Capitolul 1
                                                                                  Cuibul de corbi

Domnul Satterthwaite şedea pe terasa de la Crow’s Nest^[1] privindu-l pe Sir Charles Cartwright, gazda lui, cum urca pe cărarea dinspre mare.

Crow’s Nest era un bungalow modern, dintre cele construite extrem de bine. Nu avea ornamente exterioare de lemn, nici frontoane, nici alte excrescenţe dragi unui constructor de mâna a treia. Era o clădire solidă, albă, simplă – înşelătoare când venea vorba de mărime, pentru că era mult mai întinsă decât în aparenţă. Numele i se datora poziţionării, sus, la înălţime, tronând deasupra portului Loomouth. Şi într-adevăr, dintr-un colţ al terasei, dincolo de balustrada rezistentă, se deschidea o prăpastie abruptă înspre marea învolburată. Pe şosea, Crow’s Nest se afla la un kilometru şi jumătate de oraş. Şoseaua ducea înspre interiorul uscatului şi apoi şerpuia ameţitor deasupra mării. Pe jos, Crow’s Nest era accesibil în şapte minute, pe cărarea abruptă pe care Sir Charles Cartwright o parcurgea chiar în acel moment.

Sir Charles era un bărbat între două vârste, bronzat şi bine făcut. Purta pantaloni din flanel cenuşiu-închis şi cu un pulover alb. Avea un mers uşor legănat, iar pumnii şi-i ţinea pe jumătate închişi în timp ce se plimba. Nouă din zece oameni ar fi zis „ofiţer de marină, în rezervă – n-ai cum să nu recunoşti genul acesta de om“. Al zecelea, judecând ceva mai limpede, ar fi ezitat, încurcat fiind de ceva greu definibil, ceva ce nu se potrivea. Şi apoi poate, pe negândite, s-ar ivi o imagine, puntea unui vapor – dar nu un vapor real –, ci o navă compusă din faldurile unei draperii dintr-un material gros, cu ţesătură bogată – un bărbat, Charles Cartwright, aflat pe punte scăldat într-o lumină, alta decât cea a soarelui, cu pumnii pe jumătate încleştaţi, cu acea alură şi o voce degajată – vocea calmă, plăcută a unui marinar şi gentleman englez, mult amplificată în tonalitate.

— Nu, domnule, spunea Charles Cartwright, mi-e teamă că nu am cum să-ţi răspund la această întrebare.

Şi gata, cortina grea cade, luminile ţâşnesc vii de peste tot, orchestra se avântă la cea din urmă măsură sincopată, iar nişte fete, purtând funde enorme în păr, întreabă: „Ciocolată? Limonadă?“ Primul act al piesei Chemarea adâncurilor, cu Charles Cartwright în rolul comandantului Vanstone, a luat sfârşit.

Din postul lui de observaţie, domnul Satterthwaite, zâmbi privind în jos.

Un omuleţ uscat şi mic, domnul Satterthwaite, patron al artelor şi al scenei dramatice, snob până în vârful unghiilor, dar un snob de treabă, era invitat întotdeauna la cele mai importante sindrofii şi la tot soiul de evenimente sociale (cuvintele „precum şi domnul Satterthwaite“ apărând invariabil în coada tuturor listelor de invitaţi). Dincolo de toate acestea, domnul Satterthwaite era un om de o inteligenţă impresionantă şi un observator subtil a tot ceea ce ţine de oameni şi de lucruri.

Acum murmura, clătinând din cap: „Nu m-aş fi putut vreodată gândi la aşa ceva. Nu, serios, niciodată n-aş fi crezut aşa ceva“.

Zgomotul unor paşi răsună pe terasă şi îl făcu să-şi întoarcă uşor capul. Bărbatul masiv, cu părul sur, care veni la masă şi îşi trase un scaun îşi purta marca profesiei clar întipărită pe chipul lui blând, energic, care îi trăda vârsta mijlocie.

Spui „doctor“ şi „Harley Street“ şi îţi dai seama că Sir Bartholomew Strange a reuşit în profesia pe care şi-a ales-o. E un specialist renumit în afecţiuni nervoase şi, de curând, a primit distincţia de cavaler al Coroanei Britanice.

Îşi trase scaunul mai aproape, lângă domnul Satterthwaite, şi spuse:

— Ce n-ai fi crezut? Ei? Să auzim!

Domnul Satterthwaite îi atrase atenţia, cu un zâmbet, asupra siluetei care înainta rapid pe cărarea care ducea înspre ei.

— N-aş fi crezut că Sir Charles ar fi fost mulţumit să rămână atât de mult în… ăă… exil.

— La naiba, nici eu n-aş fi crezut! Celălalt râse, aruncându-şi capul pe spate. Îl ştiu pe Sir Charles de când era copil. Am fost împreună la Oxford. A fost constant acelaşi om – un actor mult mai bun în viaţa reală decât pe scenă! Sir Charles joacă fără încetare un rol. Nu se poate abţine – e ca o a doua natură pentru el. Charles nu iese dintr-o încăpere – nu, el îşi face ieşirea – şi întotdeauna trebuie să aibă şi o replică pe măsură pentru o asemenea ocazie. Oricum, lui îi prieşte o schimbare de rol – nimic nu-i convine mai mult. Acum doi ani s-a retras de pe scenă – zicea că vrea să trăiască o viaţă simplă, la ţară, departe de lume, unde să-şi satisfacă pasiunea lui străveche pentru mare. A venit aici şi a construit locul aceasta. Asta e versiunea lui de casă simplă, de ţară. Trei băi şi utilităţi de ultimul răcnet! Şi eu gândeam ca tine, Satterthwaite, n-am crezut că o să dureze. În cele din urmă, Charles e şi el om – are nevoie de public. Doi sau trei căpitani în rezervă, o mână de cucoane bătrâne şi un popă – nu e tocmai audienţa pe care şi-o doreşte. Am crezut că „omul simplu, îndrăgostit de mare“ o să dispară vreo şase luni. Şi apoi, sincer vorbind, am zis că o să se sature de rolul ăsta. M-am gândit că următorul pe lista de roluri va fi acela al plictisitului om de lume, undeva la Monte Carlo, sau, poate, chiar al unui latifundiar în munţii Scoţiei – e destul de versatil Charles ăsta al nostru!

Doctorul se opri. Fusese un discurs lung. Privirea lui se umplu de afecţiune şi amuzament în timp ce-l privea pe bărbatul care urca şi habar nu avea că era subiect de conversaţie. În câteva minute avea să ajungă la ei.

— Cu toate acestea, continuă Sir Bartholomew, se pare că ne-am înşelat. Atracţia pentru viaţa simplă încă nu a dispărut.

— Un om pentru care totul e o dramă regizată este de multe ori prost înţeles, preciză domnul Satterthwaite. Tinzi să nu-i iei în serios sinceritatea.

Doctorul încuviinţă.

— Mda, spuse el, dus pe gânduri. E adevărat.

Cu un salut vesel, Charles Cartwright alergă în sus pe scările care-l aduceau pe terasă.

— Mirabelle s-a depăşit pe sine, spuse el. Trebuia să fi venit şi tu, Satterthwaite.

Domnul Satterthwaite scutură energic din cap. Stomacul îi fusese dat peste cap de prea multe ori, traversând Canalul Mânecii, ca să creadă acum în miracolul de a supravieţui unei excursii cu barca. În acea dimineaţă o privise pe Mirabelle de la fereastra dormitorului său. Fusese un vânt numai bun şi domnul Satterthwaite mulţumise providenţei pentru pământul ferm de sub picioare.

Sir Charles merse la fereastra din salon şi sună servitorul să vină cu băuturile.

— Trebuia să fi venit, Tollie, îi spuse prietenului său. Nu eşti tu acela care-şi petrece jumătate din viaţă în Harley Street spunându-le pacienţilor ce bună ar fi viaţa lor dacă şi-ar petrece-o legănaţi de valurile oceanului?

— Marele avantaj al profesiei de medic, îi răspunse Sir Bartholomew, e acela că nu eşti obligat să urmezi propriul sfat.

Sir Charles râse cu poftă. Continua, fără să-şi dea seama, să joace acelaşi rol – acela al marinarului fanfaron şi plin de vervă. Era un bărbat extraordinar de arătos, frumos proporţionat, cu un chip bine conturat, pe care se citea amuzamentul, cu uşoare umbre sure pe la tâmple, conferindu-i un plus de distincţie. Înfăţişarea trăda ceea ce era cu adevărat – un gentleman, în primul rând, şi un actor, în al doilea.