Uneori alegem prea repede despărţirea. Dăm de mochetă cu telecomanda şi divorţăm. Îi dăm şefului tâmpit sau despot cu cana în cap şi ne luăm câmpii. Ar fi trebuit să răbdăm mai mult? Să ne sacrificăm cu mai mult sârg pe altarul carierei suitoare sau pe cel al <ji şandramalei matrimoniale? Sau poate am suportat j§ deja prea mult? Cu ce cântar deştept să masori canti- >< tatea de toleranţă necesară şi s-o compari apoi, mate-matic, eficient, cu revolta care te ţine în viaţă? 7

Separarea ne lasă răni pe suflet. Finalurile nefericite, indiferent dacă noi le-am decis sau doar le-am indurat, înseamnă eşecuri.

Ecranizările recente ale marilor poveşti cu final trist îşi îngăduie răsturnări uimitoare de scenarii. Săteanca săracă din Numele trandafirului nu se perpeleşte pe rug decât în paginile lui Eco. În fiii salvată, în ultima clipă, printr-un miracol. Esmerai preaiubită de cocoşatul de la Notre-Dame nu moare în coada filmului, aşa cum se întâmpla înB copertele cărţii lui Dumas. În loc să mă las cupriH de revoltă literară, mă bucur copilăreşte că am ec nomisit o mare de lacrimi. Cu puţin noroc, înti bună zi, Romeo va ajunge la Julieta înainte ca ea să gâlgâie otrava, iar Othello va demasca la timp ter pul duşmănos. Şi poate că, încet-încet, vom deprin noi însene talentul de a ne stivui amintirile abia du ce le-am retuşat. În filmele memoriei proprii, iubii dintâi ne vor adora la infinit, amanţii vor divorţ pentru noi înainte să-i prindă nevestele cu dragos tea-n sac, prietenele cele mai bune nu ne vor sufla ni ciodată bărbaţii, iar copiii nu vor pleca niciodată casele lor, lăsându-ne cu sufletul pustiit de iubin nemaiîmpărtăşită. O grindină de adio ne-a ciurui inima şi, din prostie sau din mândrie, n-am deschi umbrela la timp.

„N-ai să vii şi n-ai să morţi N-ai să şapte între sorţi N-ai să vară primăvară N-ai să doamnă domnişoară.”

NlCHITA STĂNESCU.

EU CRED ÎN CĂSĂTORIE.

Deşi întreaga mea istorie personală m-ar putea contrazice, deşi toată istoria umanităţii se îndârjeşte să se aşeze de-a curmezişul acestei convingeri, eu cred că marile iubiri ar trebui să degenereze în căsătorii. Atunci când mă îndrăgostesc, primul gând mă duce, păgubos, la nunţi, la voaluri albe, la torturi cocoşate de frişca, din care să tăiem amândoi prima bucată.

Leagănul conjugal.

Şi totuşi, n-am prea avut parte de scenele perfect banale, perfect sublime, în care el întreabă cu emoţie, O ea aprobă cu amor. Singura dată când m-am mărita acţiunea care a declanşat înrudirea oficializată s-a H trecut într-o manieră ameţitoare, la propriu şi la fui rat. Pe când iubitul meu împingea conştiincioşi leagănul din spatele blocului în care concubinam, I riciţi şi pauperi, într-o garsonieră cu chirie, l-am întj bat, răspicat, de la înălţime, dacă mă iubeşte. „Sigfl pisoi”, mi-a răspuns el, dând leagănului un brânci; guros, care m-a expediat spre slava cerului doldora stele. „Şi-atunci, de ce nu te însori cu mine?”, j continuat eu, aruncând întrebarea dintr-o poziţie tt, apropiată de sol. Leagănul s-a mai legănat o vreni scârţâind cam speriat, apoi Pisu a zis, cu glas buima< „Fie.” Şi a fost. Cu nuntă, trenă, icre de crap şi un toi al cărui gust îmi revine pe cerul gurii ori de câte ori n încearcă noi pofte matrimoniale.

Un spanac udat cu lacrimi.

Peste ani, mult mai târziu, după ce înduraseră!

Câteva zile lungi şi amare de despărţire şi simţiseră* amândoi, năprasnic, că nu putem trăi unul fără ceM lalt, Mo, iubitul drumurilor mele de taină la Balci4 i m-a sunat într-o noapte pnmavaratica, cu luna ro tundă, şi mi-a zis: „Hai să ne împăcăm! Mărită-te ci mine!” Am spus „Da” în română, bulgară, engleza italiană, latină, spaniolă, franceză, maghiară şi rusă ca să fiu sigură că pricepe exact afirmaţia. Am dat 9 lin cap, amplu, până mi-am învineţit sternul cu bârna, ca să fiu mai convingătoare. Dar a doua zi, când le-am întâlnit, am reeditat aventura Turnului Babei, ntr-o conversaţie din care am înţeles cu greu, în imp ce-mi curgeau lacrimile-n farfuria cu spanac, că usese doar o propunere bună pentru un miez de îoapte aurit de lună, dar care s-a preschimbat în ti-îichea la lumina soarelui.

Scrisoare de bun-rămas.

Am primit nu de mult o scrisoare de la Sku, un bărbat care, deşi mă iubea şi se visa tată al copilului meu de-al treilea, fiind gata să mă înnobileze cu poziţia de mamă a celui de-al patrulea copil al lui, mi-a explicat, logic şi abrupt, de ce trei plus patru nu fac şapte când e vorba de copii. (Fiindcă împreună am fi avut, în total, şase.) Şi mi-a demonstrat de ce unu <? lus unu fac zero, câteodată, când e vorba de o dra; oste târzie. Prea târzie. „Sku, eu nu cred în căsnicie. >< m-au convins nici cele treizeci de predecesoare ale tale care mi-au bătut apropouri, nici cele trei care 11 mi-au făcut copii, cu sau fără ştirea bărbaţilor lor legiuiţi. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc! Dacă vom găsi un aranjament convenabil pentru copiii tăi, să-i ducem unde sunt ei în siguranţă, la o bunică sau la o creşă cu program anual, vom putea vieţui fericiţi, alături de copilul nostru, până la adânci bătrâneţe.

Ştiu că ţi se va părea stranie cererea mea, dar treb recunoşti că este şi îndreptăţită. Eu am venit s relaţia noastră. Copiii mei locuiesc, slavă Doi cu mamele lor, iar pe căţeaua asta, care acum urcă în pat, am s-o mut în curte şi n-o să te ma' ranjeze cu lătratul ori năpârlirea ei. Vom putea zuri singuri în casa noastră – pe care, însă, n-aş va s-o împart cu nimeni la vreun partaj neprevăzut.11 vom putea întemeia o familie fericită. Fără acte, ol sigur, dar ce contează o hârtie, acolo? Eu nu credl căsătorie.” Nu i-am răspuns niciodată la scrisoail Nu i-am răspuns nici la telefon. Doar în gând, al spus de câteva ori, ca să-mi înghit mai uşor nodul J lacrimi amare, sărate: Eu cred. Eu cred!

„Bunul renume al unei femei se datorează tăcerii mai multor bărbaţi.”

HUMPHREY BOGART.

IREPETABILA POVARĂ P.

Decât să întrebi o femeie cu câţi bărbaţi s-a culcat până acum, mai bine îi dai două palme. Răspunsul >

IU onest la o asemenea întrebare nu-i poate fi decât defa- * vorabil, oricât de dezgolit de prejudecăţi l-ai aştepta. Z „Cu unul singur” e răspunsul care stârneşte ori ila- < ritate dezlănţuită („Ce toantă!”), ori neîncredere gata, 5.

a ° să dea în clocot („A naibii ipocrită!”). „Cu trei” pare a < fi răspunsul standard al celor care evită dintru început adevărul legat de un asemenea subiect fără draperie. 13 „Iubitule, tu eşti al doilea” e ceea ce bărbaţii vor să le fie şoptit la ureche de foarte aproape. Iar femeile ţin cont de dorinţele lor.

Cele mai multe dintre noi au vrut din toată inima să se mărite cu cel dintâi bărbat din viaţa şi aşternutul lor. Dar pentru că, în cazul unora, alesul avea şaptesprezece ani, al altora avea nevastă acasă şi celor mai multe avea o lipsă gravă de caracter, acel vis nu li s-a realizat. Nu mă încumet să spun „din fl ricire”. Femeile se încăpăţânează să creadă că rjH părţirea de bărbatul cadorisit cu himenul lor este ul eşec considerabil în dragoste. Dacă tot n-au rămal împreună, înseamnă că el n-a meritat nici actm irepetabil de curaj sufletesc, nici pătuţa rozalie de jfl cearşaf. „Mai bine mai aşteptam” îşi spune recerB dezvirginata, suflându-şi trist nasul în batistă.

Mitul căsătoriei în rochie albă, cu lămâiţă prins! peste voal, continuă să ne emoţioneze, oricât da emancipate şi dedulcite la apucături liberale am fi. Atm fi vrut, fiecare dintre noi, să iubim nebuneşte un sifl gur bărbat în viaţă, să ne trezim în fiecare dimineaţă I existenţei noastre din dragoste pentru el, să îl doriiB dezlănţuit în fiecare clipă a destinului nostru. Să tânl jim să-i purtăm lui pruncii în pântece, să-i ştim doar lui, pe dinafară, gustul îmbătător. Şi să nu mai vedem] alt bărbat niciodată, orbite de o iubire fără margini şi fără cusur. Ar fi fost mai simplu, iar inima noastră ar fi fost cruţată de multă tristeţe. Dar, din păcate, se| pare că niciun bărbat de pe lume nu merită să fie iubit într-atât. Şi-atunci, eşti nevoită să mai speri, să mai aştepţi, să mai cauţi, să mai încerci. Încă unul şi încă zece şi încă o sută. Ce contează? Oricum, chiar daca vei fi întrebată, nu vei spune niciodată adevărul.