Argument

  Introducere

  Eu şi Securitatea mea. 9

  Capitolul I

  Securiştii lui Ceauşescu. 21

  Capitolul II

  Securitatea la 1989. 43

  Capitolul III

  Noii stăpâni. 88

  Capitolul IV

  Pentru liniştea noastră.”'.105

  Capitolul V

  Sindromul Berevoieşti. 124

  Capitolul VI

  Privatizarea Securităţii.,.148

  Capitolul VII

  A cincea putere. 209

  Epilog

  Noi şi ei.229

  Când I-am cunoscut pe Marius Oprea la Sighet, în 2001, ' am constatat că vorbim aceeaşi limbă – amândoi urâm comunismul, politia politică, delaţiunea şi lipsa de fermitate pe care „sistemul” o inoculează în oameni. Am stat la prima noastră întâlnire pe malul unui râu şi povesteam – el despre '-Securitate, eu despre KGB. La un moment dat, am observat un om care de ore întregi scotea pietre din râu, le arunca ' pe mal şi apoi la loc, în apă; era un bolnav psihic lăsat liber, de la un azil din apropiere. L-am întrebat pe Marius ce face omul acela. Mi-a spus, simplu, că omul acela construieşte încă socialismul.

  De atunci, Marius Oprea mi-a devenit unul dintre apropiaţi. Datorită curajoasei Iui acţiuni de deconspirare a Securităţii, a avut şi are probleme – dar i-am promis (si eu mă tin întotdeauna de cuvânt) că îi voi sări în ajutor oricând are nevoie. Tin la Marius pentru că priveşte ferm şi critic atât spre trecut, cât şi în prezent. El s-a dovedit în toate cărţile şi articolele sale un perseverent şi curajos istoric al Securităţii. Faptul că acum, în acest volum, împinge cercetările sale până la analiza rolului pe care-I joacă Securitatea şi foştii activişti comunişti în România de astăzi îmi arată că nu am greşit în judecata mea, socotindu-1 pe Marius Oprea printre prietenii mei apropiaţi.

  VLADIMIR BUKOVSKI

  Câtă vreme am fost membru al Colegiului CNSAS, cercetările lui Marius Oprea m-au umplut de o cordială invidie. Acoperea, cu expunerea Iui singuratică dar fermă, bâlbâială unei întregi instituţii. Tenace fără îndârjire, curajos fără vedetism, Marius Oprea a salvat, prin hărnicia şi perspicacitatea sa, obrazul societăţii noastre civile şi pe al fiecăruia dintre noi. Toţi vrem adevărul, dar Marius Oprea îl caută si, adesea, îl identifică. Toţi vrem limpezirea trecutului imediat, dar Marius Oprea îi răscoleşte, temerar, subteranele şi le dă în vileag fără menajamente şi fără precauţii. L1 demonstrează că, în România, trecutul imediat e, totodată, prezentul imediat. O face cu extremă rigoare, dar textului său nu-i lipsesc farmecul literar şi umorul. Cartea se citeşte, de aceea, cu un insolit amestec de îngrijorare, melancolie şi năduf. E o etapă inevitabilă în încercarea noastră de a aşeza istoria contemporană sub o judecată dreaptă şi vindecătoare.

  ANDREI PLEŞU

  Cei mai eficienţi câini de pază ai noii structuri a serviciilor de securitate statală au fost presa şi o mână de analişti români curajoşi. Ultimii, foarte vigilenţi, au scos în evidentă abuzurile serviciilor. Cel mai de seamă dintre ei este Marius Oprea. El nu a obosit să dezvăluie trecutul dubios al câtorva foşti ofiţeri de Securitate, care ocupă astăzi poziţii importante în serviciile postdecembriste. Unui oficial UE, care s-a interesat în cursul unei vizite la Braşov cine este opoziţia din România, cineva, un român, i-a răspuns: Marius Oprea. Oprea a avut curajul, asumându-şi un risc deloc neglijabil pentru el şi familia lui, să descâlcească modul în care, în România de azi, Securitatea, privatizându-se, şi-a întins tentaculele până în cele mai ascunse cotloane ale puterii. Cartea de fată analizează acest proces.

  DENNIS DELETANT

  Argument

  Nu am dat, în timpul acestor căutări, nici măcar peste un singur om cu adevărat rău.

  Cu toţii erau doar slabi, modelaţi de împrejurări şi se amăgeau singuri; omenesc, prea omenesc.

  Dar suma faptelor era un mare rău.

  TIMOTHY GARTON ASH

  Într-o amiază de vară, în casa doamnei Doina Cornea de pe o stradă liniştită a Clujului, am găsit cu ajutorul domniei sale răspunsul la o întrebare pe care mi-am pus-o de o mulţime de ori de când mă ocup de studierea fostei Securităţi: ce i-a deosebit pe securişti de restul oamenilor?

  Nu trăiam cu toţii în aceeaşi găleată, în aceeaşi sărăcie, înghiţind zilnic dejecţiile unui regim care parcă îşi făcea un titlu de glorie din a terfeli orice urmă de demnitate umană? Nu se oprea curentul şi pentru ei? Apa caldă? Categoric, un astfel de om, capabil de a-i supune pe alţii violentelor şi torturii, până la forme de umilire greu de imaginat, un astfel de om, care să refuze cu uşurinţă orice urmă de compasiune şi înţelegere fată de semeni, a fost fără îndoială o diabolică invenţie a regimului comunist. Cum a reuşit această transformare, ce-l separă pe el de firea adevărată a restului lumii?

  Vladimir Bukovski observa că „ regulile stabilite de autorităţi şi de care îmi amintesc au fost întotdeauna anormale, contraziceau bunul-simtsi se puneau în aplicare cu ameninţarea sancţiunilor. Nu se poate spune că aceasta modifica psihologia oamenilor sau îi obişnuia să fie supuşi, dar, în schimb, toţi se trezeau vinovaţi în fata statului, fiecare putea să fie pedepsit”. Este deci clar, lumea se împărţise: într-o parte, cei multi care îşi aşteptau pedeapsa ce putea veni oricând, în alta, călăii lor. Dar tot nu mă lămurisem până în vara anului trecut din ce stofă s-au croit călăii, altfel oameni arătând ca noi, cu două mâini, două picioare şi cap pe umeri, respirând acelaşi aer îmbâcsit şi muced al regimului. Cum au ales ei să-i bată, să-i aresteze şi chiar să-i ucidă pe cei câţiva care aveau curajul să spună că regele e gol şi să-i umilească pe ceilalţi, cei care îndrăzneau măcar să asculte într-o tăcere resemnată adevăruri elementare?

  Mă gândeam deci la toate acestea, în vreme ce vocea tremurată şi moale a doamnei Cornea povestea cum, urmărită pe stradă de securistul aflat „ la post „pentru a o izola de lume, s-a întâlnit într-o zi cu o fostă studentă. Perspicace, urmăritorul i-apus în vedere tinerei şase îndepărteze, ca să nu aibă probleme, iar doamna Cornea a ţinut s-o liniştească: Nu te teme, dragă, n-o să păţeşti nimic, dânsul e un om bun. Bun în comparaţie cu ceilalţi slujbaşi ai Securităţii, se înţelege. Două zile mai târziu, revenind în tură ofiţerul de mai sus, acesta s-a apropiat de făptura măruntă a doamnei Cornea si, asigurându-se că nu-l vede nimeni, i-a şoptit: Vă rog să nu mai spuneţi nimănui că sunt un om bun. S-ar putea să am necazuri.

  În întâmplarea de mai sus am găsit tâlcul ascuns al deosebirii dintre securişti şi restul lumii.