1.

Când căpitanul Roger Angmering şi‑a construit în 1782 o casă pe insula din largul lui Leathercombe Bay, faptul a fost considerat o excentricitate din partea lui. Un om de familie bună ca el ar fi trebuit să aibă o reşedinţă decorativă amplasată pe o pajişte vastă, eventual cu un pârâu prin preajmă şi o păşune bună.

Dar căpitanul Roger Angmering avea o singură iubire: marea. Aşa că şi‑a construit casa – o casă robustă, aşa cum trebuia să fie pe micul promontoriu bătut de vânturi – ruptă de pământ la fiecare maree înaltă.

Nu s‑a căsătorit, marea fiindu‑i prima şi ultima soţie, iar la moartea lui casa şi insula au revenit unui văr îndepărtat. Vărul şi descendenţii lui nu s‑au prea gândit la moştenire. Pogoanele s‑au tot micşorat, iar moştenitorii lor au sărăcit treptat.

În 1922 când marele cult al “Litoralului de vacanţă” a fost definitiv statornicit, iar pe coasta Devon‑ului şi Cornwall‑ului nu s‑a mai considerat a fi prea cald pe timpul verii, Arthur Angmering a descoperit că vasta sa casă în stil georgian era de nevândut, dar a primit un preţ bun pentru bucata suplimentară de proprietate achiziţionată de căpitanul Roger.

Solida casă a fost anexată proprietăţii şi înfrumuseţată. Între ţărm şi insulă a fost ridicată o pasarelă de beton. Pe toată suprafaţa insulei au fost trasate promenade şi colţuri de agrement. Existau două terenuri de tenis, terase de plajă ducând în jos către un mic golf unde se putea face baie, înfrumuseţat cu plute şi trambuline pentru sărituri. Triumfător, au luat fiinţă Jolly Roger Hotel, Smugglers’ Island, Leathercombe Bay. Şi din iunie până în septembrie (cu un scurt sezon de Paşte) Jolly Roger Hotel era de regulă plin ochi. În 1934 acesta a fost mărit şi îmbunătăţit prin adăugarea unui bar, a unei săli de mese mai mari şi a unor băi în plus. Preţurile urcau.

Lumea spunea:

— Ai fost la Leathercombe Bay? Este acolo un hotel grozav pe un fel de insulă. Foarte confortabil şi fără excursionişti şi autocare. Bucătărie bună şi tot tacâmul. Trebuie să te duci.

Şi lumea se ducea.

2.

La Jolly Roger Hotel stătea o persoană foarte importantă (cel puţin după propria‑i apreciare). Îmbrăcată într‑un costum alb de doc, cu o pălărie de panama trasă pe ochi, cu mustaţă magnific răsucită, Hercule Poirot stătea tolănit într‑un şezlong şi cerceta plaja. O serie de terase duceau de la hotel la ea. Pe plajă se aflau colace de baie, saltele şi bărci de cauciuc, jucării de plajă. Mai existau o trambulină lungă şi trei platforme plutitoare la diferite distanţe faţă de ţărm.

Dintre înotători, unii erau în mare, alţii stăteau întinşi la soare, iar alţii se ungeau cu ulei.

Pe terasa aflată imediat deasupra, cei care nu se scăldau stăteau şi comentau vremea, scenele din faţa lor, veştile din ziarele de dimineaţă şi alte subiecte.

La stânga lui Poirot, de pe buzele doamnei Gardener se scurgea un şuvoi neîntrerupt şi monoton de vorbe, însoţit de clinchetul viguros al andrelelor. Dincolo de ea, soţul ei, Odell C. Gardener, stătea lungit într‑un hamac, cu pălăria trasă pe nas, şi, din când în când, făcea câte o  scurtă afirmaţie atunci când i se cerea.

La dreapta lui Poirot, domnişoara Brewster, o femeie atletică cu părul grizonat şi o faţă plăcută, bătută de soare şi vânt, făcea comentării nepoliticoase. Efectul te ducea cu gândul la schelălăitul continuu al unui pomeranian întrerupt de lătratul scurt şi răsunător al unui ciobănesc.

Doamna Gardener spunea:

— Şi i‑am spus eu domnului Gardener, i‑am spus, vizitele turistice sunt cum nu se poate mai bune, iar mie chiar îmi place să văd în amănunţime un loc. Dar, în definitiv, i‑am spus, noi am făcut binişor Anglia, iar acum tot ce vreau e să găsesc un loc liniştit la malul mării şi să mă relaxez pur şi simplu. Asta ţi‑am spus, nu‑i aşa, Odell? Pur şi simplu să mă relaxez. Simt că trebuie să mă relaxez, am spus. Nu‑i aşa, Odell?

De sub pălăria lui, domnul Gardener îngână:

— Da, iubito.

Doamna Gardener continuă pe aceeaşi temă.

— Şi aşa, când i‑am vorbit de asta domnului Kelso, el ne‑a pus la punct tot itinerariul şi a fost cât se poate de serviabil din toate punctele de vedere. Zău că nu ştiu ce ne‑am fi făcut fără el! Ei bine, cum spuneam, domnul Kelso ne‑a sfătuit să venim aici. Un loc extrem de pitoresc, spunea el, rupt de lume şi, în acelaşi timp, foarte confortabil şi cât se poate de intim. Şi, fireşte, domnul Gardener a intervenit şi l‑a întrebat ce ne poate spune despre instalaţiile sanitare, pentru că, nu ştiu dacă mă credeţi, mousieur Poirot, o soră a domnului Gardener a stat odată într‑o casă de oaspeţi, foarte intimă se spunea că era, şi în inima bărăganului, dar, credeţi‑mă, nu avea decât latrină! Aşa că era normal ca domnul Gardener să fie bănuitor în privinţa locurilor astea rupte de lume, nu‑i aşa, Odell?

— Vai, da, iubito, răspunse Gardener.

— Dar domnul Kelso ne‑a liniştit pe loc. Instalaţiile sanitare sunt ultimul răcnet al modei, ne‑a spus el, iar bucătăria excelentă. Şi sunt sigură că e aşa. Iar ce îmi place mie aici este că este intim, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Fiind un loc mic, ne cunoaştem între noi şi fiecare vorbeşte cu fiecare. Dacă e să le reproşezi ceva britanicilor, atunci le poţi imputa faptul că sunt înclinaţi să fie rezervaţi şi să se ţină de o parte în caz că nu te cunosc de câţiva ani. Dar după ce te‑au cunoscut, nu găseşti oameni mai drăguţi! Domnul Kelso ne‑a spus că aici vin oameni interesanţi, şi văd că a avut dreptate. În primul rând dumneavoastră, monsieur Poirot, şi domnişoara Darnley. Oh! Am fost încântată la culme când am aflat cine sunteţi, nu‑i aşa, Odell?

— Aşa‑i, iubito.

— Ha! interveni exploziv domnişoara Brewster. Ce palpitant, monsieur Poirot, nu?

Hercule Poirot îşi ridică mâinile în semn de dezaprobare. Dar nu era decât un gest politicos. Doamna Gardener continuă să turuie monoton.

— Înţelegeţi, monsieur Poirot, am auzit o mulţime de lucruri despre dumneavoastră de la Cornelia Robson. Şi bineînţeles că Cornelia ne‑a povestit despre afacerea aceea din Egipt când a fost ucisă Linnet Ridgeway. Spunea că aţi fost minunat şi eram pur şi simplu înnebunită să vă cunosc, nu‑i aşa, Odell?

— Da, iubito.