Asta era vacanţa sa. Vacanţă! Ha, ha! Un râs sarcastic. Cine-l convinsese să vină în staţiunea asta modernă, la mare, Kimpton-on-Sea? Grace. Cine-l îndemnase să cheltuiască mai mult decât îşi putea permite? Grace. Fusese de acord cu totul de bună voie. Ea îl adusese aici şi cu ce rezultat? În timp ce el stătea într-un cămin, cam la o milă şi jumătate de malul mării, Grace, care ar fi trebuit să se afle într-o casă asemănătoare (nu aceeaşi – proprietăţile cercului lui James erau cât se poate de rezervate), îl părăsise, în mod flagrant, şi locuia, nici mai mult nici mai puţin, la hotelul „Esplanade” de pe plajă.

          Se părea că ea avea prieteni acolo. Prieteni! Din nou, James râse sarcastic. I se perindară prin minte ultimii trei ani de când îi făcea curte lui Grace. Fusese extrem de încântată când începuse s-o bage în seamă. Asta se întâmplase înainte ca ea să ajungă pe culmile gloriei în saloanele de modă ale domnilor Bartles din High Street. Pe atunci, James îşi dădea aere; acum, poftim, era pe dos! Grace era, ceea ce tehnic se spune, „plătită bine”. Asta o făcuse o încrezută. Da, exact, o înfumurată. Un fragment încâlcit dintr-o carte cu poezii îi trecu prin minte, ceva despre „Recunoştinţă Cerului pentru iubirea unui bărbat bun”. Dar nimic de genul acesta nu se putea observa la Grace. Înfuleca un mic dejun bun la hotelul „Esplanade” şi ignora în întregime dragostea bărbatului cel bun. În schimb, accepta atenţiile unui idiot inveterat pe nume Claud Sopworth, un om – credea cu convingere James – lipsit de orice calităţi morale.

          James făcu o gaură cu călcâiul în pământ şi privi ameninţător şi negru de supărare spre orizont. Kimpton-on-Sea. Ce-l apucase să vină aici? Era, în primul rând, o staţiune pentru cei bogaţi şi în atenţia publicului, avea două hoteluri mari şi bungalouri pitoreşti ce se întindeau pe câteva mile, aparţinând actriţelor la modă, negustorilor bogaţi şi acelor membrii ai aristocraţiei engleze care se căsătoriseră cu moştenitoare înstărite. Chiria pentru cel mai mic bungalou mobilat era de 25 de guinee pe săptămână. Ezită să-şi imagineze la cât se ridica chiria pentru cele mari. Unul dintre aceste palate se afla imediat în spatele scaunului lui James. Aparţinea faimosului sportiv lord Edward Campion şi, în prezent, era ocupat de suita unor musafiri de seamă, printre care rajahul1 Maraputnei, a cărui avere era fabuloasă. James citise totul despre el în săptămânalul local, chiar în dimineaţa aceea: mărimea proprietăţilor sale din India, palatele, minunata sa colecţie de bijuterii, cu o menţiune specială pentru un celebru smarald în privinţa căruia, în articol se sublinia, cu admiraţie, că era de dimensiunea unui ou de porumbel. James, crescut la oraş, nu avea o idee prea clară asupra unui ou de porumbel, dar, oricum, rămase plăcut impresionat.

          — Dacă aş avea un smarald ca ăla, spuse James, privind din nou furios spre orizont, i-aş arăta eu lui Grace.

          Avu sentimentul vag că acea simplă afirmaţie îl făcu să se simtă mai bine. Glasuri vesele îl strigau şi, când se întoarse brusc, dădu cu ochii de Grace. Cu ea se afla Clara Sopworth, Alice Sopworth, Dorothy Sopworth şi, bineînţeles, Claud Sopworth. Fetele se ţineau de braţ şi chicoteau.

          — Parcă ai fi străin, îi strigă, plină de ea, Grace.

          — Da, zise James.

          Ar fi putut, îşi dădu seama, să-i azvârle un alt răspuns. Nu poţi lăsa impresia că ai o personalitate dinamică, folosind doar un singur cuvânt – „da”. Se uită cu profundă aversiune la Claud Sopworth. Acesta era la fel de frumos îmbrăcat precum eroul unei comedii muzicale. James îşi dori, pentru o clipă, din toată inima, ca un câine săltăreţ de pe plajă să-şi aşeze labele din faţă ude, pline de nisip pe pantalonii mulaţi pe corp, de un alb imaculat ai lui Claud. Şi el purta o pereche, flanelaţi, de un cenuşiu închis, care cunoscuseră vremuri mai bune.

          — Nu e un aer minunat? Întrebă Clara, inspirând încântată. Te bine dispune, nu-i aşa?

          Ea râse.

          — E ozonul, zise Alice Sopworth. Ştii că e la fel de bun ca un tonic.

          Şi râse şi ea.

          James se gândi: „Le-aş bate cap în cap, proastele! Ce rost are să se hlizească tot timpul? Nu spun nimic nostim”.

          Claud cel imaculat murmură languros:

          — Facem o baie sau e prea obositor?

          Ideea unei băi a fost primită cu ţipete de satisfacţie. James li se alătură. Reuşi chiar, cu anumită dibăcie, s-o reţină puţin pe Grace, în urma celorlalţi.

          — Ia ascultă! Se văietă el. Nu te văd mai deloc.

          — Acum suntem cu toţii împreună, asta-i sigur, zise Grace, cel puţin poţi veni să iei prânzul cu noi la hotel…

          Se uită dezaprobator la pantalonii lui James.

          — Ce e, întrebă el furios, nu-s destul de eleganţi pentru tine, te pomeneşti!

          — Chiar mă gândeam, dragă, că ar trebui să-ţi dai mai multă osteneală. Toţi sunt teribil de eleganţi pe-aici. Uită-te la Claud Sopworth!

          — M-am uitat şi n-am văzut niciodată un bărbat care să arate ca un măgar mai mare decât el.

          Grace se încrâncenă.

          — Nu trebuie să-mi critici prietenii, James, nu-i frumos. E îmbrăcat la fel ca orice alt bărbat de la hotel.

          — Zău? Ştii ce am citit în „Society Snippets”? Cum că ducele de… Ducele de, nu-mi amintesc, dar, oricum, un duce e cel mai prost îmbrăcat bărbat din Anglia, poftim!

          — Mă rog, dar, vezi, el e duce, spuse Grace.

          — Ei şi? Întrebă James. Ce-ai zice să ajung şi eu într-o zi duce? Poate nu chiar un duce, dar cel puţin, un nobil.

          Bătu cu palma cărticica galbenă din buzunarul său şi îi enumeră o lungă listă de aristocraţi care îşi începuseră existenţa într-un mediu mult mai modest decât James Bond. Grace doar chicoti.

          — Nu fii aşa naiv, James, zise ea. Cum ţi-ar sta conte de Kimpton-on-Sea?

          James o privi cu un amestec de furie şi disperare. Aerul de la Kimpton-on-Sea, cu siguranţă, i se ridicase lui Grace la cap.

          Plaja de la Kimpton este o fâşie lungă, dreaptă de nisip. Un rând de cabine de baie se înşiră de-a lungul ei pe aproape o milă şi jumătate. Grupul tocmai se oprise în faţa unui număr de şase cabine de schimb pe care scria cu o literă de o şchioapă: „Numai pentru clienţii hotelului Esplanade”.

          — Astea-s ale noastre, spuse mândră Grace, dar mă tem că nu poţi să intri cu noi, James; va trebui să te duci până la corturile publice de acolo; ne întâlnim în apă. Pe curând!

          — Pe curând! Şi se îndreptă spre locul indicat.

          Douăsprezece corturi dărăpănate stăteau în mod solemn cu faţa la ocean. Un marinar în vârstă le păzea cu un sul de hârtie albastră în mână. Acceptă o monedă britanică de la James, îi tăie un bilet din sul, îi aruncă un prosop şi-i făcu un semn cu degetul peste umăr.

          — Treceţi la rând! Spuse el răguşit.

          Abia atunci, James îşi dădu seama că se afla în faţa unui fel de competiţii. Şi altora, în afară de el, le venise ideea să intre în apă. Nu numai că toate corturile erau ocupate, dar înaintea lor se afla o mulţime de oameni cu priviri hotărâte, studiindu-se unii pe alţii. James se aşeză la coada cea mai mică şi aşteptă. Cortul se deschise şi o tânără frumoasă, foarte sumar îmbrăcată, ieşi, aşezându-şi casca de baie, cu aerul uneia care avea întreaga dimineaţă la dispoziţie. Merse până la marginea apei şi acolo se aşeză visătoare pe nisip.

          James îşi spuse: „aici nu merge” şi se ataşă mai în faţă, la o altă coadă.

          După ce aşteptă vreo cinci minute, al doilea cort dădu semne de activitate. Tot ridicând şi trăgând, cortul se deschise, lăsând să iasă patru copii cu tatăl şi mama lor. Cortul fiind atât de mic, scena păru o scamatorie. Pe dată, două femei se repeziră în faţă, fiecare apucând de câte o poală a cortului.

          — Scuzaţi-mă, spuse prima tânără, legănându-se puţin.

          — Dumneata să mă scuzi, îi răspunse cealaltă, privind-o cu reproş.

          — Cred că ştiţi că am fost aici cu zece minute înaintea dumneavoastră, spuse rapid prima tânără.