Biografie - I.L.Caragiale

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, astăzi I. L. Caragiale, județul Dîmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.

S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cîntăreața Caloropulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.

Primele studii le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești.

În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luîndu-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie.

L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly.

În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea română.

I.L. Caragiale a fost, printre altele, și director al Teatrului Național din București.

De la debutul său în dramaturgie (1879) și pînă în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost, până prin 1884 - 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează și calității sale de junimist și de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile.

După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numește director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întîlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, reprezentată la 13 noiembrie, în prezența reginei, cu un mare succes.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul în Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.
În acelaşi an s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete.

În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic “Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”. Începînd cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicînd caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialiene, Moftul român s-a dovedit și un organ literar.

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. După moartea sa, piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului communist.

"Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”.

Opere

Comedii

• O noapte furtunoasă (1878)
• Conul Leonida faţă cu reacţiunea (1880)
• O scrisoare pierdută (1884)
• D-ale carnavalului (1885)

Drame

• Năpasta (1890)

Traduceri

• Roma învinsă de Al. Parodi
• L' Hetman de P. Déroulède
• La Camaraderie de E. Scribe

Nuvele

• O făclie de Paşte
• Păcat
• Două loturi
• În vreme de război
• La hanul lui Mânjoală
• Kir Ianulea

Snoave

• Fără noroc
• Norocul şi mintea
• Minciuna

Alte date biografice

Ion Luca Caragiale a avut o relație specială cu autobiografia. Pe de o parte, i se părea inutil să dea detalii despre obârșia sau familia sa, lucruri pe care nu le vedea în niciun fel legate de propria operă. Pe de altă parte, având o viață mai lungă decât a unor scriitori contemporani, a putut să observe cum amintirea vieții lor este, de la un punct, transformată ca să respecte canoanele unei biografii de artist. Caragiale a descoperit că niciun scriitor nu poate scăpa de propria legendă, şi atunci s-a decis să şi-o construiască singur. Nu era o mistificare propriu-zisă. Nu şi-a înfrumuseţat biografia;dimpotrivă, uneori a prezentat-o în culori mai negre decât se cuvenea. 

Caragiale a făcut toată viaţa caz de originile sale umile, afectând un paradoxal orgoliu plebeu în faţa pretenţiilor de nobleţe lipsită de merit ale unora dintre contemporanii săi. De exemplu, a afirmat mereu că e neam de „idriot” (locuitor al insulei grecești Idria), mizând pe calamburul caraghios rezultat. Într-un moment de cinism pedagogic, vrând să-l dezveţe pe fiul său, viitorul scriitor Mateiu I. Caragiale, de fumurile nobiliare, i-a spus că se trage din neam de plăcintari balcanici cu ţeasta teşită, atavic, din cauza tăvilor purtate pe creştet timp de generaţii întregi. În realitate, bunicul său, Ştefan Caraialis, grec originar din insula Kefalonia, fusese bucătarul domnitorului Ioan Caragea și venise la București în suita acestuia de la Constantinopol, cartierul general al aristocraţiei greceşti la acea vreme. 

Fără să aparţină vreunei mari familii, Ştefan bucătarul făcea parte din anturajul unuia dintre cei mai bogaţi boieri greci ai epocii. Primul său fiu, Luca, tatăl viitorului dramaturg, s-a născut şi el la Constantinopol, la curtea lui Caragea;frații acestuia, Costache și Iorgu Caragiale, născuți în România, au făcut parte din elita teatrului românesc de la începuturile sale, Costache fiind chiar primul director al Teatrului Național înființat în București la 1852. Mama lui Caragiale se trăgea dintr-un neam de negustori greci brașoveni;din familia extinsă făceau parte negustori putred de bogaţi, precum Ecaterina Momolo, dar și artiști precum pictorul academizant Constantin Lecca.

Femeile din viata lui Caragiale

Prima femeie din viaţa lui Caragiale a fost, cum era şi firesc, mama sa, Ecaterina, a doua fiică a lui Luka Kiriak Karaboa, negustor şi membru al Companiei de comerţ oriental din Braşov, şi a Elenei, una dintre fiicele bogatului comerciant Mihail Alexovici . Negoţul lui Luca Kiriac nu a mers la fel de bine ca negoţul tatălui său, dar Elena a făcut totul pentru ca fiicele sale – Ecaterina fiind cea de-a doua – să primescă o educaţie adecvată.

Despre Ecaterina Caragiale, mama viitorului dramaturg, s-a scris că era o femeie simplă, fără nicio cultură, dar gospodină şi învăţată cu greutăţile care păreau să nu se mai termine , lucru nu tocmai adevărat, având în vedere familia din care se trăgea, care n-a fost una modestă. În realitate, Ecaterina a primit o creştere îngrijită şi a fost ştiutoare de carte. La fel ca şi soţul său, Luca Caragiale, despre Ecaterina se spune că avea rădăcini greceşti – rădăcini care au fost mai degrabă aromâne decât greceşti.

Potrivit surselor documentare, Ion Luca Caragiale a fost un copil vioi şi zburdalnic, iar mama sa a avut destul de mult de furcă să-l liniştească. Adesea, femeia primea plângeri din partea vecinilor privind merele furate din pomii acestora, ori privind bătăile cu copiii aceloraşi vecini. Despre Ecaterina se mai spune şi că ea a fost cea care i-a temperat avântul, când, la 18 ani, fiul înverşunat a participat activ la evenimentele de la Ploieşti, din august 1870. Odată revenit din oraş, mama ar fi avut grijă să-l închidă în casă, aruncându-i sabia şi încuindu-i ghetele şi pălăria în scrin . Alţi biografi ai scriitorului susţin tocmai contrariul: Caragiale n-ar fi participat în niciun fel la încercarea de a instaurare a Republicii – şi nici la alte evenimente asemenea.

Sora, Lenci 

Pe lângă Ion Luca, Ecaterina a mai născut un copil, pe Elena, alintată Lenci, cu trei ani mai mică decât viitorul scriitor. Despre Lenci se ştie că nu era prea frumoasă, dar era extraordinar de inteligentă, cu ochi expresivi şi sclipitori, şi-şi adora fratele. Şi Caragiale a ţinut mult la sora sa, fiind şi de ea foarte apropiat – mai cu seamă după moartea timpurie a tatălui, moment din care tânărul a devenit brusc capul familiei, îngrijind de mama şi de sora lui. „Mama şi soră-mea – scria Caragiale – îmi sunt devotate şi niciodată nu le-ar trece prin cap să cântărească bucata de pâine ce le-o pot da, nu s-ar plânge să vieţuiască totdeauna în sărăcie, numai să mă ştie pe mine cu sufletul mulţumit. Ba chiar, am luat sama, mamei parcă-i face plăcere apucăturile mele de bucher” .

Pentru cele două, Caragiale e singurul sprijin – şi-i trimit adesea scrisori de mulţumire. El le plătea, chiar dacă uneori cu întârziere, şi chiria casei, şi cheltuielile, ba pe deasupra şi o slujnică, dovadă că femeile nu o duceau tocmai rău . Timp de 15 ani, până la moartea Ecaterinei Cardini Momolo, bogata verişoară a mamei sale, Ion Luca Caragiale a asigurat mamei şi surorii sale un trai mai mult decât decent, făcându-şi din plin datoria de fiu şi frate. Lenci a murit la 49 de ani în braţele lui şi ale soţiei, veniţi amândoi în grabă de la Berlin la aflarea veştii că e foarte rău bolnavă.  

Femeile din teatru şi Caragiale 

Până acolo însă, după moartea soţului, Ecaterina Caragiale decide să plece cu copiii săi, Ion Luca şi Lenci, în Capitală, la Bucureşti, de vreme ce n-o mai lega nimic de Ploieşti. Cu ajutorul lui Mihail Pascaly, I.L. Caragiale primeşte un post de sufler şi copist la Teatrul Naţional, tânărul făcând treptat cunoştinţă cu viaţa de acolo, dar şi cu actriţele mai mult sau mai puţin talentate ale instituţiei. Iar femeile din teatru au fost cele care, într-o anumită măsură, au modelat caracterul viitorului dramaturg. Unele dintre ele s-au purtat fără inimă cu Caragiale, încă un adolescent, şi chiar dacă trupa era a unchiului său, Costache Caragiale, domnişoarele şi doamnele n-au avut nicio reţinere în a-l trata „cu ghionturi şi fel de fel de maltratări” şi chiar în a-l pălmui, cum una dintre ele a îndrăznit s-o facă. Îl strigau fără nici urmă de respect pe nume, „Iancule, şi mai rău, măi Iancule” , punându-l la tot felul de treburi pe tânărul care afla astfel cât de grea era viaţa când o porneai de jos.  

surse: istoria.md

historia.ro

Teatru radiofonic Caragiale ...................https://latimp.eu/?s=caragiale

Carti.........https://latimp.net/forum/109/ion-luca-caragiale-biografie-teatru-momente-si-schite-opere-video-audio/