Ne aflam undeva între Buffalo şi Dallas, la 10.000 de metri altitudine. Dintr-odată, bărbatul de lângă mine a pus revista în buzunarul scaunului din faţă, s-a întors spre mine şi m-a întrebat: „Cu ce vă ocupaţi?”

„Sunt consilier matrimonial şi ţin conferinţe despre modalităţile de perfecţionare şi de dezvoltare a relaţiilor de cuplu”, am spus eu pe un ton sec.

„Am şi eu o curiozitate… mi-a zis el. Oare ce se întâmplă cu iubirea după ce te căsătoreşti?”

Dându-mi seama că nu mai era chip să trag un pui de somn, l-am întrebat: „Ce vreţi să spuneţi?”

„Ei bine, a zis el, am fost căsătorit de trei ori; şi de fiecare dată totul a fost minunat până am ajuns la altar. După nuntă, relaţia s-a dus de râpă. Toată iubirea pe care aveam impresia că eu şi partenera mea ne-o purtăm reciproc s-a stins de la sine. Mă consider un om destul de inteligent. Am o afacere de succes, dar povestea asta cu dragostea n-o înţeleg.”

„La câtă vreme de la căsătorie aţi simţit acest lucru?”, am întrebat.

„Prima dată a durat cam 10 ani, a doua oară, trei şi ultima dată, aproape şase.”

„Iubirea s-a stins imediat după nuntă sau treptat?”, m-am interesat eu.

„În cel de-al doilea caz, lucrurile au mers prost încă de la început. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat. Aveam impresia că ne iubim, dar luna de miere a fost un dezastru din care nu ne-am mai revenit niciodată. Ne cunoşteam doar de şase luni. Trăiam o furtunoasă poveste de dragoste. Era palpitant. Dar după căsătorie am ajuns la cuţite.

În prima căsnicie, am avut trei sau patru ani buni, până când s-a născut copilul. După aceea, mi s-a părut că soţia era preocupată numai de cel mic, că n-o mai interesa deloc de mine. Ca şi cum singurul ei scop în viaţă ar fi fost să aibă un copil. Iar odată ce s-a văzut mamă, eu eram deja în plus.”

„Şi i-aţi spus asta soţiei?”, am întrebat.

„Aaa, sigur că i-am spus! Mi-a zis că sunt nebun, că nu înţeleg prin ce stres trece o femeie când trebuie să aibă în permanenţă grija copilului. Mi-a mai zis că ar trebui să fiu mai înţelegător şi s-o ajut mai mult. Şi chiar m-am străduit! Dar se pare că n-a contat. Şi ne-am înstrăinat tot mai mult. După o vreme, nu mai era nici urmă de iubire între noi. Se stinsese tot. Am stabilit, de comun acord, că nu mai avea niciun rost să continuăm relaţia.

Ultima căsnicie? Sincer, am crezut că va fi altfel. Divorţasem de trei ani. Înainte de a mă căsători din nou, am stat doi ani împreună cu noua mea parteneră. Credeam că ştim exact ce ne aşteaptă, iar eu simţeam, pentru prima dată, că iubeam cu adevărat. Simţeam că mă iubea şi ea.

Nu cred că m-am schimbat după nuntă. Am continuat să-i arăt la fel de mult ca înainte c-o iubesc. Îi spuneam cât e de frumoasă, cât de mult o iubesc şi cât de mândru sunt că e soţia mea. Dar, la câteva luni după căsătorie, a început cu lamentările. Mai întâi, din pricina unor mărunţişuri – că eu nu duc niciodată gunoiul sau că nu ştiu să-mi pun haina în cuier. Mai târziu, a început să-mi critice trăsăturile de caracter, mi-a spus că nu putea să aibă încredere în mine şi mă acuza că nu-i sunt fidel. A devenit din cale-afară de negativistă! Şi nu fusese deloc aşa înainte de nuntă. Din contră, păruse a fi una dintre cele mai optimiste persoane pe care le întâlnisem vreodată. Tocmai asta m-a şi atras la ea. Nu se plângea niciodată de nimic. Tot ceea ce făceam era minunat; dar se pare că, imediat ce ne-am căsătorit, nu m-a mai văzut în stare de nimic. Bun. Sincer să fiu, nu ştiu ce s-a întâmplat. Ştiu doar că, în cele din urmă, n-am mai putut s-o iubesc, ba chiar am început s-o urăsc. Sigur, nici ea nu mă mai iubea, aşa că am hotărât că nu avea niciun rost să mai trăim împreună; deci ne-am despărţit.

Asta se întâmpla acum un an. Şi revin la întrebarea mea: «Ce se întâmplă cu iubirea după căsătorie?» Toţi oamenii păţesc ca mine? De asta există atât de multe divorţuri în lume? Pare greu de crezut, dar mie mi s-a întâmplat de trei ori. Iar cei care nu divorţează învaţă, oare, să-şi ducă viaţa cu un permanent sentiment de gol, sau există şi cupluri ce reuşesc să se iubească o viaţă-ntreagă? Şi dacă da, cum?”

Există mii de persoane căsătorite sau divorţate pe care le macină aceleaşi întrebări ca pe amicul meu de pe locul 5A. Unii discută despre aceste lucruri cu prietenii, alţii, cu specialiştii, şi alţii, cu preoţii; unii îşi pun retoric toate aceste întrebări. Uneori, răspunsurile sunt date în jargonul psihologilor, fiind, aşadar, de neînţeles. Alteori, răspunsurile sunt comice ori constau în poveţe din bătrâni. Multe glume sau zicale au un sâmbure de adevăr în ele, dar a-i răspunde cuiva în acest fel e la fel de inutil ca a-i da o aspirină unui om care suferă de cancer.

Dorinţa de a avea un mariaj bazat pe iubire este adânc înrădăcinată în psihologia noastră. Aproape orice revistă de succes are în fiecare ediţie cel puţin un articol referitor la cum poţi păstra vie iubirea în căsnicie. Cărţile pe această temă abundă, la radio şi la televizor se difuzează o mulţime de talk-show-uri pe acelaşi subiect. Este o adevărată provocare să întreţii iubirea în cuplu.

Şi-atunci cum se face că, dincolo de toate cărţile, revistele şi sfaturile practice pe care le avem la dispoziţie, există atât de puţine cupluri care par să fi descoperit secretul întreţinerii iubirii şi după nuntă? Cum se face că, deşi merg la conferinţe unde iau cunoştinţă de tot felul de idei minunate despre îmbunătăţirea comunicării în cuplu, partenerii efectiv nu reuşesc să aplice tiparele de comunicare învăţate? Cum se face că, după ce citim un articol cu titlul „101 de modalităţi prin care să-ţi exprimi iubirea faţă de partener”, alegem două sau trei modalităţi care ni se par extrem de utile, ne zbatem să le punem în practică, iar partenerul nici măcar nu-şi dă seama de eforturile noastre? Iar apoi renunţăm, fără să mai luăm în considerare şi celelalte 98 de căi, şi ne reîntoarcem la viaţa noastră de până arunci.

Pentru a ne comunica dragostea pe înţelesul celuilalt, trebuie să învăţăm limbajul primar prin care acesta receptează iubirea.

Scopul acestei cărţi este însuşi acela de a da un răspuns la toate aceste întrebări. Asta nu înseamnă că articolele şi cărţile deja publicate nu sunt de niciun ajutor. Problema este că oamenii neglijează un adevăr fundamental: există mai multe limbaje ale iubirii.

Din punct de vedere lingvistic, putem spune că lumea este alcătuită din mai multe comunităţi mari care vorbesc aceeaşi limbă: japoneza, chineza, spaniola, engleza, portugheza, greaca, germana, franceza ş.a.m.d. Cei mai mulţi dintre noi cresc învăţând limba părinţilor şi a fraţilor lor, adică limba primară, sau maternă. Mai târziu, putem învăţa şi alte limbi, dar pentru aceasta trebuie să depunem, de obicei, un efort mai mare. Limbile respective sunt limbi secundare. Nu vorbim şi nu înţelegem nicio altă limbă mai bine decât pe cea maternă. În această limbă ne exprimăm cu cea mai mare siguranţă. Cu cât folosim mai mult o limbă secundară, cu atât ne vine mai uşor să conversăm prin intermediul ei. Dacă vorbim doar limba maternă şi întâlnim pe cineva care vorbeşte, la rândul lui, doar propria limbă maternă, diferită de a noastră, comunicarea dintre noi va fi limitată. Pentru a ne exprima, trebuie să apelăm la gestică, la onomatopee, la desene. Putem comunica, dar foarte greu. Diferenţele lingvistice sunt o parte componentă a culturii umane. Dacă dorim să comunicăm eficient dincolo de graniţele culturale, trebuie să învăţăm limba celor cu care ne dorim să interacţionăm.

La fel este şi în iubire. Limbajele prin care vă exprimaţi iubirea tu şi partenerul sau partenera ta de viaţă pot fi tot atât de diferite precum chineza de engleză. Oricât de tare te-ai strădui să-ţi exprimi iubirea în engleză, dacă partenerul nu pricepe decât chineza, nu veţi reuşi niciodată să vă arătaţi unul altuia că vă iubiţi. Când îmi povestea despre cea de-a treia soţie, amicul meu din avion avea în vedere limbajul „declaraţiilor”: „îi spuneam cât e de frumoasă, cât de mult o iubesc şi cât de mândru sunt că e soţia mea.” El îşi exprima iubirea cu sinceritate, dar ea nu-i înţelegea limbajul. Poate că ea căuta iubirea în comportamentul lui şi nu o găsea. Nu este suficient să fim sinceri. Pentru a ne comunica dragostea pe înţelesul celuilalt, trebuie să învăţăm limbajul primar prin care acesta receptează iubirea.

După 30 de ani de consiliere matrimonială, am ajuns la concluzia că există cinci limbaje primare ale iubirii – cinci modalităţi prin care oamenii îşi exprimă şi receptează iubirea. În domeniul lingvistic, limba poate avea nenumărate dialecte sau variante. Analog, şi cele cinci limbaje ale iubirii prezintă multe dialecte. Aşa se face că articolele din presă au titluri precum: „10 căi prin care să-i arăţi partenerului că-l iubeşti”, „20 de modalităţi prin care să-ţi ţii bărbatul acasă” sau „365 de modalităţi prin care să-ţi exprimi iubirea în căsnicie”. Nu există 10, 20 sau 365 de limbaje primare ale iubirii! Eu consider că există numai cinci. Însă ele pot avea nenumărate dialecte. Diversitatea modalităţilor de exprimare a iubirii prin intermediul unui singur limbaj este nelimitată atunci când ai imaginaţie. Cel mai important e ca tu şi partenerul sau partenera să vorbiţi acelaşi limbaj al iubirii.