Făcu prezentarea, pufnind pe nas.

          Domnişoara Ellie Henderson se aplecă în faţă, o şuviţă din părul ei moale, cărunt căzându-i pe figură. Ochii ei negrii şi pătrunzători sclipiră cu o plăcere răutăcioasă.

          — Ce bărbat cu o înfăţişare soldăţească remarcă ea cu o tentă maliţioasă şi-şi aranjă la loc şuviţa, aşteptând efectul.

          — Soldăţească! Explodă generalul Forbes. Îşi răsuci mustaţa şi se făcu roşu la faţă.

          — E în gărzi, nu-i aşa? Murmură domnişoara Henderson, încoronându-şi opera.

          — Gărzi? Gărzi? Câte prostii. Tipul a fost pe scena teatrului de revistă! Asta-i! A intrat în armată şi s-a dus în Franţa să numere cutiile cu magiun de prune şi mere. Hunii1 au lăsat să le cadă în mod acccidental o bombă şi el s-a întors acasă cu o uşoară rană la braţ. Într-un fel sau altul a intrat la spitalul condus da lady Carrington.

          — Deci, aşa s-au întâlnit.

          — Asta-i! Tipul a făcut pe eroul rănit. Lady Carrington navea bun simţ, în schimb dispunea de grămezi de bani. Bătrânul Carrington se ocupase de muniţii. Rămăsese văduvă numai cu şase luni în urmă. Individul ăsta o înfăşcă imediat. Ea îi face rost de-o slujbă la Ministerul de Război. Colonelul Clapperton! Ptui! Pufni el.

          — Şi înainte de război a fost pe scena teatrului de revistă, repetă domnişoara Henderson, încercând să împace pe distinsul colonel cărunt Clapperton cu comedianul cu nasul roşu care cântă melodii vesele.

          — E-adevărat! Spuse generalul Forbes. Am auzit asta de la bătrânul Bassington. Şi el a auzit-o de la bătrânul Badger Cotterill care o ştie de la Snooks Parker.

          Domnişoara Henderson dădu din cap încântată.

          — Asta pare să rezolve treburile! Spuse ea.

          Un uşor zâmbet se ivi pentru o clipă pe faţa unui omuleţ aşezat lângă ei. Domnişoara Henderson observă zâmbetul. Ea era perspicace. Asta dovedea apreciere pentru ironia conţinută de ultima ei remarcă – ironie pe care generalul n-ar fi bănuit-o niciodată.

          Generalul n-a observat zâmbetul. El îşi privi ceasul, se ridică şi zise:

          — Exerciţii. Trebuie să-ţi păstrezi forma pe vas şi ieşi prin uşa deschisă pe punte.

          Domnişoara Henderson se uită la omul care zâmbise. Cu o privire încurajatoare care arăta că era gata să intre în dialog cu un tovarăş de drum.

          — E energic, nu? Spuse domnul cel mărunt.

          — Face înconjorul punţii exact de 48 de ori, îi explică domnişoara Henderson. Ce bătrân bârfitor! Şi se spune că sexului nostru îi place scandalul.

          — Ce lipsă de politeţe!

          — Francezii sunt întotdeauna politicoşi, comentă domnişoara Henderson, pe un ton oarecum interogativ.

          Micul domn răspunse prompt:

          — Belgian, mademoiselle.

          — O, belgian!

          — Hercule Poirot. La dispoziţia dumneavoastră.

          Numele îi răscolea ceva în memorie. Sigur îl mai auzise înainte…

          — Vă place călătoria asta, domnule Poirot?

          — Să fiu sincer, nu. A fost o tâmpenie de a mă lăsa convins să vin. Detest la mer. Niciodată nu e liniştită… Nu, nici măcar un minuţel.

          — Bine, dar trebuie să recunoaşteţi că e destul de calmă acum.

          Poirot recunoscu asta mormăind.

          — A ce moment, da. De aceea simt că reînviu. Începe. Să mă intereseze din nou ce se întâmplă în jurul meu, de exemplu felul dibaci în care aţi discutat cu generalul Forbes.

          — Vreţi să spuneţi…

          Domnişoara Henderson se opri. Hercule Poirot se înclină.

          — Metodele dumneavoastră de-a scoate de la el chestia aia de scandal. Admirabile!

          Domnişoara Henderson râse fără jenă.

          — Apropoul acela la gărzi? Ştiam că asta o să-l facă pe bătrân să spumege şi să caşte gura.

          Se aplecă spre Poirot ca să-i facă o confidenţă.

          — Recunosc că-mi place scandalul – cu cât este mai mare, cu atât mai bine.

          Poirot se uită gânditor la ea; avea o siluetă subţire, bine păstrată, ochii îi erau negri şi pătrunzători, părul îl avea cărunt – o femeie de 45 de ani care era mulţumită să arăte de vârsta ei. Ellie spuse brusc:

          — Ştiu! Nu sunteţi marele detectiv?

          Poirot confirmă.

          — Sunteţi prea amabilă, mademoiselle.

          Dar nu o contrazise.

          — Ce palpitant, făcu domnişoara Henderson. Sunteţi „pe urmele”, cum se spune în cărţi? Avem un criminal, în mod secret, în mijlocul nostru? Sau sunt indiscretă?

          — Nici vorbă. Nici vorbă. Îmi pare rău că vă înşel aşteptările, dar mă aflu aici pur şi simplu ca toată lumea pentru a mă distra.

          Spuse asta pe un ton atât de plictisit încât domnişoara Henderson râse.

          — O! Bine, veţi putea ajunge la ţărm mâine la Alexandria. Aţi mai fost în Egipt?

          — Niciodată, mademoiselle.

          Domnişoara Henderson se ridică oarecum brusc.

          — Cred că o să mă duc să fac exerciţii ca generalul, îl anunţă ea.

          Poirot se ridică politicos în picioare.

          Ea îl salută din cap şi ieşi pe punte. O uşoară uimire se ivi pentru o clipă pe figura lui Poirot, apoi, un zâmbet îi trecu pe buze, se ridică, îşi scoase capul pe uşă şi privi de-a lungul punţii. Domnişoara Henderson se sprijinea de balustradă, vorbind cu un bărbat înalt, cu o înfăţişare soldăţească.

          Poirot zâmbi şi mai mult. El se retrase în fumoar cu aceeaşi grijă exagerată cu care o broască ţestoasă se bagă în carapacea ei. Deocamdată era singur acolo, deşi, pe bună dreptate, îşi închipuia că asta nu va dura mult timp.

          Şi n-a durat. Doamna Clapperton, cu părul ei îngrijit ondulat, protejat de plasă, şi silueta ei menţinută prin masaje şi dietă, îmbrăcată într-un costum sport elegant apăru prin uşa barului cu aerul sigur al unei femei care întotdeauna fusese capabilă să plătească preţul cel mai mare pentru orice ar fi avut nevoie. Ea spuse:

          — John? O! Bună dimineaţa, domnule Poirot, l-aţi văzut pe John?

          — Este pe punte, madame. Să-l…

          Îl opri cu un gest.

          — Am să stau aici un minut.

          Se aşeză într-o manieră de regină pe scaunul din faţa lui. De la distanţă putea să arate de 28 de ani. Acum, în pofida machiajului ei excelent, a sprâncenelor pensate cu delicateţe, nu arăta a 49 de ani cât avea, ci a 55. Ochii ei erau de un albastru deschis cu pupile mici.

          — Îmi pare rău că nu v-am văzut la cină aseară, spuse ea. A fost, bineînţeles, ceva ce aducea a friptură…

          — Précisément, spuse Poirot cu convingere.

          — Din fericire, sunt un marinar excelent, zise doamna Clapperton. Spun din fericire, fiindcă, cu inima mea slăbită, răul de mare ar însemna, probabil, moartea pentru mine.

          — Aveţi inima slabă, madame?

          — Da, trebuie să fiu extrem de grijulie. Nu trebuie să mă obosesc prea mult! Toţi specialiştii spun asta! Doamna Clapperton se ambalase să vorbească pe tema – pentru ea – fascinantă a sănătăţii sale. John, scumpul de el, se străduieşte din răsputeri să mă împiedice să fac prea multe. Trăiesc atât de intens, ştiţi ce vreau să spun domnule Poirot?

          — Da, da.

          — Îmi spune întotdeauna: încearcă să fii ca o plantă, Adeline. Dar eu nu pot. Viaţa trebuie trăită, aşa cred. De fapt, mam extenuat de tânără, în timpul războiului. Spitalul meu – aţi auzit de spitalul meu? Sigur că aveam infirmiere şi asistente şi tot ce trebuia, dar de fapt eu îl conduceam. A oftat.

          — Vitalitatea dumneavoastră este minunată, dragă doamnă, spuse Poirot, cu aerul uşor mecanic al unuia care dă o replică.

          Doamna Clapperton râse ştrengăreşte.

          — Toţi îmi spun ce tânără sunt! E absurd. Niciodată nu încerc să pretind că am o zi mai puţin de 43, continuă ea cu o candoare uşor falsă, dar la foarte mulţi le vine greu să creadă. Eşti atât de vioaie, Adeline, îmi spun. Dar, de fapt, domnule Poirot, cum ai putea fi dacă n-ai fi viu?

          — Mort, răspunse Poirot.