EL.

  EA.

DIMINEAŢA.

  Încăpere în dezordine. Un pat. Două corpuri abia profilate sub o cuvertură.

  EL începe să se mişte. Face eforturi să se trezească. Dintr-o dată, ceva îl nelinişteşte. Simte un parfum ciudat, necunoscut. Deschide ochii, dar nu prea reuşeşte să-i ţină întredeschişi. Închide ochii şi aşteaptă.

  Ascultă o respiraţie care nu-i a sa. Deschide ochii din nou, întinde mâna şi atinge uşor celălalt corp întins lângă el. Stupefacţie.

  Închide ochii, încercând să readoarmă. Nu reuşeşte. Redeschide ochii. Trage încet cuvertura şi priveşte celălat corp – o femeie.

  EA se trezeşte încet. Deschide ochii. EL şi EA se privesc îndelung. EA zâmbeşte. EL îi zâmbeşte la rândul său.

  EL – Cine eşti?

  EA – Eu?

  Pauză.

  EL – Ne cunoaştem?

  EA – Nu prea.

  EL – Unde suntem aici? La tine?

  EA – Nu. La tine.

  EL – Glumeşti?

  Pauză.

  EA – Nu. Suntem la tine.

  EL – Imposibil.

  EA – În orice caz. ai avut o cheie cu care ai deschis şi părea cheia ta.

  EL – Şi ce naiba facem aici?

  EA – Nu ştiu.

  EL – Am făcut dragoste?

  EA – Ai cumva un fier de călcat?

  EL – Ce?!

  EA – Te întreb dacă ai un fier de călcat.

  EL (pentru sine) – Mă întreabă dacă am un fier de călcat. Asta-i culmea! Mai mult ca sigur că visez.

  Îşi ascunde capul sub cuvertură. După o pauză.

  EL – Visez sau sunt treaz?

  EA – Visezi!

  EL (încercând să-şi mişte puţin capul) – Oh, fir-ar să fie!

  EA – Ce ai?

  EL – O greutate-n cap. Oare mai sunt viu?

  EA – N-ai aerul.

  EL – N-am. Am făcut dragoste?

  EA – Nu-ţi aduci aminte de nimic?

  EL – Ba da. (Întinde o mână şi pipăie pe jos.) Sincer să-ţi spun, singurul lucru de care-mi amintesc e că mi-am lăsat ţigările pe aici pe undeva. (Găseşte pachetul, extrage ultima ţigară şi o aprinde.) Vrei un fum?

  EA – Nu, trebuie să plec. Cât e ora?

  EL – Cum te cheamă?

  EA (privind în jur) – Unde-i deşteptătorul meu?

  EL (cu un gest maşinal, întinde mâna şi pipăie pe jos) – Care deşteptător? Eu n-am deşteptător.

  EA – N-am zis deşteptătorul tău, am spus deşteptătorul meu. E vorba de deşteptătorul meu. al meu. L-am pus să sune. Unde-i?

  EL – Aşteaptă să sune şi-l găseşti.

  EA – Ar fi trebuit să sune deja.

  EL – Dacă înţeleg bine. Ăsta-i obiceiul tău. Când te culci aşa, prin necunoscut, ai întotdeauna un deşteptător cu tine?

  EA – Da. Şi am nevoie de el.

  EL (după ce a mai pipăit puţin pe jos) – Păi. Trebuie să fie mai degrabă pe partea ta, deşteptătorul ăsta al tău.

  EA – Nu-i.

  EL – Atunci. A intrat în pământ pe vecie.

  Pauză.

  EA – Dă-mi o ţigară.

  EL (îi întinde ţigara lui) – E ultima.

  Un timp fumează amândoi în tăcere, din aceeaşi ţigară, pe rând.

  EA – Ai sau n-ai fier de călcat?

  EL – Nu te supăra. Pot să-ţi pun o întrebare idioată?

  EA – Pune.

  EL – Unde ne-am întâlnit?

  EA – Deci nu-ţi aminteşti chiar nimic?

  EL – Tot ce-mi amintesc e că la un moment dat cineva a deschis o sticlă de vin rar, negru, cu nume ciudat. Un vin vechi. Cred că avea vârsta mea, era din o mie nouă sute cincizeci şi. Şi imediat după aia. Parcă m-a aspirat o gaură neagră.

  EA – Tot e bine. E totuşi o victorie. Dacă-ţi aminteşti că era negru, ciudat, vechi şi din o mie nouă sute cincizeci şi.

  EL – Îi simt şi acum buchetul. pe cerul gurii.

  EA – Şi asta ţi se întâmplă des? Vreau să spun. Să rămâi cu buchetul. Vinului pe care l-ai băut peste noapte. Şi să uiţi cum ai agăţat-o pe femeia cu care te-ai culcat după aceea?

  EL – Deci am făcut dragoste!

  EA – Linişteşte-te, pisoi mic, n-am făcut nimic.

  EL – Tu m-ai dezbrăcat?

  EA – Nu, erai deja gol puşcă.

  Pauză. El pare sincer jenat.

  EL – Şi cum am procedat ca să.

  EA – Ca să mă agăţi? M-ai dat gata cu saxofonul. Deci nu eşti tu de vină.

  EL – Serios?

  EA – Da. E nemaipomenit ce poţi scoate din el.

  EL – Chiar ţi-a plăcut?

  EA – Da.

  EL – Da' parcă nu aveam saxofonul cu mine.

  EA – Ţi-o fi împrumutat cineva un saxofon.

  EL – Hmmm. Şi apoi?

  EA – Apoi. După ce m-ai vrăjit cu saxofonul, m-ai trecut pe Bacovia.

  EL – Eu şi Bacovia! Asta-i chiar de-a dreptul.

  EA – Mi-ai recita 333j97d t aproape jumătate din Bacovia.

  EL – Îţi baţi joc de mine?

  EA – Deloc. Mi-ai recitat Bacovia şi mi-a plăcut.

  EL – Pe naiba! Eu nu ştiu o boabă din Bacovia.

  EA – Te înşeli. Nici tu nu ştii ce ştii de fapt. Şi când eşti puţin băut şi reciţi din Bacovia faci minuni.

  EL – Ca de exemplu?

  EA – Eu sunt exemplul. Altfel, crezi c-aş fi aici?

  Pauză.

  EL – Şi unde eram când s-a produs. Minunea?

  EA – Care dintre ele?

  EL – Asta cu saxofonul. Cu Bacovia. Cu toată povestea asta?

  EA – La Kiki.

  EL – Cine-i Kiki?

  EA – Unul dintre prietenii tăi, presupun.

  EL – Kiki, unul dintre prietenii mei.

  EA – Mare colecţionar de vinuri rare.

  EL – Kiki, prietenul meu, mare colecţionar de vinuri.

  EA – Care tocmai îşi inaugura barul.

  EL (încercând să-şi amintească) – Kiki, mare colecţionar de vinuri rare care tocmai îşi inaugura barul.

  EA – Foarte simpatic, de altfel.

  EL – Bun. Dacă spui că are un bar. Sper că-ţi mai aminteşti adresa. Lucrezi acolo?

  EA – Nu, venisem numai pentru inaugurare.

  EL – Cum se cheamă barul?

  EA – „Atmosferă”.

  EL – Şi eu cum am aterizat acolo?

  EA – N-am nici cea mai vagă idee.

  EL – Dar ce oră era.

  EA – Păi. Când ai apărut. pe la două dimineaţa.

  EL – Incredibil! Şi de unde veneam?

  EA – Zău aşa, doar nu-ţi închipui că pot să ştiu totul!

  EL – Şi totuşi.

  EA – Şi totuşi, ce?

  EL – Nimic. Încerc să ies din gaura neagră. Numai că tot ce-mi spui. Mă împinge şi mai adânc, şi mai la întuneric.

  EA – Încearcă să mai dormi.

  EL – Era lume multă?

  EA – Era. Vreo patruzeci de nebuni.

  EL – Cine?

  EA – Nu-i cunosc. Eu am picat acolo din întâmplare.

  EL – Şi după ce m-am produs cu saxofonul, am venit direct la tine şi ţi-am recitat Bacovia?

  EA – Nu, mai întâi mi-ai vomitat pe rochie.

  EL – A, inventezi, nu e genul meu.

  EA – Iartă-mă. Am glumit.

  EL – Mulţumesc. O glumă nostimă, când mă trezesc. Îmi place de mor.

  EA – Ha. Ha. Ha. Trebuie să plec acum. Unde-i fierul de călcat?

  EL – Dumnezeule, da' grăbită mai eşti! Stai să bem o cafea. Poate facem şi cunoştinţă, nu?

  EA – La ce bun?

  EL – Păi. Doar am petrecut noaptea împreună, pentru numele lui Dumnezeu.

  EA – Închide ochii!

  EL – De ce?

  EA – Mă duc la baie.

  EL – Păi du-te la baie!

  EA – Închide ochii, ţi-am spus!

  EL (improvizând un joc) – Dacă înţeleg bine, sunteţi şi dumneavoastră cam goală, domnişoară, nu?

  EA (intră în joc) – Da, domnule.

  EL – Asta-nsemnă că ne-am iubit!

  EA (îl bate delicat pe obraz) – Asta nu înseamnă nimic, domnule. Absolut nimic.

  EL (serios) – Ne-am iubit sau nu ne-am iubit?

  EA – Mă faci să râd. Ha. Ha. Ce importanţă are dacă da sau dacă nu?

  EL – Dar nu crezi. Că am dreptul să ştiu dacă am făcut dragoste sau nu? Eşti în patul meu, goală, total goală, absolut goală, eu la fel de altfel, am dreptul cel puţin să.

  EA (îi închide ochii cu un gest delicat al degetelor) – Hai, gura!

  EL (cu ochii închişi) – Şi în plus, îmi plac femeile pudice. Pudoarea. Pudicitatea mă excită enorm. Am făcut, nu-i aşa?

  EA – Rămâi aşa, da? Nu mai privi, nu mai mişca, nu mai vorbi. Da?

  Ea intră în baie.

  Cu ochii închişi, el caută printre sticlele de bere goale împrăştiate în jurul patului.

  EL – Kiki ăla. Spre dimineaţă. Parcă mi-a oferit o sticlă de vin, nu-i aşa? Sau mă înşel? Parcă aveam o sticlă când am ajuns acasă. Cu siguranţă că mai e încă plină. Sau mă înşel? Unde-i sticla mea?

  EA (din baie) – În bucătărie.

  Înfăşurat în cuvertură se îndreaptă spre bucătărie. Îl auzim împiedecându-se. Apoi reapare cu o sticlă de vin într-o mână şi cu un ceas deşteptător în cealaltă. Se opreşte în dreptul uşii de la baie şi bea o gură de vin.

  EL – Cum te cheamă?

  EA – Sonia.

  EL – Astă-noapte mi-ai spus un alt nume.

  EA – Cristina.

  EL – Nu.

  EA – Matilda.

  EL – Exclus.

  Pauză.

  EA – Ana.

  EL – Termină.

  EA – Corina. Natalia. Ivona. Robinson.

  EL – Ascultă, Natalia, Ivona, Robinson.

  EA – Da?

  EL – Eşti sigură că trebuie să pleci?

  EA – Da.

  Pauză.

  EA (întredeschide uşa de la baie şi întinde mâna) – Dă-mi, te rog, fierul de călcat.

  EL – Da, Sonia. Da, Matilda. Da. (Caută fierul de călcat, îl găseşte şi i-l dă.) Nu ţi-e foame? E plin frigiderul.

  EA – Nu, nu mi-e foame.

  Deschide frigiderul şi-l inspectează.

  EL – Mai avem trei ouă, un rest de brânză. Cinci biscuiţi. Ce abundenţă. Putem organiza un festin.

  EA – Trebuie să plec.

  EL – Un iaurt grăsime zero pentru siluetă.

  EA iese din baie, îmbrăcată într-o superbă rochie de seară. Întreaga ei înfăţişare s-a schimbat, este de o eleganţă simplă şi rafinată.

  EA – Nu, mulţumesc, trebuie să plec.

  EL o priveşte uluit. EA vede deşteptătorul în mâna lui.

  EA – Deşteptătorul meu! Unde era?

  EL ar vrea să spună ceva, dar nu mai are glas.

  EA (privind deşteptătorul) – Ciudat. N-a sunat. Şi totuşi l-am pus să sune. E prima dată când mi se întâmplă aşa ceva.

  EL (bâiguind) – Tu. Tu. Tu nu te poţi numi Sonia.

  EA – Mă numesc cum vrei tu, eşti mulţumit?

  EL – Nu, nu te las să pleci aşa!

  EA – Trebuie să plec. Am întârziat deja foarte, foarte tare.

  EL – Sâmbătă e ziua mea.

  EA – Şi? Doar nu vrei să rămân la tine până sâmbătă!

  EL – Mai stai puţin. Aşteaptă-mă să mă îmbrac şi te duc cu maşina. Unde trebuie să ajungi?

  EA – Nu. Fii atent. Mai întâi, trebuie să te odihneşti. Da? N-ai dormit destul. Şi apoi, când vei fi ceva mai în formă, va trebui să te duci la Kiki tocmai ca să-ţi recuperezi maşina. O. K.? Maşina pe care ţi-ai lăsat-o undeva într-un loc pe care n-ai mai fost în stare să-l găseşti azi dimineaţă. Ne-am înţeles? Şi după aia o să mai vedem. Da, pisoi mic? Haide. Te pup şi somn uşor.

  EL – Nu, nu ne-am înţeles! Nu ne-am înţeles de loc. Ţi-am cântat la saxofon, ţi-am recitat din Bacovia, am vomitat pe rochia ta. Vreau să-mi dai numărul tău de telefon.

  EA (îi întinde obrazul) – Uite, îţi dau voie să mă săruţi şi te culci. Da?

  EL – Nu. Ai dormit la mine, m-ai dezbrăcat, ţi-am împrumutat fierul de călcat, vreau să ştiu cum te cheamă cu adevărat.

  EA – La ce bun?

  EL – Pentru că. Pentru că. Pentru că am chef să te cunosc, la naiba, poftim!

  EA – Ţi-am spus doar, n-ai decât să-mi alegi un nume.

  EA deschide uşa. EL se întinde în pat, apoi se adună cu genunchii la gură sub pătură.

  EL (într-un fel de transă) – Nu e drept! Nu! Deloc! Deloc, deloc, deloc! Ţi-am recitat din Bacovia. Am. În sfârşit. Of, la naiba, mi-am pierdut minţile, trebuie să m-ascund undeva. Trebuie să dispar o vreme. Da' oricum, nu-i drept deloc! Ţi-am recitat din Bacovia. Ai fi putut să mai stai un pic. Nu e drept. Eşti nedreaptă.

  EA revine lângă el.

  EA – Chiar crezi că sunt nedreaptă?

  EL – A, da! De o mie de ori da!

  EA – De câte nopţi ai avea nevoie ca să mă cunoşti?

  EL (de sub pătură) – De încă una.

  EA – Bine, îţi mai ofer o noapte.

  EL – Nu, încă două.

  EA – Două. Foarte bine. Două.

  EL – Nu! O săptămână! Şapte nopţi!

  EA – Şapte nopţi e prea mult. Eşti prea lacom.

  EL – Opt!

  EA – Opt? Asta-i aproape o viaţă!

  EL – Nouă! Te rog, nouă!

  EA – Nouă, foarte bine, adjudecat. Dar după aceea n-ai să-mi mai ceri niciodată nimic.

  EL – Nu.

  EA – Pe cuvântul tău de onoare?

  EL – Da, nouă nopţi şi după aia. Niciodată, nimic, pe cuvânt.

  EA – Bine, am făcut târgul. Am să revin de nouă ori. (Ea lasă deşteptătorul pe noptieră.) Uite, nouă nopţi, dar asta o să fie tot! E clar? Şi ai să-mi cânţi la saxofon!

  EL (îi dă o cheie) – Uite, ia-o.

  EA – Ce să fac cu ea?

  EL – Să ştiu eu că poţi intra oricând. Asta o să mă liniştească.

  EA – Şi tu cum faci când ieşi?

  EL – Eu n-am să mai ies. Eu am să te aştept.

  Ea iese.

  SCENĂ ÎN ÎNTUNERIC.

  El încearcă să recite din Bacovia.

  EL – De-atâtea nopţi.

  De-atâtea nopţi aud.

  (Victorios.) De-atâtea nopţi aud plouând, Aud materia.

  Aud materia plângâind.

  Hm.

  De-atâtea nopţi aud plouând, Aud materia plângând.

  Sunt singur şi mă duce-un gând Spre locuinţele.

  Spre locuinţele.

  (Victorios.) Spre locuinţele lacustre.

  Şi parcă dorm pe scânduri ude, În spate mă izbeşte-un val.

  În spate mă izbeşte-un val.

  În spate mă izbeşte-un val.

  La naiba!

  Şi parcă dorm pe scânduri ude, În spate mă izbeşte-un val -

  Tresar prin somn, şi mi se pare.

  Sună telefonul. Bărbatul nu răspunde. Caseta robotului se pune în funcţiune. Vocea celuilalt.

  MESAJ ÎNREGISTRAT – Salut, sunt eu, Cristian. Eşti acolo? Nu eşti acolo. Bine, fii atent, trebuie să mă suni de urgenţă că vreau să-ţi propun o chestie! Salut!

  PRIMA NOAPTE.

  Întuneric. EA aprinde o lampă.

  EA – Eu sunt.

  EL (tresărind în pat) – Hm?

  EA (aprinde o a doua lampă) – Eu sunt.

  EL – Oh. Cum ai intrat?

  EA (se descalţă) – Ai uitat că mi-ai dat cheia?

  EL – Era cheia de la pivniţă.

  EA (îşi scoate pardesiul, îl agaţă în cuier; râzând) – De ce-ai făcut asta?

  EL – Nu ştiu. Mi s-a părut că figura cu cheia nu era rea. Iartă-mă.

  EA (îşi scoate pălăria, lăsându-şi părul să cadă pe umeri) – Te iert. Eşti un mic prostănac, dar te iert.

  EL – Cum ai intrat?

  EA (se duce la bucătărie unde depune nişte sacoşe, revine mâncând un măr) – Era deschis.

  EL – Pe bune?

  EA (se aşează în balansoar; muşcând din măr) – Da. Uite, ţi-am adus şi corespondenţa.

  EL – Chiar că ştii să deschizi toate uşile. (Privind scrisorile.) Poate că le-ai şi citit deja.

  EA – Da. Nimic interesant. Numai facturi.

  EL – Da. Sunt efectiv în rahat.

  EA – N-ai ieşit de loc astăzi?

  EL – Nu, te-am aşteptat.

  EA – Mincinosule! De fapt ai dormit neîntors.

  EL – Nu, te-am aşteptat. Pentru că mi-am dat seama că tipul de care vorbeai, Kiki ăla, nu există.

  EA – Ia te uită! Kiki nu există.

  EL – I-am sunat pe toţi prietenii mei. Niciunul n-a inaugurat vreun bar ieri.

  EA – Mincinos neruşinat ce eşti! N-ai sunat pe nimeni.

  EL – De unde ştii?

  EA – Pentru că ştiu să deschid toate uşile.

  Pauză.

  EL – Nu credeam c-ai să revii.

  EA – Mi-am dat cuvântul.

  EL – La miezul nopţii am cântat la saxofon pentru tine.

  EA – Te-am auzit.

  EL – Spune drept, nu cumva eşti noua mea vecină, care locuieşte în apartamentul de dedesubt?

  EA – Nu. Eu locuiesc cu tine.

  EL – Pentru nouă nopţi. Aşa e.

  EA – Nouă nopţi pot fi nouă vieţi.

  Pauză.

  EL – Ştii, îmi place să închei pacturi cu tine.

  EA – Dar când ştii că ai să pierzi tot, nu-ţi pare rău?

  EL – Nu. Îmi pare rău doar pentru povestea asta cu cheile. Eram sigur că te dai în spectacol şi atunci.

  EA – Ai încercat să te răzbuni.

  EL – Îţi jur că mi-a părut rău imediat după aceea. (Pauză.) Aş putea să te sărut, oare?

  EA – Nu. Întâi trebuie să faci un duş.

  EL – Ce?!

  EA – Miroşi îngrozitor. Trebuie să deschidem ferestrele şi să facem un pic de ordine în balamucul ăsta. Nu pot să dorm nouă nopţi cu tine în dezordinea asta infernală.

  EL (aleargă la baie) – La ordinele dumneavoastră.

  EA – Ar trebui să te şi razi. Uite, ţine asta. Am observat azi de dimineaţă că nu mai aveai after-shave.

  EL – Cum de ai observat aşa ceva?

  EA – Sunt alergică la sticle, sticluţe şi cutii goale.

  EL – În cazul ăsta, evită bucătăria. E plină de cutii goale.

  EA – Nu-ţi bate capul, am făcut cumpărături.

  EL intră în baie. EA, în bucătărie. Se aude apa curgând în baie şi zgomot de „curăţenie generală” în bucătărie. Sună telefonul. Caseta robotului se declanşează.

  MESAJ ÎNREGISTRAT – Bună seara Mihai. Sunt eu, Liz. Eşti acolo? Hai, răspunde, dacă eşti acolo. Eşti acasă? Nu eşti acasă. Eşti acasă. Nu eşti acasă. Răspunzi? Nu, nu răspunzi. Bine. A fost Liz. La revedere.

  EA iese din bucătărie, face puţină ordine în cameră şi deschide fereastra. Apoi pune masa, aprinde două lumânări, etc.

  Face de câteva ori drumul dintre bucătărie şi cameră. Când iese EL din baie, masa e gata.

  EL – Ah, ce drăguţ! Sunt ani de zile de când n-am mai mâncat cu lumânărici.

  EA – Nu mai asculţi mesajele de pe robot?

  EL – M-am săturat de mesajele astea. Vreau să fiu lăsat un pic în pace.

  EA – N-ai mâncat nimic astăzi.

  EL – Nu mi-a fost foame.

  EA (sărutându-l) – Chiar m-ai aşteptat?

  EL – Da.

  EA – Hai, aşează-te. Poţi să destupi vinul, dacă vrei.

  EL – Ce-i asta? Bordeaux, o mie nouă sute patruzeci şi. Dumnezeule, sticla asta trebuie să fi costat o avere.

  EA – Ei şi? Doar am semnat un pact, e prima noastră noapte, merită să sărbătorim evenimentul.

  EL – Bordeaux o mie nouă sute patruzeci şi. Asta îmi aduce aminte de ceva.

  EA – Ce?

  EL – Îmi aduce aminte. Ciudat, simt că-mi aduce aminte de ceva. Dar. Nu ştiu de ce.

  EA (jucând rolul de mare şef de restaurant) – Domnul este rugat să ia loc. (El se aşează.) Mulţumesc. (Ea îi varsă vin în pahar.) Domnul este rugat să guste vinul. Ce părere are domnul?

  EL (după ce a degustat îndelung vinul) – Da. E clar. Parfumul ăsta îmi aduce aminte de ceva. Permiteţi? (Umple încă un pahar.) Gustaţi, doamna mea! E imposibil ca acest buchet să nu vă aducă aminte de ceva.

  Bătăi în uşă.

  EA (amuzată) – Aştepţi pe cineva?

  EL – Eu?

  VOCEA DIN SPATELE UŞII – Domnule Renescu.

  EA (în şoaptă) – Cine-i?

  EL – Sunt nebuni cu toţii.

  EA – Da' de ce nu.

  EL – Toţi se bagă ca musca-n lapte. (Tare.) Sunteţi nişte muşte, toţi! Muşte!

  VOCEA DIN SPATELE UŞII – Domnule Renescu.

  EA – (în şoaptă) Dar deschide-i! Du-te să vezi ce vrea!

  EL – (în şoaptă) Şşşt! N-am nici un chef să aflu ce vrea.

  EA – (în şoaptă) Vrei să-i deschid eu?

  Alte bătăi în uşă.

  VOCEA DIN SPATELE UŞII – Domnule Renescu.

  EL (în şoaptă) – Hai, trebuie s-o ştergem!

  EA – Cum?

  EL – Repede, repede! Dacă mai stăm or să ne prindă! Sunt nebuni cu toţii! Muşte nebune! (O dezbracă febril.) Repede, repede. (Stinge luminile.) Grăbeşte-te, grăbeşte-te. Trebuie să fugim de aici, repede.

  EA (amuzată) – Te numeşti Renescu.

  EL (strigând spre uşă) – Aici nu e nimeni, auziţi? Nu e nimeni în apartamentul ăsta, ce naiba, nu se vede? Haită de nemernici pisălogi! (În şoaptă, către EA.) Zi şi tu, zi-le şi tu că-s toţi o haită de muşte pisăloage.

  EA (strigând) – Nemernicilor şi pisălogilor!

  EL o conduce spre pat. Din nou bătăi în uşă.

  VOCEA DE DINCOLO DE UŞĂ – Domnule Renescu.

  EL (cu voce tare) – Nu e nimeni aici! Nimeni! (În şoaptă.) Spune-le! Spune-le că nu e nimeni nicăieri!

  EA (tare) – Nu suntem de loc aici!

  EL – Spune-le că nu suntem de loc nicăieri!

  EA (ascunzându-se alături de EL, sub cuvertură, în timp ce EL stinge ultima lampă, veioza de pe noptieră) – Nu suntem de loc, suntem nicăieri! Muştelor!

  Întuneric.

  EL – Foarte bine! (Explozii de râs de sub cuvertură.) Ai văzut? Ai văzut? Am scăpat ca prin urechile acului.

  EA – Oh! Ce-i asta?

  EL – Sticla. E tot ce-am mai putut salva.

  SCENĂ ÎN NOAPTE.

  Încet, ca pentru sine, EL cântă la saxofon. Din când în când, distingem reflexele instrumentului în lumina lunii. EL continuă să cânte timp de câteva minute.

  Telefonul sună. EL nu răspunde. Se înregistrează un nou mesaj pe casetă. EL nu mai cântă, ascultă mesajul.

  MESAJ ÎNREGISTRAT – Salut, aici Cristian. Păi. Înţeleg că nu eşti acasă. Ascultă, ai putea să cânţi la Constanţa, pe 27 şi 28? Deci peste două săptămâni. Dacă nu eşti prins în altă parte, sună-mă repede! E hiperurgent, deci. Şi aş mai avea încă o propunere pentru tine. Stai un pic mă uit în agendă. Da, o săptămână întreagă, la sfârşitul lui mai. E o chestie barosană, am să-ţi mai dau detalii. Acum sunt tot la Constanţa, ştiu că vii la Bucureşti pe 15, numai că eu, pe 15, n-am să mai fiu la Bucureşti, de fapt am să fiu tot la Constanţa. Dar am să te sun din nou ca să-mi spui dacă vrei să dormi la garsonieră, să stabilim unde-ţi las cheile şi cât ai de gând să stai la Bucureşti şi dacă ne putem vedea. Pentru că aş putea să vin ca să petrecem măcar o seară împreună şi să punem toate chestiile la punct. Da? Deci, mâine. Mâine e joi, sunt acasă toată dimineaţa, hai să-ncercăm să dăm unul de altul la telefon. Sper că totul merge ţais în ce te priveşte. Te pup, bătrâne. Să-ţi fie bine!

  Tăcere.

  A DOUA NOAPTE.

  EL şi EA în penumbră. Poate că tocmai au făcut dragoste şi acum se odihnesc, aşezaţi pe jos, spate în spate, cu capetele sprijinite unul de altul. Ea mănâncă boabe de struguri pe care le desprinde unul câte unul dintr-un ciorchine. El ţine o ţigară neaprinsă în gură şi o brichetă în mână.

  EA – Spune a.

  EL – a.

  EA – Mai tandru… a.

  EL – a.

  EA – În şoaptă… a.

  EL – a.

  EA – Vreau un a dulce… a.

  EL – a.

  EA – Spune a ca şi când ai spune că mă iubeşti.

  EL – a.

  EA – Spune a ca şi când ai spune că n-ai să mă uiţi niciodată.

  EL – a.

  EA – Spune a ca şi când mi-ai spune că sunt frumoasă.

  EL – a.

  EA – Spune a ca şi când ai spune că eşti un dobitoc.

  EL – a.

  EA – Spune a ca şi cum ai spune că mă doreşti.

  EL – a.

  EA – Spune a ca şi cum mi-ai spune rămâi.

  EL – a.

  EA – Spune a ca şi cum mi-ai spune dezbracă-te.

  EL – a.

  EA – Spune a ca şi cum m-ai întreba de ce am întârziat.

  EL – a.

  EA – Spune a ca să-mi spui bine ai venit.

  EL – a.

  EA – Spune a ca să-mi spui la revedere.

  EL – a.

  EA – Spune a ca să mă întrebi dacă ţi-am adus ceva.

  EL – a?

  EA – Spune a ca să-mi spui că eşti fericit.

  EL – a.

  EA – Spune a ca să-mi spui că nu mai vrei să mă vezi niciodată.

  EL – a.

  EA – Nu, n-ai spus bine.

  EL – a!

  EA – Ştii ce, dacă nu mă asculţi opresc jocul.

  EL – a.

  EA – Deci, spune a ca şi cum ai spune că nu vrei să mă mai vezi niciodată.

  EL – a.

  EA – Foarte bine. Acum spune a ca şi cum mi-ai spune că ai dormit foarte rău fără mine, că nu m-ai visat decât pe mine şi că te-ai trezit foarte obosit dimineaţa şi fără nici un chef de viaţă pentru tot restul vieţii.

  EL – a.

  EA – Hm. Spune a ca să-mi spui că ai ceva foarte important de spus.

  EL – a.

  EA – Spune a ca să-mi spui să nu-ţi mai cer să spui a.

  EL – a!

  EA – Spune a ca să-mi spui că e minunat să vorbeşti numai cu un a.

  EL – a.

  EA – Cere-mi şi tu mie să spun a.

  EL – a.

  EA – Cere-mi să spun un a dulce.

  EL – a.

  EA – Cere-mi să spun un a dulce, în şoaptă.

  EL – a.

  EA – Întreabă-mă dacă te iubesc tot atât de mult cât mă iubeşti tu.

  EL – a.?

  EA – Spune-mi că te fac să-ţi pierzi minţile.

  EL – a!

  EA – Şi că te-ai săturat!

  EL – a!

  EA – Bine. Oare să vreau eu o cafea?

  EL – a?

  EA – Păi sigur că vreau.

  EL se ridică şi-i toarnă cafea. Cu linguriţa de zahăr în mână şi cu mâna suspendată în aer.

  EL – a?

  EA – Un cubuleţ, merci.

  El (întinzându-i pachetul lui de ţigări) – a?

  EA – Nu, le am pe ale mele.

  Scoate un pachet de ţigări. Ia una.

  EL (îi întinde bricheta) – a?

  EA – Mai târziu.

  EL – a?

  EA – Ştiu eu. Parc-aş prefera totuşi să rămânem şi să ciugulim ceva acasă.

  EL – a.

  EA – Sigur. Da' avem din ce face un sos?

  EL – a.

  EA – Atunci ieşim în oraş.

  EL – a!

  EA – Atunci rămânem acasă.

  EL – a.

  EA – Vino-'ncoa'.

  EL – a.

  EA – Priveşte-mă drept în ochi.

  EL – a.

  EA – Spune a în gând.

  EL -

  EA – Mai dulce.

  EL -

  EA – Mai tare. Şi mai clar, ca să-l pot capta.

  EL -

  EA – Acum spune a în gând ca şi cum ai spune că mă iubeşti.

  EL -

  EA – Încă o dată.

  EL -

  EA – Spune a în gând ca şi cum ai spune că n-ai să mă uiţi niciodată.

  EL -

  EA – Spune a în gând ca şi cum ai spune că sunt frumoasă.

  EL -

  EA – Şi acum am să te întreb ceva. Ceva foarte important. Şi tu să-mi răspunzi în gând. Eşti gata?

  EL -

  EA – a?

  EL -

  EA -

  EL -

  SCENĂ ÎN NOAPTE.

  Sună telefonul. El nu răspunde. Se înregistrează mesajul pe casetă.

  MESAJ ÎNREGISTRAT – Bună seara, Mihai. Sunt tot eu, Marc. Fii atent, am nevoie să-mi mai trimiţi ceva. Dacă n-ai pus încă scrisoarea la poştă strecoară înăuntru şi un extras cu numărul tău de cont bancar, îmi trebuie pentru contract. Da? Dacă mai ai nevoie de alte informaţii, mă poţi suna la Iolanda, ori la mine, astă-seară. Pe curând.

  Tăcere.

  A TREIA NOAPTE.

  Ea aşteaptă la masă. El vine din bucătărie, aducând un platou.

  EL – Vineee! Poftim. Se cheamă tocinel.

  EA (examinând ciudăţenia) – Şi chestia asta se mănâncă?

  EL – Sigur că se mănâncă.

  EA – E o mâncare evreiască, nu-i aşa?

  EL – Nu. Mai curând poloneză. O gătea mama când eram eu puşti. Ţine. Trebuie să-i pui smântână.

  EA – E dulce?

  EL – Nu, că nu e desert. E mâncare. E ca felul doi, după antreu.

  EA – Mmm.

  EL – Îţi place?

  EA – E cu cartofi?

  EL – Da.

  EA – Mmm. Nu-i rău. Cum se face?

  EL – Nu pot să-ţi spun.

  EA – De ce?

  EL – Reţeta e un secret de familie.

  EA – Atunci nu mai mănânc.

  EL – Fie, îţi spun. Mai întâi cureţi cartofii şi îi dai prin răzătoare.

  EA – Ca pe morcovi?

  EL – Da, ca pe morcovi. Adaugi apoi două ouă, un pic de făină de grâu, sare, mirodenii. Baţi totul până când se face o pastă. Încingi ulei într-o tigaie şi torni totul în tigaie, ca şi când ai face omletă. Şi gata. Mama îmi făcea asta când eram mic. Cred c-au trecut vreo 30 de ani de când n-am mai mâncat tocinel. Ştii, când eram mic, eram un mare mâncău. Îmi era foame tot timpul. Taică-meu îmi spunea mereu că am capul prea mare şi gâtul prea subţire. Da' nu avea dreptate. Uită-te la mine, am eu capul prea mare şi gâtul prea subţire? E incredibil cum pot trece anii. Taică-meu se trezea întotdeauna la cinci dimineaţa. Poţi tu să-ţi imaginezi aşa ceva, să te trezeşti în fiecare zi la cinci dimineaţa timp de treizeci şi cinci de ani? Şi, pe deasupra, lucra în mediu toxic, într-o fabrică de mobilă. Muncitorii primeau câte o sticlă de lapte pe zi, gratuit, cică să se mai dezintoxice puţin. Taică-meu aducea însă întotdeauna sticla lui cu lapte acasă. Cred că eram destul de săraci la vremea aia. În sfârşit. Îmi amintesc cum într-o zi am pariat cu un verişor că pot să beau o sticlă întreagă cu lapte, dintr-o suflare. Cred că aveam şapte sau opt ani. Şi am băut-o. Dar de atunci nu mai suport laptele. Doar smântâna, şi nici aia prea multă. E de necrezut cum trece timpul. Acolo unde stăteam aveam şi o grădină. Cu un măr pe care l-a plantat tata în ziua în care m-am născut eu. Aşa era el, bătrânul meu. Planta câte un pom ori de câte ori maică-mea îi mai năştea câte un copil. Când m-am născut eu, erau deja în grădină un cais, un prun, un cireş şi un nuc. Caisul era pentru sora mea cea mare, Bogdana. Prunul, pentru fratele meu, Ion, iar cireşul şi nucul pentru surorile mele gemene, Maria-Ioana şi Ana-Maria. Mare figură mai era tata. De altfel, nimeni n-a înţeles de ce alegea un anumit copac pentru un anumit copil. Eu am fost întotdeauna de părere că nucul nu se potrivea cu Ana-Maria. Mă rog, taică-meu era destul de încăpăţânat, nu renunţa niciodată la ideile sale. Chiar şi după naşterea mea, copacii au continuat să răsară în grădină – un păr, un brad şi. O esenţă exotică, un soi de abanos care creştea foarte, foarte încet. Abanosul era pentru sora mea Carina, care a ajuns balerină. Da. Acum câţiva ani, am fost s-o văd pe mama şi am revăzut grădina. Rămăsese intactă, toţi copacii erau în floare, iar mama, când m-a văzut, a părut foarte surprinsă, ca şi când nu eu ci mărul i-ar fi intrat în casă, în locul meu. De altfel, cred că mama n-avea neapărat nevoie să ne vadă, nici pe mine, nici pe fraţii mei. Noi, nu-i lipsim prea mult. Pentru că suntem cu toţii acolo, în grădină. Suntem mereu, mereu acolo, în grădină. Mama e atât de obişnuită să-şi petreacă vremea pe verandă, privind copacii, privindu-ne pe noi, aşteptând ca fiecare dintre noi să facă fructe, încât. Ce să zic. Ar trebui să o sun într-una din zilele astea. Acum e sezonul merelor şi mama. Simt cum mă mănâncă. Nebunia cea mare e că bătrânul a avut o logică în alegerea copacilor noştri. Ştia că mama avea să rămână singură într-o zi. Măcar să aibă fructe proaspete tot anul. Şi fructele încep să vină devreme. Primăvara, încep cireşele. Continuă prunele, apoi caisele. Urmează sezonul perelor, iar mai târziu, toamna târziu, merele şi nucile. Iarna, bradul rămâne verde şi mama-l poate privi. Iar abanosul. Abanosul creşte atât de încet încât pare că-i un copil care se tot învârte de-a buşilea prin jurul casei. Curată nebunie. Înţelegi? Mama ne mănâncă pe ascuns, pentru a ne compensa absenţa. Iartă-mă. Am avut un acces de logoree. Trebuia să mă opreşti.

  EA – E bun tocinelul ăsta al tău.

  Întuneric.

  A PATRA NOAPTE.

  EA aduce o colivie acoperită cu o husă neagră.

  EA – La mulţi ani. Ţi-am adus un cadou.

  EL – Ce?

  EA – Un animal.

  EL – O pasăre?

  EA – De fapt, nimeni nu ştie cu precizie ce formă are.

  EL – Cum aşa?

  EA – Uite-aşa. Nu se ştie ce formă are animalul. Nimeni nu i-a văzut niciodată corpul. Pentru că de fapt… n-are corp.

  EL – E invizibil?

  EA – Nu e invizibil, dar nu poate fi văzut.

  EL – Şi atunci de unde ştii că e acolo, în colivie?

  EA – Pentru că se mişcă, dar numai când colivia este perfect acoperită.

  EL – Serios?

  EA – Da. Nu se mişcă decât dacă este protejat de întuneric. Ascultă.

  EL – Ce face?

  EA – Nu se ştie. Poate mănâncă. Poate se plimbă. Poate visează. Poate cântă.

  EL – Îmi face impresia că mai mult gâlgâie decât cântă… Sau aşa cântă el?

  EA – În orice caz, mereu are ceva de spus. Dar nu se ştie niciodată ce spune.

  EL (ascultând) – A! Parcă a strigat! Aşa strigă el?

  EA – Nu ştiu.

  EL – Şi ce vrei să fac eu cu animalul?

  EA – E decorativ.

  EL – Decorativ?

  EA – E ca să-l pui în casă. Mai curând în dormitor. Pentru că nu-i place deloc să fie singur.

  EL – Ştii ceva, mie nu-mi place un animal pe care nimeni nu-l poate privi.

  EA – Tu însă, îl poţi privi.

  EL – Cum poate fi privit, dacă-i invizibil?

  EA – Îi priveşti doar prezenţa. Ţi-e de-ajuns. Şi dacă ţii neapărat să te convingi că-i acolo, hrăneşte-l. Ridici husa, pui mâncarea într-o farfurie curată, acoperi apoi colivia şi aştepţi puţin. Mănâncă întotdeauna foarte repede şi papă tot. Aşadar, de îndată ce a terminat de mâncat scoţi husa şi priveşti farfuria goală. E ca şi când l-ai vedea pe el.

  EL (ameţit) – Şi privesc farfuria goală.

  EA – Şi astfel îl vezi de fapt pe el.

  EL – Da, desigur.

  Pauză.

  EA – Deci?

  EL – Ce deci?

  EA – Deci îl accepţi?

  EL – Ce-i place să mănânce?

  EA – Sâmburi de caisă, pătrunjel. Chiar şi gogoloaie de pâine caldă. Să ştii însă că mănâncă foarte mult. Trebuie hrănit la fiecare patru ore.

  EL – Nu, categoric nu. Sunt zilele când nu sunt deloc acasă.

  EA – Cum adică? Mă rog, n-ai decât să revii din patru în patru ore. În plus, trebuie să fii atent pentru că uneori face pui.

  EL – A-ha. Aşa, de unul singur? Depune ouă, sau cum?

  EA – Nu se ştie. Cred că-i face din cauza luminii. De fiecare dată când i se ridică husa de pe colivie, lumina care îl străfulgeră îl şi fecundează.

  EL – E o femelă deci.

  EA – Posibil. Eu cred că specia asta n-are decât femele.

  EL – Bine. Şi dacă apar puii, eu ce să fac cu ei?

  EA – Pentru început, poţi să-i mângâi. Nou-născuţii se lasă mângâiaţi în primele două, trei minute de viaţă.

  EL – Şi cu haleala?

  EA – Aici e o mică problemă.

  EL – Îi hrănesc la fiecare patru ore?

  EA – Nu. Puii trebuie în primul rând separaţi de mama lor. E absolut obligatoriu pentru această specie, şi dacă nu-i separi imediat de mama lor, puii mor. De asta trebuie să ai mereu în rezervă, în apropiere, o colivie mică. Imediat ce vezi o scânteiere în colivia mare a mamei, înseamnă că puii vor să plece la ei acasă în colivia mică. Atunci deschizi colivia mare şi spui de trei ori piu, piu, piu. Şi puiul mic trece din colivia mare într-a lui.

  EL – Sunt destul de deştepte, creaturile astea.

  EA – Da, şi au şi o memorie incredibilă. Dacă le spui o poveste, toţi nou-născuţii care apar pe lume după aceea pot să ţi-o repete cuvânt cu cuvânt. Pentru că sunt şi momente când poţi să vorbeşti cu ei.

  EL – Când anume?

  EA – Când vin eclipsele.

  A CINCEA NOAPTE.

  EL tocmai se rade în faţa unei oglinzi mici pe care a sprijinit-o pe masa din salon.

  EA îi calcă o cămaşă.

  Impresia că EA îl pregăteşte pentru o seară de gală.

  Dulapul e deschis, poate chiar EA i-a ales costumul, pantofii, cravata, etc., pe care le vedem aşezate pe masă.

  EL – Auzi? E ora opt.

  EA – De unde ştii?

  EL – Vecinul meu de sus. Îl auzi? Tocmai s-a întors.

  EA – N-aud nimic.

  Pauză.

  EL – În fiecare zi se întoarce la ora opt seara. Acum se descalţă.

  EA – Eşti nebun. Cum ştii că se descalţă?

  EL – Nu ştiu de unde ştiu. De câteva zile, auzul mi s-a amplificat ca o caracatiţă. Aud toate zgomotele clădirii. Poftim, acum îl aud cum îşi aprinde cele patru lămpi din sufragerie.

  EA – Termină.

  EL – Dar îţi jur că e adevărat. Aud paşii, vocile, respiraţiile. Chiar şi insectele din pereţi. Mai ales când e întuneric. De câtva timp, toate sunetele din clădirea asta se intersectează în creierul meu. (Înclină oglinda ca să reflecte plafonul.) Chiar şi atunci când toată lumea tace, o aud cum tace.

  EA – Tipul de sus, e singur?

  EL – Da. S-a mutat aici acum trei luni. Simţi cum traversează camera?

  EA – Nu.

  EL – Îşi pune pe masa din bucătărie scrisorile pe care şi le-a luat adineaori din cutia poştală.

  EA (se apropie şi priveşte în oglindă) – Acum deschide frigiderul.

  EL – Scoate o sticlă cu lapte.

  EA – Eşti sigur că e lapte?

  EL – Ascultă-l cum bea. Nu poate fi decât lapte.

  EA – Ai dreptate.

  Pauză.

  EA – Pune sticla la loc în frigider şi închide frigiderul.

  EL – Bravo!

  EA – Revine în salon.

  EL – Şi acum?

  EA – Îşi ascultă robotul telefonic.

  EL – Perfect.

  EA – Deschide televizorul. Caută pe canale.

  EL – Şi-a găsit emisiunea lui preferată total debilă.

  EA – Ce emisiune?

  EL – Cu desene animate.

  EA – Ce vârstă crezi că are?

  EL – În jur de treizeci.

  EA – Se întoarce în bucătărie.

  EL – Scoate un cotlet din congelator.

  EA – Pune cotletul în tigaie. Tigaia o pune pe ochiul de aragaz. Dă flacăra la maximum. Deschide o cutie cu mazăre.

  EL – Eşti sigură că astea sunt boabe de mazăre?

  EA – Absolut sigură.

  EL – Văd că prinzi repede.

  EA – A! Ce naiba-i asta?

  EL – Sunt alte sunete, vin de la parter. E un băieţel topit după jocuri electronice.

  EA – La stânga aud pe cineva care ascultă la căşti muzică simfonică.

  EL – Este domnul Moricerti.

  EA – Şi muzica? O fi Vivaldi?

  EL – Nu. E Alessandro Marcello.

  EA – Stai… Cineva a deschis uşa de jos.

  EL – Trebuie să fie domnişoara Varga. Se întoarce întotdeauna la ora opt şi un sfert.

  EA – Văd că nu ia ascensorul. Urcă pe jos.

  EL – Da, locuieşte la primul etaj.

  EA – Pare obosită.

  EL – Da, lucrează mult.

  EA – Îşi scoate mănuşile. Caută cheile în geantă.

  EL – Are nevoie întotdeauna de treizeci, patruzeci de secunde ca să le găsească.

  EA – Ce timidă este fata asta!

  EL – Întotdeauna mi-am zis că fata asta ar trebui să-l întâlnească pe băiatul de deasupra. E ciudat cum ăştia n-au niciodată şansa unei întâlniri întâmplătoare. Dimineaţa el pleacă la slujbă la şapte şi jumătate. Ea, la opt fără un sfert. Sâmbăta, ea pleacă la piaţă la ora nouă, în timp ce el doarme până la zece. Duminica el iese la ora nouă ca să facă jogging, în timp ce ea găteşte. Şi chiar şi atunci când amândoi ies pe neprevăzute la plimbare sau după cumpărături, se ratează de fiecare dată la un interval de un minut sau două.

  EA – O aud cum îşi scoate cizmuliţele. Şi pardesiul. Şi-l agaţă în cuier.

  EL – Acum o să asculte mesajele de pe robot.

  EA – Da, le ascultă.

  EL – E mereu maică-sa, care îi cere să-i telefoneze numaidecât. Peste câteva secunde se va duce la bucătărie.

  EA – Se duce.

  EL – O să caute un măr.

  EA – Cred că de data asta mărul e pară.

  EL (resemnat) – În fine. O să deschidă şi ea televizorul.

  EA – Am impresia că şi ea se uită la aceleaşi desene animate ca tipul de deasupra.

  EL – Simţi cum s-a instalat singurătatea între ei? Ce păcat că nu se uită împreună la tâmpeniile lor.

  EA – Ar trebui să facem ceva pentru ei.

  EL – Ce?

  EL se rade, EA îi ţine oglinda.

  A ŞASEA NOAPTE.

  EL intră.

  Aprinde cele două lămpi din salon. Pune corespondenţa pe masă.

  Se duce în bucătărie şi deschide frigiderul. Revine cu o sticlă de bere. Bea.

  Apasă pe play şi ascultă mesajele înregistrate de robot.

  EA (vocea ei de pe caseta robotului) – Unde ai fost? Am trecut mai devreme pe la tine şi nu erai. Te ascunzi de mine sau ce se întâmplă? Mi-ai promis că mă aştepţi acasă. Nu cumva ţi-ai luat scrisorile din cutia de scrisori? Sper că nu le-ai deschis încă. Să le pui la loc, da? Dar ai grijă să nu te vadă nimeni. Să ştii că îmi pare rău, dar nu pot să mai revin în seara asta. Ne vom vedea cu siguranţă mâine. Azi dimineaţă mi-am uitat mănuşile pe undeva. Trebuie să fie pe pernă. Le vezi? Poţi să le laşi acolo, o să-mi facă plăcere să ştiu că vei dormi cu capul pe degetele mele. Bine, ascultă, fii cuminte şi încearcă să te culci devreme în noaptea asta. Şi mai ales nu asculta încă o dată acest mesaj. Da? Promiţi? Spune că-mi promiţi. Mai tare, ca să-ţi aud vocea.

  EL – Da.

  EA (vocea ei de pe robot) – Mai tare! N-aud nimic. Mai tare, te rog.

  EL – Da, da, da.

  EA (vocea ei de pe robot) – Mulţumesc. Am încredere în tine. Te îmbrăţişez strâns de tot. Pe mâine. Şi nu uita, coboară şi repune corespondenţa în cutia de scrisori. Da? Sunt a ta, cu tine, chiar în acest moment. Da? Pe mâine.

  Sfârşitul mesajului.

  Tăcere lungă.

  EL apasă pe rederulare rapidă, apoi pe play şi ascultă încă o dată mesajul.

  În timp ce ascultă mesajul merge la bucătărie, deschide o pungă cu fulgi de cereale. Mănâncă.

  EA (vocea ei de pe caseta robotului) – Unde ai fost? Am trecut mai devreme pe la tine şi nu erai. Te ascunzi de mine sau ce se întâmplă? Mi-ai promis că mă aştepţi acasă. Nu cumva ţi-ai luat scrisorile din cutia de scrisori? Sper că nu le-ai deschis încă. Să le pui la loc, da? Dar ai grijă să nu te vadă nimeni. Să ştii că îmi pare rău, dar nu pot să mai revin în seara asta. Ne vom vedea cu siguranţă mâine. Azi dimineaţă mi-am uitat mănuşile pe undeva. Trebuie să fie pe pernă. Poţi să le laşi acolo, o să-mi facă plăcere să ştiu că vei dormi cu capul pe degetele mele. Bine, ascultă, fii cuminte şi. Nu încerca să asculţi a treia oară acest mesaj. De ce nu faci ceea ce-ţi cer? Sunt lucruri pe care trebuie să le înţelegi singur. Eu nu-ţi pot spune chiar totul. Hai, promite-mi că n-ai să mă mai trădezi. Îmi promiţi? Spune că-mi promiţi. Mai tare, ca să-ţi aud vocea.

  EL – Da.

  EA (vocea ei de pe robot) – Mai tare! N-aud nimic.

  EL – Da, îţi promit.

  EA (vocea ei de pe robot) – Mulţumesc. Am încredere în tine. Pe mâine. Şi nu uita, coboară şi repune corespondenţa în cutia de scrisori. Da? Sunt a ta, cu tine, chiar în acest moment. Da? Pe mâine deci.

  Sfârşitul mesajului.

  EL îşi toarnă de băut, bea. Tăcere lungă.

  Apasă pe rederulare rapidă, apoi pe play.

  Ascultă mesajul pentru a treia oară.

  EA (vocea ei de pe caseta robotului) – Unde ai fost? Am trecut mai devreme pe la tine şi nu erai. Te ascunzi de mine sau ce se întâmplă? Mi-ai promis că mă aştepţi acasă. Sper că nimeni nu te-a văzut ieşind, ori intrând. Pentru noaptea asta, îmi pare rău, dar nu pot să revin. Nu, nu pentru că nu ţi-ai respectat promisiunile. Pentru asta, te iert. Şi ne vom vedea cu siguranţă mâine. Da? Acum fii cuminte şi încearcă să te culci devreme. Şi încă ceva. Renunţă la mica ta anchetă. N-ai să regăseşti niciodată nici cafeneaua lui Kiki, nici altceva. Renunţă să mai cauţi, bine? Mulţumesc. Am încredere în tine. Te îmbrăţişez strâns. Pe mâine. Şi nu uita, sunt a ta, cu tine, chiar în acest moment. Pentru că această noapte este a şasea noapte pe care o trăim împreună. Pe mâine.

  Sfârşitul mesajului.

  EL – Nu!

  Apasă pe rederulare rapidă, apoi pe play.

  EL – Nu! Nu! Nu! Îmi furi o noapte. Nu sunt de acord!

  EA (vocea ei de pe robot) – Bineînţeles că această noapte este a şasea noapte pe care o trăim împreună. Sunt sau nu acum, cu tine? Va fi o noapte foarte frumoasă, ai să vezi. Ai mănuşile mele alături, pe pernă. Iar celelalte cinci nopţi sunt mereu acolo, cu tine. Bine, acum trebuie să stingi luminile şi să înveţi să asculţi tăcerea. Te întinzi pe pat. Închizi ochii. Şi n-asculţi decât liniştea. Şi nu te mai atingi de acest aparat. Ascultăm împreună liniştea, da? Imaginează-ţi că este liniştea vocii mele. Că această linişte sunt eu. Înţelegi? Rămâi aşa, nu mai mişca. Sunt eu, această linişte care te mângâie. Linişteşte-te, sunt cu tine. Ascultă.

  Caseta robotului se derulează. El ascultă tăcerea înregistrată pe caseta robotului.

  A ŞAPTEA NOAPTE.

  EA intră. A adus o pungă de mere. Le pune într-o fructieră, pe un scaun, în dreptul uşii.

  Se descalţă. Aprinde cele două lămpi din salon.

  Îşi scoate pardesiul, şi îl agaţă în cuier.

  Îşi scoate pălăria şi-şi lasă părul liber, să-i cadă pe spate.

  Ia un măr din fructieră. Se aşează pe balansoar şi muşcă din măr.

  Salonul este plin de colivii mici, acoperite cu huse.

  EA – Hai, ieşi de-acolo.

  Tăcere.

  EA – Hai, nu fă pe măscăriciul, ieşi.

  Tăcere.

  EA – Să înţeleg că domnul e supărat de-a binelea, da?

  Tăcere.

  EA – Ai mâncat?

  Tăcere.

  EA – Dacă vrei, îţi pregătesc ceva de mâncare.

  Tăcere.

  EA – Vrei spaghetti?

  Tăcere.

  EA (căutând în frigider) – Mai avem trei ouă, un rest de brânză. Să-ţi fac o omletă?

  Tăcere.

  EA – Un tocinel?

  Tăcere.

  EA – Of, da' spune ceva, chiar exagerezi. Doar nu ţi-am făcut nimic.

  EL (invizibil, vocea sa răsună de peste tot) – Ba da.

  EA – Ba nu.

  EL (invizibil) – Ba da.

  EA – Ce-ar fi să facem pace?

  EL (invizibil) – Nu.

  EA – Am să-ţi pregătesc de mâncare. Am să spăl şi vasele.

  EL (invizibil) – N-am nevoie.

  EA – Am adus o sticlă cu vin. Vinul tău preferat.

  EL (invizibil) – Nu-mi pasă. Eu nu beau decât lapte.

  EA – Ce-i cu toate coliviile astea?

  EL (invizibil) – Nu e treaba ta.

  EA – Nu vrei să mă săruţi?

  EL (invizibil) – La ce bun?

  EA – Hai vino, vreau să mă săruţi.

  EL (invizibil) – Aşteaptă. Întâi şi-ntâi trebuie să hrănesc lighioanele astea mici.

  EA deschide sticla şi umple două pahare.

  EA (bea) – Vinul ăsta e cu adevărat magic. Aveai dreptate să uiţi totul, dar nu şi buchetul său.

  EL (invizibil) – Fii bună, dă-mi, te rog, colivia aceea.

  EA – Care?

  EL (invizibil) – Cea mare. Mulţumesc. Au!

  EA – Ce ai?

  EL (invizibil) – Nimic.

  EA – Te-au muşcat?

  EL (invizibil) – Ce? (Un fulger în cuşcă. Către „lighioanei”.) Dar mai încetaţi odată, pentru numele lui Dumnezeu, încetaţi!

  EA – Ce tot faci acolo?

  EL (invizibil) – Sunt nebuni, nebuni, nebuni! De-abia apar pe lume că şi încep să facă pui! Şi în plus îşi imaginează că eu sunt tatăl lor!

  EA – Dar bineînţeles că eşti tatăl lor! Nu-ţi dai seama că tu-i faci pe pui să nască alţi pui?

  EL (invizibil) – Eu nici măcar nu-i ating.

  EA – Aşa crezi tu!

  EL (invizibil) – Bineînţeles că nu-i ating! Dar au devenit de o perversitate incredibilă. Au început să facă dragoste cu mirosul meu, cu umbra mea, cu respiraţia mea, cu bătăile inimii mele. Şi cum spun ceva, se acuplează cu vorbele mele. Dacă mă privesc în oglindă, se iubesc cu imaginea mea. N-am întâlnit niciodată aşa o aviditate de viaţă! Ce ne facem? Unde le voi pune peste două, trei zile? Vrei să-mi dai, te rog, cealaltă colivie de lângă tine?

  EA – Care? Cea mică?

  EL (invizibil) – Da. Şi mai sunt altele, în dulap. Vrei să deschizi dulapul, te rog?

  Ea deschide dulapul. Imagine apocaliptică în dulap unde sunt înţesate zeci de colivii din care ţâşnesc raze, scântei, piuituri stranii, etc. O grămadă de colivii se rostogolesc pe jos. Scântei în toate coliviile, ca un foc de artificii.

  EA – Hai, gata. Lasă-i să aştepte puţin şi ieşi de-acolo.

  EL – Dar, pentru Dumnezeu, de unde vrei tu să ies? Eu sunt nicăieri şi peste tot. De fapt, nici măcar eu însumi nu mai ştiu unde sunt. Ai putea să-mi indici de unde îţi vorbesc?

  EA – Da.

  EL (invizibil) – De unde?

  EA – De nicăieri de peste tot.

  EL (invizibil) – Deci n-am de unde să ies.

  EA – Ai să mori de foame acolo, în nicăieri şi peste tot.

  EL (invizibil) – Eu nu mai pot să mor de foame, pentru că o hrană nu poate muri de foame.

  EA – Aşadar te-au mâncat?

  EL (invizibil, suspinând) – Da, aşa am impresia.

  EA – Eşti sigur?

  EL (invizibil) – Da. Cred că m-au mâncat fără să am măcar timp să-mi dau seama că m-au mâncat.

  EA – Şi te-a durut?

  EL (invizibil) – Dimpotrivă, mi-a plăcut. Numai că acum plutesc imponderabil prin toată camera. Asta cred că le excită foarte tare, pentru că se înmulţesc în continuare cu viteza luminii. (Disperat.) Huşi! Huşi! Huşi!

  O nouă serie de fulgere în cuşti.

  EA – Ce mai vor?

  EL – Tocmai au făcut dragoste cu gândul la care mă gândeam.

  EA – Da' încetează odată să mai gândeşti, ce Dumnezeu! Vor invada tot cartierul.

  EL – N-ai putea să vii şi tu aici, de partea asta? Mi-ar face plăcere să-i simt făcând dragoste chiar cu clipele noastre de dragoste.

  Serie de fulgere. Umbre ce se înlănţuie.

  A OPTA NOAPTE.

  EL – Vreau să te iau de soţie.

  EA – Foarte bine.

  EL – Sper că nu eşti deja soţia altcuiva.

  EA – Nu.

  EA – Foarte bine.

  Scurtă pauză.

  EL – Deci?

  EA – Ce deci?

  EL – Vrei să fii soţia mea?

  EA – Sper că nu eşti deja soţul altcuiva.

  EL – Nu.

  EA – Foarte bine.

  Scurtă pauză.

  EL – Deci?

  EA – Ce deci?

  EL – Ne căsătorim?

  EA – Da.

  EL – Vreau s-o facem imediat.

  EA – Foarte bine.

  Scurtă pauză.

  EL – Imediat adică acum.

  EA – Acum?

  EL – Acum.

  EA – Acum astăzi?

  EL – Nu acum astăzi, acum acum.

  EA – Acum acum acum?

  EL – Da.

  EA – Foarte bine.

  Scurtă pauză.

  EL – Deci?

  EA – Ce deci?

  EL – O facem?

  EA – Da.

  EL – Foarte bine.

  Scurtă pauză.

  EL – Ne trebuie un martor.

  EA – Dacă vrem.

  EL – Ai dreptate. N-avem nevoie de martor.

  EA – Nu.

  EL – Foarte bine.

  Scurtă pauză.

  EL – N-avem nevoie de nimeni.

  EA – Nu.

  EL – Foarte bine.

  EA – Dar ne trebuie totuşi un pic de ceremonie.

  EL – Putem urca pe acoperiş, dacă vrei.

  EA – Da, vreau.

  El deschide o trapă în plafon şi urcă amândoi pe acoperiş.

  EL – Eşti gata?

  EA – Da.

  EL – Eşti sigură?

  EA – Da.

  EL – Te întreb pentru ultima oară, eşti sigură?

  EA – Da.

  EL – Atunci ne declar soţ şi soţie.

  EA – Da.

  Amândoi se aruncă în gol, ţinându-se de mână, într-o plutire lină.

  Telefonul sună. O dată, de două ori, de trei ori, de patru ori, de cinci ori, de şase ori, de şapte ori, de opt ori.

  Apelurile încetează.

  A NOUA NOAPTE.

  EA – Visezi?

  EL – Visez că îmi vorbeşti.

  EA – Mă auzi?

  EL – Visez că te aud.

  EA – Ţi-e frică?

  EL – Da.

  EA – Frică de ce?

  EL – Frică de cel care ar putea veni să ne trezească.

  EA – În visul tău, eu sunt cu tine?

  EL – Da.

  EA – Poţi să mă atingi?

  EL – N-am nevoie să te ating pentru că visăm acelaşi vis.

  EA – Încearcă să-l povesteşti.

  EL – Încă e confuz. Mi se pare că ne desprindem încet de noi înşine.

  EA – De corpurile noastre?

  EL – Da, le abandonăm uşor, uşor.

  EA – Le mai vezi. Corpurile noastre?

  EL – Da. Au adormit înlănţuite. Se simt foarte bine.

  EA – Atunci ascultă-mă cu atenţie. Crezi că mai avem nevoie de corpurile pe care le-am avut?

  EL – După toate aparenţele, nu.

  EA – Şi corpurile pe care le-am avut? Regretă plecarea noastră?

  EL – După toate aparenţele, nu.

  EA – Simţi cum ne îndepărtăm de prezentul nostru?

  EL – Da.

  EA – De memoria noastră?

  EL – Da.

  EA – De cele cinci simţuri ale noastre? Care rămân în urma noastră ca un pentagon desenat pe asfalt.

  EL – Da.

  EA – Suferi poate că se întâmplă ce se întâmplă?

  EL – Nu. Ce se întâmplă mă face să devin foarte uşor.

  EA – Corpurile noastre înlănţuite sunt acum foarte departe. Din ce în ce mai departe. Le mai vezi?

  EL – Ca şi cum ar fi două cochilii mici.

  EA – Am devenit două glasuri, pur şi simplu două glasuri în zbor.

  EL – Mai mult decât atât.

  EA – Mai mult decât atât… ce?

  EL – Mai degrabă două zvâcniri de aripi în zbor.

  EA – Două zvâcniri de aripi albe în zbor.

  EL – Da, două zvâcniri de aripi albe în zbor.

  EA – Suntem în plin zbor pe deasupra propriei noastre fiinţe, nu-i aşa?

  EL – Mai mult decât atât.

  EA – Mai mult decât atât… ce?

  EL – Nu ştiu. Planăm pe deasupra a tot ce ne prisoseşte.

  EA – Plutim pe deasupra lumii?

  EL – Pe deasupra a tot.

  EA – Poate am devenit inseparabili. În sfârşit, inseparabili.

  EL – Te simt ca şi când am fi, eu şi tu, aripile unei singure păsări.

  EA – E ciudat că mai putem comunica. Ar trebui să avem de-acum un singur glas.

  EL – Va veni şi asta.

  EA – Mă auzi ca şi când aş fi propriul tău auz?

  EL – Da.

  EA – Mă vezi ca şi când aş fi propria ta vedere?

  EL – Da.

  EA – De atins nu mă mai poţi atinge, pentru că nimeni nu-şi poate atinge propriul său simţ tactil.

  EL – Aşa este.

  EA – Ai devenit melancolic de când nu mai ai formă?

  EL – Nu, mă apropii de perfecţiune.

  EA – Reuşeşti să mai vezi ceva în jurul tău?

  EL – Da, sunt ca o pleoapă care învăluie vizibilul.

  EA – Şi ce vezi în centrul a tot?

  EL – Noi.

  EA – Şi ce auzi?

  EL – O muzică. Muzica unei căderi în căderea însăşi.

  EA – Nu-i bine. Încă ţi-e teamă de mine.

  EL – Poate.

  EA – Trebuie să nu-mi mai răspunzi.

  EL – Dar ştiu atâtea răspunsuri.

  EA – Tot ţi-e frică de linişte?

  EL – Nu, pentru că liniştea nu mai există.

  EA – Şi noi, o să ne vorbim aşa la infinit?

  EL – Da. Pentru că dacă încetăm să ne vorbim, mi-e frică să nu ne pierdem echilibrul şi să ne prăbuşim.

  EA – Îţi mai aminteşti din ce loc am plecat?

  EL – Nu.

  EA – Îţi mai aminteşti ce întrebare ţi-am pus ultima dată?

  EL – Nu.

  EA – Îţi aminteşti ce întrebare îţi voi pune imediat?

  EL – Nu.

  EA – Mai auzi căderea?

  EL – Nu.

  EA – Cât timp a trecut între răspunsul tău şi ultima mea întrebare?

  EL – Ţi-am răspuns înainte ca tu să-mi pui întrebarea.

  EA – Vezi cât e de simplu?

  EL – N-am crezut niciodată că e atât de simplu.

  EA – Bine, acum hotărăşte-te. Trecem de partea cealaltă, sau nu?

  EL – Trecem.

  EA – Eşti sigur?

  EL – Da.

  EA – Te întreb pentru ultima oară, eşti sigur?

  EL – Da.

  EA – Care-i animalul pe care-l îndrăgeai cel mai mult când erai copil?

  EL – Ursul panda.

  EA – Spune-mi numele unui oraş unde ţi-ar fi plăcut să trăieşti.

  EL – Frankfurt. E acolo o frumoasă grădină zoologică.

  EA – Bine. Atunci în viaţa ta viitoare vei fi un urs panda.

  EL – Şi tu?

  EA – Eu voi veni să te vizitez la Frankfurt.

  Întuneric beznă. Poate că undeva, foarte departe, sună un deşteptător.

  DIMINEAŢA.

  Camera este goală, în semiîntuneric.

  Se aud voci răsunând în exterior.

  PRIMA VOCE – Aici este.

  VOCEA COMISARULUI – Şi sunteţi sigur că.

  PRIMA VOCE – Nu simţiţi mirosul? Eu nu cred că-i un miros normal.

  Lovituri în uşă.

  VOCEA COMISARULUI – Domnule Renescu.

  PRIMA VOCE – Inutil. Sunt cel puţin zece zile de când nu mai răspunde.

  VOCEA COMISARULUI – Dar sunteţi sigur că este înăuntru?

  PRIMA VOCE – Nu ştiu ce să zic, eu mă tem că. Eu mă tem de mai rău. (Către cineva care întredeschide o uşă.) Doamna Bilaus! Vreţi să veniţi puţin?

  VOCEA DOAMNEI BILAUS – Bună ziua.

  PRIMA VOCE – Iată-l pe domnul comisar.

  VOCEA COMISARULUI – Bună ziua doamnă. Dumneavoastră sunteţi proprietara?

  VOCEA DOAMNEI BILAUS – Da.

  VOCEA COMISARULUI – Şi n-aveţi nici o cheie de rezervă?

  VOCEA DOAMNEI BILAUS – Aveam. Dar. Cum domnul Renescu şi-a pierdut de mai multe ori cheia, eu i-am dat mereu cheile mele de rezervă şi.

  O VOCE DE BĂRBAT HOTĂRÂT – Bună ziua.

  CEILALŢI – Bună ziua.

  VOCEA BĂRBATULUI HOTĂRÂT – Îi dau drumu'?

  VOCEA COMISARULUI – Aşteptaţi. Ne mai trebuie un martor.

  VOCEA DOAMNEI BILAUS – Domnişoară Varga! Domnişoară Varga, vreţi să urcaţi puţin?

  VOCEA DOMNIŞOAREI – Bună ziua.

  VOCEA DOAMNEI BILAUS (personajul a urcat un etaj şi bate la o uşă) – Domnule Dorneanu. Vreţi să coborâţi o clipă?

  VOCEA TÂNĂRULUI – Da, am sosit.

  VOCEA DOAMNEI BILAUS (explicativă, către comisar) – Domnul Dorneanu locuieşte la etajul trei, chiar deasupra. De zece zile n-a mai auzit nici el nici un zgomot, nimic. Doar robotul care înregistra apelurile telefonice.

  VOCEA COMISARULUI – Îl cunoaşteţi pe vecinul dumneavoastră de dedesubt?

  VOCEA TÂNĂRULUI – Nu prea. N-am prea avut când. M-am mutat aici doar acum trei luni. Şi din nefericire nu ne-am întâlnit niciodată.

  VOCEA DOMNIŞOAREI – Eu îl auzeam uneori cântând la saxofon.

  VOCEA TÂNĂRULUI – Şi eu.

  VOCEA TINEREI – Dar de aproape două săptămâni n-am mai auzit nimic.

  VOCEA TÂNĂRULUI – Nici eu.

  VOCEA HOTĂRÂTĂ – Ei? Ce fac? Încep?

  VOCEA COMISARULUI – Da. (Solemn.) Domnişoară. Doamnă. Domnilor. Vom proceda la demontarea încuietorii.

  Zgomotele corespunzătoare.

  VOCEA DOAMNEI BILAUS – Vai Doamne! Mai cu grijă, vă rog.

  Încuietoarea este demontată din exterior. Se aud zgomotele produse de unelte, precum şi noi comentarii.

  — E adevărat că.

  — După părerea mea, mirosul ăsta.

  — Eu am spus mereu că.

  — Poftim?

  — Domnule Moricerti. Domnule Moricerti.

  — Poate trebuia să sunăm întâi la.

  — Titi, dumnealui este domnul Comisar.

  — Ah da, bine.

  — Mamă, vino repede.

  Încuietoarea este demontată. Tâmplarul încearcă să împingă uşa.

  VOCEA HOTĂRÂTĂ – Hm, e înţepenit pe dinăuntru.

  Presiune şi mai puternică asupra uşii care se întredeschide. Deschizându-se, uşa se loveşte de scaun.

  Fructiera aflată pe scaun cade pe jos şi mai multe mere se răspândesc prin încăpere.

  Nimeni nu intră în cameră.

  Camera rămâne goală, luminată doar de razele care au pătruns în momentul deschiderii uşii.

  Un miros puternic de mere pătrunde în sala de spectacol şi se aude, poate, un saxofon în depărtare.

SFÂRŞIT