Doamna Ferrars a murit în noaptea de 16 spre 17 septembrie, într-o joi. Eu am fost chemat vineri, 17 septembrie, la 8 dimineaţa. Nu mai era nimic de făcut, fiindcă decedase de câteva ore.

Câteva minute după ora 9, m-am înapoiat acasă. Am descuiat uşa din faţă cu cheia mea şi am zăbovit dinadins câteva clipe în vestibul, atârnându-mi în cuier pălăria şi pardesiul subţire, pe care-l luasem să mă apere de răcoarea dimineţii unei toamne timpurii. Mărturisesc sincer că eram tare tulburat şi preocupat. Nu susţin că am prevăzut chiar de atunci evenimentele care s-au petrecut în săptămânile următoare, fiindcă aş spune un neadevăr. Dar instinctul mă avertiza că voi trece prin multe emoţii.

Prin uşa din stânga, dinspre sufragerie, se auzea zgomot de ceşti şi tuşea seacă a surorii mele Caroline.

— Tu eşti, James? a strigat ea.

Întrebarea nu aveaniciun rost, căci cine altcineva ar fi putut fi? Ca să vorbesc pe şleau, întârziasem câteva minute tocmai din cauza ei. Kipling spune că deviza familiei de manguste este: „Umblă şi află!” Dacă s-ar hotărî vreodată Caroline să adopte o deviză, i-aş propune-o pe aceea a neastâmpăratei manguste. Iar de prima parte a devizei s-ar putea lipsi, fiindcă ea află totul fără să se mişte de acasă. Nu ştiu cum face, dar ăsta-i adevărul. Bănuiesc că aparatul ei de informaţii e alcătuit din servitori şi negustori. Nu iese din casă după ştiri, ci numai ca să le difuzeze. Şi e extrem de pricepută şi în acest domeniu.

Din cauza trăsăturii sale de caracter de mai sus şovăisem cele câteva clipe. Eram sigur că orice amănunte i-aş furniza în legătură cu decesul doamnei Ferrars, s-ar afla în tot satul într-o oră şi jumătate. Ca medic, sunt obligat să fiu discret. Aşa că-mi luasem obiceiul să nu-i dau surorii mele nicio informaţie. Ştiu că află în mod obişnuit tot ceea ce-i ascund, însă am satisfacţia morală că nimeni nu poate da vina pe mine.  Soţul doamnei Ferrars murise cu un an mai înainte, şi Caroline susţinea constant, fără cea mai mică dovadă, că fusese otrăvit de soţia lui.

Mă ia peste picior ori de câte ori îi demonstrez că domnul Ferrars murise din cauza unei gastrite acute, agravată de o permanentă şi extrem de mare indulgenţă faţă de alcool. Sunt de acord că simptomele gastritei şi ale otrăvii cu arsenic se aseamănă, însă Caroline îşi întemeiază acuzaţiile pe cu totul alte consideraţii.

— E destul s-o priveşti, am auzit-o spunând.

Fără să mai fie prea tânără, doamna Ferrars era o femeie atrăgătoare şi hainele, deşi simple, îi stăteau de minune, dar câte femei nu-şi comandă rochii la Paris, fără ca din cauza asta să-şi otrăvească soţii.

În vreme ce întârziam în vestibul, gândindu-mă la toate acestea, i-am auzit din nou vocea Carolinei, acum şi mai ascuţită:

— Ce naiba faci acolo, James? De ce nu vii la micul dejun?

— Numaidecât, scumpa mea, am răspuns eu grăbit. Tocmai îmi agăţam pardesiul în cuier.

— De când ai venit, ai fi putut agăţa o jumătate de duzină de pardesiuri!

Era foarte adevărat.

Am intrat în sufragerie, am sărutat-o pe Caroline ca de obicei pe obraz, apoi m-am aşezat la locul meu, unde mă aşteptau ouăle şi costiţa care se cam răcise.

— Astăzi ai fost chemat foarte devreme, a început ea.

— Da, la King's Paddock, pentru doamna Ferrars.

— Ştiu.

— De unde?

— De la Annie.

Annie este servitoarea. Drăguţă, dar foarte vorbăreaţă.

A urmat o pauză, în care timp îmi mâncam ouăle şi costiţa. Vârful nasului ascuţit al surorii mele tremura puţin, ca totdeauna când era curioasă sau foarte nerăbdătoare să afle ceva.

— Ei bine? a întrebat ea.

— Un caz nefericit. Nu mai era nimic de făcut. Probabil a murit în somn.

— Ştiu, a zis iar sora mea.

Atunci m-am enervat.

— N-ai de unde şti! Nici eu, n-am aflat asta decât după ce am ajuns acolo şi n-am suflat o vorbă nimănui. Dacă Annie le ştie pe toate, probabil că are darul clarviziunii, i-am spus eu sec.

— Dar nu Annie, ci lăptarul mi-a zis, care a stat de vorbă cu bucătăreasa doamnei Ferrars.

După cum am arătat, sora mea nu e silită să plece după informaţii. Stă liniştită acasă, şi acestea îi parvin.

Caroline a continuat:

— Din ce cauză a murit? Sincopă cardiacă?

— Pe asta nu ţi-a mai spus-o lăptarul? am întrebat-o eu cu o ironie muşcătoare.

Însă ironia nu are efect asupra ei. A luat-o în serios şi a răspuns în consecinţă:

— Nu, fiindcă nu ştia.

M-am gândit că la urma urmei o să afle şi aşa totul. Era mai bine s-o lămuresc eu.

— A murit din cauza unei doze prea mari de veronal. În ultimul timp suferea de insomnii şi probabil că a ingerat prea multe pastile.

— Absurd! a sărit Caroline. Le-a luat dinadins, ca să se sinucidă! Nu mai insista!

Ciudat e faptul că atunci când ai o părere proprie într-o chestiune despre care nu vrei să vorbeşti, o combaţi cu furie când o exprimă altcineva. De aceea am strigat imediat, cu indignare:

— Iar începi! Te grăbeşti să faci afirmaţii neîntemeiate! De ce naiba să se fi sinucis doamna Ferrars? O văduvă, încă tânără, foarte bogată, sănătoasă, căreia nu-i lipsea nimic ca să se bucure de viaţă. E absurd!

— Nicidecum. Ai observat, desigur, că în ultimele şase luni, se schimbase mult. Arăta pur şi simplu ca şi cum ar fi fost chinuită de coşmaruri. Nu ai afirmat tu acum că nu mai putea să doarmă?

— Şi care e diagnosticul tău? am întrebat-o eu indiferent. Poate o dragoste nefericită nu-i aşa?

A clătinat din cap.

— Remuşcarea, a zis ea, plină de emfază.

— Remuşcare?

— Da. Nu m-ai luat niciodată în serios când îţi spuneam că şi-a otrăvit bărbatul. Acum sunt mai convinsă decât oricând că à făcut-o.

— Nu ar fi logic, am obiectat eu. Dacă o femeie a comis o crimă, ca un ucigaş de rând, e, nici vorbă, în stare să se bucure cu sânge rece, fără mustrări de conştiinţă, şi de avantajele faptei sale.

Caroline clătină din nou din cap.

— Există probabil femei care sunt aşa cum spui tu, dar doamna Ferrars nu făcea parte dintre acestea. Era foarte nervoasă. Un impuls irezistibil a împins-o la crimă, fiindcă era din categoria celor ce nu pot suportaniciun fel de suferinţă, şi nu încape nici cea mai mică îndoială că, trăind cu un bărbat ca Ashley Ferrars, trebuie să fi suferit mult…

Am aprobat în tăcere.

— Şi de atunci a fost frământată mereu de remuşcări. Nu pot să n-o compătimesc.

Nu cred că sora mea o compătimise pe doamna Ferrars cât timp fusese în viaţă; dar acum, când aceasta se dusese acolo, unde (după cum se presupune) nu se mai poartă rochii după moda pariziană, Caroline era gata să fie mai miloasă şi mai înţelegătoare.

I-am spus ferm că ideea era absurdă. Cu atât mai mult cu cât eram de acord în sinea mea cu unele dintre părerile ei. Dar ar fi fost absolut greşit să-mi închipui că ea descoperise adevărul datorită unei inspiraţii. Totuşi, nu puteam s-o încurajez pe drumul acesta. Ar fi fost în stare să-şi împrăştie părerile în tot satul, făcându-i pe oameni să creadă că concluziile ei se întemeiază pe informaţii medicale căpătate de la mine. Viaţa este destul de grea.

— Ridicolă? a replicat ea. Vei vedea! Pariez pe ce vrei că a lăsat o scrisoare în care mărturiseşte totul.

— N-a lăsatnicio scrisoare, i-am tăiat-o eu scurt, fără să-mi dau seama ce urmări vor avea vorbele mele.

— O! a sărit Caroline. Ai întrebat va să zică şi tu de lucrul ăsta, nu-i aşa? Ei bine, James, sunt convinsă că în sinea ta eşti de aceeaşi părere cu mine. Nu eşti decât un bătrân ipocrit.

— Te poţi gândi totdeauna la posibilitatea unei sinucideri, am răspuns eu, cu hotărâre.

— Se va face o anchetă?

— S-ar putea. Însă depinde. Dacă mă declar absolut convins că doza prea mare de veronal a fost ingerată cu totul accidental, desigur că nu va fi nevoie de o anchetă.

— Şi eşti absolut convins? m-a întrebat ea, răutăcioasă.

M-am ridicat de la masă fără să răspund.