele trase. Sclavul premergător lovi pămîntul în­gheţat cu bastonul său, anunţînd tare şi sonor:

— Prea nobilul Laberius Maximus, guvernatorul celor două Moesii!

Mulţimea tomitanilor[1], în mare parte negustori, se dădu la o parte cu respect şi semne de umilinţă. Gălă­gioasă şi plină de vervă pînă atunci, amuţise, privindu-l cu teamă pe demnitarul voinic, înalt, cu ochii duri de stăpînitor, coborînd din lectică.

Fără să ia în seamă pe cei adunaţi în jur îşi strînse mantaua la piept cu gestul unui om friguros, aruncă o privire încărcată de ură străzii abia curăţate de zăpadă, la capătul căreia se zărea geana plumburie a mării, şi urcă grăbit scările casei.

Lumea ştia că, de obicei, îşi petrece iernile pe ţărmu­rile calde ale Hellespontului sau Adriaticei, venind arare­ori la Roma pe care din anumite pricini, n-o putea suferi. Dar iarna aceasta îl prinsese pe aceste meleaguri, căci era război, treburi cu duiumul, inspecţii prin cetăţi, de la îndepărtatul Noviodumum de la hotarul nordic, pe Danubiu unde se afla baza navală a flotei romane, pînă la Durostorum, fortăreaţa inexpugnabilă de pe acelaşi flu­viu, de la însoritul Dionysopolis, pînă la Histria cea nefe­ricită care se luptă întruna cu nisipurile ce-i împotmo­lesc intrarea în radă. Treburi militare, organizatorice, măsuri de. apărare şi de vigilenţă, aprovizionările armatei imperiale care luptă în Dacia şi se află la porţile Sarmisegetuzei. Guvernatorul zăbovise două zile la Tomis cu speranţa că gerul se va potoli, să poată pleca la Callatis şi de acolo mai la sud, dar o depeşă militară îl chema neîntîrziat la Durostorum. Iscoadele romane semnalau tălăzuiri ciudate printre neamurile de geţi din cîmpia danubiană şi ale sarmaţilor de lîngă rîul Boristene. Urma să plece a doua zi, dar între timp auzise de licitaţia care se va ţine în casa falitului Onomaios, unul dintre cei mai înstăriţi negustori din oraş. Fiind un mare amator de licitaţii, la care se puteau procura totdeauna lucruri de valoare pe un preţ de nimic, veni numaidecît...

Clădită pe malul stîncos din spatele Agorei[2], la cîţiva paşi de porticele portului, casa era foarte impunătoare. Intrînd în atriu, guvernatorul îşi săltă sprîncenele a uimire, văzînd cît este de spaţios. Numai priveliştea acestei încăperi sugera numărul şi dimensiunile celorlalte. Per­dele groase astupau uşile şi ferestrele oblonite şi la lu­mina lampadarelor cu toate focurile aprinse se putea vedea cît de multe şi cît de valoroase erau obiectele scoase la vînzare.

— Ilustrissime! exclamă arhontele, apropiindu-se cu plecăciuni adînci. Dacă ai venit să cumperi ceva din toate acestea, îţi revine dreptul de a alege primul din ce a mai rămas din bogăţiile sărmanului Onomaios.

— De ce sărmanului? întrebă guvernatorul cercetînd obiectele.

— Pentru că şi-a dat ultimul obol, fatalităţii. A murit de inimă rea după ce a aflat de naufragiul ultimelor sale corăbii.

— L-a moştenit cineva?

— Cum să-ţi spun, ilustrissime...? Are un fiu făcut cu o getă nespus de frumoasă, dar a trăit doar cu ea şi n-a apucat să înfieze băiatul.

— Credea că va trăi o veşnicie? Ce vîrstă avea?

— Patruzeci şi cinci de ani, vîrstă la care nu se moare de inimă rea, dar durerea sa a fost prea mare. Numai în doi ani şi-a pierdut imensa avere. Nenorocirile cădeau pe capul lui cum cade grindina pe un ogor mănos.

Guvernatorul asculta din amabilitate. Nu era omul care să se înduioşeze de soarta altora. Făcu ocolul atriumului. Privi cu indiferenţă craterele[3], ritoanele[4], kantharosurile[5], tipsiile[6], blidele, vasele mari pictate din Delos, Argos, Chios, Rodos, semnate de meşteri mari. Totuşi, toate aces­tea nu erau rare. Bronzurile sculptate nu-l încîntau ca stil. Vasele fine de sticlă, atît de subţiri încît nu se ştie cum înfruntă timpul, deşi sunau armonios lovite uşor cu unghia, nu erau nici ele rarisime. Cîteva baloturi de ţesă­turi, covoare, perne, un vraf de îmbrăcăminte, purtau acea notă provincială pe care numai un răsfăţat al sorţii, um­blat prin lumea largă, cum era Laberius Maximus, poate să o surprindă. El ar fi vrut să descopere vase ciudate, ciocănite, din aur, argint, bronz, aduse din ţări tainice, septentrionale, de lucrătură scitică bunăoară, ceva ieşit din comun, ceva care poartă pecetea naivităţii dar şi a neasemuitei fantezii barbare. Dar din acestea nu văzu nimic; pesemne răposatul nu se omora după ciudăţenii.

— Asta e tot, arhonte?

— Da, ilustrissime, dacă nu punem la socoteală casa propriu-zisă, o vie ce i-a mai rămas şi sclavii. Tot căutînd să-şi refacă situaţia, Onomaios a împrumutat sume mari de bani, pe care noi, mai marii oraşului, sîntem obligaţi să le achităm măcar în parte creditorilor. Nu va fi uşor să-i împăcăm. Răposatul îşi ascundea bine nereuşitele şi totul a ieşit în vileag abia în ultima clipă.

— Aş vrea să văd sclavii.

— Îndată, nobile Laberius, zise arhontele şi bătu din palme.

Porunci fostului administrator al lui Onomaios, un bătrîn în haine cernite şi cu ochii plînşi, să-i aducă pe domestici.

La sosirea guvernatorului, din respect şi teamă, lumea golise atriul, rămînînd pe loc doar autorităţile însărcinate cu licitaţia.

După cîteva clipe de aşteptare, în timpul cărora guver­natorul fu poftit să şadă într-un jilţ, de după perdele apă­rură vreo douăzeci de sclavi, care, făcîndu-i o adîncă ple­căciune, se înşirară în faţa lui.

Guvernatorul le aruncă o privire ageră de cunoscător şi printre ei deosebi un tînăr frumos ca un Adonis, înalt, voinic, demn, distins pînă şi în hainele sale mohorîte de sclav. Rar îi fusese dat să vadă o asemenea mîndreţe de bărbat. Avea păr negru, bogat şi ondulat, piele albă, catifelată prin care răzbătea culoarea sîngelui sănătos, dar mai ales ochii mari, migdalaţi, adumbriţi de gene lungi, de cea mai frumoasă culoare albastră din cîte s-a văzut vreodată.

Acei care îl cunoşteau mai bine pe guvernator îi pîndeau cu lăcomie schimbările chipului, ghicind în ele o admiraţie nemărginită.

— Cine e? îl întrebă încet pe arhonte.

— Este Callidromus, fiul din flori al răposatului. Get după mamă.

Şi văzînd uimirea în ochii romanului, adăugă:

— De fapt îi era ca şi un fiu bun, căci prima sa soţie murise fără să-i dăruiască moştenitori. Îl crescu alături de sine şi îi dădu o educaţie din cele mai alese. Tînărul uimeşte lumea prin erudiţia şi talentele sale. Scrie, citeşte, socoteşte, cunoaşte retorica, filozofia, arta poeziei şi cîntă la diferite instrumente muzicale. În afară de aceasta — lucru rar în astfel de cazuri — este un desăvîrşit atlet, călăreşte ca un trac şi e un bun corăbier. Din nefericire însă nefiind înfiat şi fiind născut de o concubină bar­bară, după lege intră în categoria sclavilor. De fapt dacă era fiu bun, nimerea, ca moştenitorul unui falit, la închi­soarea datornicilor.

— Cît costă acest serv? întrebă guvernatorul apăsînd pe cuvîntul „serv” ca şi cînd îi era teamă ca cineva să nu conteste această stare de lucruri izvorîtă din interpretarea formală a legii.

— Începem licitaţia de la douăzeci de mii de sesterţi, spuse arhontele, scuzîndu-se parcă.

— Cheamă-i pe toţi doritorii înăuntru.

Pînă ce arhontele dădu poruncile şi pînă ce se adunară cu toţii, guvernatorul nu-şi luă privirea de pe chipul tînărului. Era nespus de trist acest chip, ceea ce îi dădea un farmec deosebit. Cu capul aplecat, ochii voalaţi de dure­rea pierderii ireparabile, şi starea înjositoare în care ajunsese, el părea o întruchipare a durerii.