Volumul I
 

          Introducere
 

          Partea I: DESTIN
 

          Capitolul I: Datele biologiei
 

          Capitolul II. Punctul de vedere psihanalitic
 

          Capitolul III. Punctul de vedere al materialismului istoric
 

          Partea a II-a: ISTORIE
 

          I.
 

          II.
 

          III.
 

          IV.
 

          V.
 

          Partea a III-a: MITURI
 

          Capitolul I
 

          Capitolul II
 

          I. Montherlant sau pâinea dezgustului
 

          II. D.H. Lawrence sau orgoliul falic
 

          III. Claudel sau roaba lui Dumnezeu
 

          IV. Breton sau poezia
 

          V. Stendhal sau romanescul adevărului
 

          VI.
 

          Capitolul III
 

          Volumul II
 

          Introducere
 

          Partea I: FORMAŢIE
 

          Capitolul I. Copilăria
 

          Capitolul II. Tânăra fată
 

          Capitolul III. Iniţierea sexuală
 

          Capitolul IV. Lesbiana
 

          Partea a II-a: SITUAŢIE
 

          Capitolul V. Femeia măritată
 

          Capitolul VI. Mama
 

          Capitolul VII. Viaţa de societate
 

          Capitolul VIII. Prostituate şi hetaire
 

          Capitolul IX. De la maturitate la bătrâneţe
 

          Capitolul X. Situaţia şi caracterul femeii
 

          Partea a III-a: JUSTIFICĂRI
 

          Capitolul XI. Narcisista
 

          Capitolul XII. Îndrăgostita
 

          Capitolul XIII. Femeia mistică
 

          Partea a IV-a: CĂTRE ELIBERARE
 

          Capitolul XIV. Femeia independentă
 

          Concluzie
 

          Există un principiu bun, creator al ordinii, al luminii şi al bărbatului, şi un principiu rău, creator al haosului, al tenebrelor şi al femeii.
 

          Pitagora
 

          Tot ceea ce a fost scris de către bărbaţi despre femei trebuie considerat suspect, căci bărbaţii sunt deopotrivă parte şi judecător.
 

          Poulain de la Barrf
 

          - întoarcere la Cuprins
 

          Introducere
 

          Am ezitat mult timp să scriu o carte despre femeie. Subiectul e iritant, mai cu seamă pentru femei. Şi nu e nici nou. Disputa feminismului a făcut să curgă destulă cerneală; iat-o, acum, aproape încheiată: să nu mai vorbim despre ea. Deşi se tot vorbeşte, încă. Iar enormele prostii debitate de-a lungul acestui ultim secol nu prea par să fi limpezit problema. De altfel, există o problemă? Care? Chiar există femei? Sigur, teoria eternului feminin continuă să aibă adepţi; îi auzi şuşotind: „Şi-n Rusia, până şi acolo, ele rămân tot femei”; în vreme ce alţi inşi, bine informaţi - câteodată inclusiv cei din prima categorie - suspină: „Femeia se pierde, femeia e pierdută”. Nu se mai ştie prea bine dacă există încă femei, dacă vor mai exista, dacă trebuie sau nu să doreşti să existe şi care e locul pe care ar trebui ele să îl ocupe. „Unde sunt femeile?” întreba de curând o revistă cu apariţie intermitentă (se numea Franchise, şi între timp şi-a încetat apariţia).
 

          Dar, în primul rând: ce este o femeie? „Tota mulier in utero: un uter, aşadar”, spun unii. Totuşi, vorbind despre anumite femei, cunoscătorii decretează: „Acestea nu sunt femei”, cu toate că şi ele au un uter, ca şi celelalte. Toată lumea este de acord în a recunoaşte că există în specia umană femele; ele reprezintă astăzi, ca şi altădată, aproape jumătate din umanitate; şi totuşi, ni se spune că „feminitatea e în pericol”; suntem îndemnate: „Fiţi femei, rămâneţi femei, deveniţi femei”. Prin urmare nu orice fiinţă umană femelă este, în chip necesar, o femeie; se impune ca ea să participe la acea realitate misterioasă şi ameninţată care e feminitatea. Aceasta e oare secretată de ovare? sau îngheţată în tăriile unui cer platonician? E de-ajuns un jupon cu fâş-fâş spre a o face să coboare pe pământ? Cu toate că unele femei se căznesc pline de zel să-l încarneze, modelul ei n-a fost niciodată brevetat. Binevoitorii o descriu în termeni vagi şi sclipicioşi ce par împrumutaţi din vocabularul prezicătoarelor. Pe vremea Sfântului Toma, feminitatea apărea ca o esenţă definită cu tot atâta siguranţă ca şi virtutea soporifică a macului. Însă conceptualismul a pierdut teren: ştiinţele biologice şi sociale nu mai cred în existenţa entităţilor imuabil fixate ce ar defini caractere date, precum cel al femeii, al evreului sau al negrului; acestea consideră caracterul ca pe o reacţie secundară la o situaţie.
 

          Dacă azi nu mai există feminitate, e pentru că ea nici n-a existat vreodată. Să însemne asta că termenul „femeie” n-are nici un conţinut? E ceea ce afirmă cu tărie partizanii filozofiei luminilor, ai raţionalismului, ai nominalismului: femeile n-ar fi, printre alte fiinţe umane, decât cele arbitrar desemnate prin cuvântul „femeie”; în special americanii sunt înclinaţi să creadă că femeia ca atare nu mai există; dacă vreo întârziată se priveşte pe sine ca femeie, prietenele o sfătuiesc să meargă la psihanalist pentru a scăpa de această obsesie. În legătură cu o lucrare, de altminteri extrem de agasantă, intitulată Femeia modernă: un sex pierdut - Dorothy Parker a scris: „Nu pot fi imparţială cu cărţile care discută despre femeie ca femeie… Părerea mea este că toţi, bărbaţi şi femei deopotrivă, oricine am fi, trebuie să fim consideraţi ca fiinţe umane”. Dar nominalismul se dovedeşte o doctrină insuficientă; iar antifeminiştii află terenul favorabil pentru a arăta că femeile nu sunt bărbaţi. Fără doar şi poate că femeia este, ca şi bărbatul, o fiinţă umană: dar o asemenea afirmaţie este abstractă; fapt e că orice fiinţă umană concretă este întotdeauna situată în chip singular. A refuza noţiunile de etern feminin, de suflet negru, de caracter evreiesc nu înseamnă a nega că există la ora actuală evrei, negri, femei: această negare nu reprezintă pentru cei interesaţi o eliberare, ci o eschivă inautentică. E clar că nici o femeie nu poate pretinde fără a fi de rea-credinţă că se situează deasupra sexului ei. O femeie, scriitoare cunoscută, a refuzat cu câţiva ani în urmă publicarea portretului ei într-o serie de fotografii dedicate special femeilor scriitoare: voia să fie pusă în rând cu bărbaţii; pentru a obţine, însă, acest privilegiu, avea să facă uz de influenţa soţului ei. Femeile care afirmă că sunt bărbaţi nu reclamă mai puţine atenţii şi omagii masculine. Mi-aduc aminte, iarăşi, de o tânără troţkistă: în picioare, pe o estradă în jurul căreia se desfăşura un miting furtunos, se pregătea să sară la bătaie, în ciuda evidentei sale fragilităţi; o făcea, însă, din iubirea pentru un militant a cărui egală ţinea să fie. Atitudinea de sfidare în care se crispează americanele dovedeşte cât sunt de obsedate de sentimentul feminităţii lor. Şi, într-adevăr, e destul să faci o plimbare şi să contempli strada ca să constaţi că umanitatea se împarte în două categorii de indivizi ale căror haine, faţă, corp, zâmbete, mers, interese, ocupaţii sunt în chip manifest diferite: poate că aceste diferenţe sunt superficiale şi poate că sunt destinate să dispară. Ce e sigur e că, pentru moment, ele beneficiază de o izbitoare evidenţă.