Trăia cândva un bogătaş, în casa căruia se păstra o datină veche. Şi anume, în cea dintâi zi a noului an, slugile se aşezau lângă cămin, în odaia boierească, iar stăpânul le servea cu mâinile lui, dându-le să mănânce şi turnându-le de băut.

     Odată, pe când slugile sărbătoreau astfel noul an, cu mare veselie, bogătaşul le umplu cupele cu vin şi spuse :

     - Se ştie că somnul din cea dintâi noapte a anului este plin de prevestiri. Căutaţi fiecare să ţineţi bine minte ce veţi visa, ca să-mi puteţi povesti mâine. Pentru fiecare vis vă voi dărui câte-un bănuţ de argint.

     A doua zi dimineaţa, stăpânul întrebă :

     - Ei, care dintre voi a visat mai frumos ? Haide, povestiţi-mi, pe rând.

     Slujitorul cel mai bătrân, care stătea la locul de cinste, mormăi :

     - Să mă ierţi, stăpâne, dar am dormit până dimineaţa ca mort. N-am visat nimic.

       Următorul se codi şi el, aşijderea :

     - Eu, aseară, abia închisesem ochii, iar când i-am deschis se şi făcuse ziuă. Nici nu ştiu când a trecut noaptea.

     Şi tot aşa, unul după altul, slujitorii îl încredinţară pe bogătaş că n-au visat nimic. Dar cel mai tânăr dintre ei, un băieţandru de vreo 15-16 ani, mărturisi :

     - Eu am avut un vis tare minunat.

     - Nu mai spune ! Uite, ia-ţi bănuţul de argint şi povesteşte-mi-l cât mai repede.

     - Nu. răspunse slujitorul. E un vis fericit şi mi-e teamă că dacă-l spun nu se mai împlineşte.

     - Îţi dau doi bănuţi de argint !

     Slujitorul clătină din cap, în semn că nu se în voieşte.

     - Îţi dau trei bănuţi !

     - Nici pentru trei nu-l vând.

     - Ţii, dar greu mai cazi la învoială ! Haide, ia patru.

     Infierbntat, bogătaşul creştea mereu preţul, dar slujitorul nici gând să primească. Până la urmă, stăpânul ajunse să-l îmbie cu douăzeci de galbeni de aur, dar nici atunci tânărul nu se învoi.

     Mânios din cale-afară, stăpânul îl puse pe flăcău într-o bărcuţă fără pânze şi fără vâsle şi îl lăsă în voia valurilor. Îi îngădui totuşi să ia cu el nişte plăcinte de orez, ca să nu moară de foame prea curând, şi să se chinuiască mai mult.

     Bărcuţă pluti multă vreme, pradă vânturilor şi valurilor, până ce ajunse la o insulă depărtată. Flăcăul coborî pe uscat şi băgă de seamă că insula e sălbatică şi nelocuită. Doar nişte maimuţe îşi făceau veacul pe-aeolo. De cum îl văzură, maimuţele începură să chiţcăie : - Visurile bune nu erau povestite - de teamă că, odată destăinuite, nu se vor mai împlini.

    - Un om ! Ia uitaţi-vă, un om ! Înşfăcaţi-l mai repede ! Să înfigem colţii în el, să vedem ce gust are !

     Întreaga ceată de maimuţe se năpusti asupra tânărului, care. speriat, începu să arunce în ele cu plăcinte de orez. Maimuţele începură să adune lacome plăcintele, iar el sări iute în barcă şi o împinse în larg.

     Minată de vuituri şi talazuri, barca pluti din nou câtăva vreme, până ce ajunse la ţărmul altei insule. N-apucă bine flăcăul să calce pe pământ, că din pădure ţâşni urlând. o haită de arătări fioroase. Pasămite erau nişte draci, de felurite soiuri : roşii, albaştri, negri...

     - Un om ! Ia uitaţi-vă, un om ! Demult nu ne-a mai picat o asemenea bucăţică gustoasă ! răcniră demonii. Puneţi mâna pe el !

     Ce să facă bietul flăcău ? Cum să scape de la pieire ? începu să arunce în ei cu plăcinte de orez, însă dracii nici nu se uitară la plăcinte, îl înşfăcară zdravăn cu ghearele, gata să-l sfâşie. Însă mai-marele lor, tartorul, strigă :

     - Puţintică răbdare, fraţilor ! De mâncat avem timp să-l mâncăm. Să-l întrebăm mai întâi ce vânt îl aduce. Hei, stârpitură cu chip de om, ai nimerit aici din voia ta, sau, aşa, din întâmplare ?

     - Nu, n-am venit din voia mea, valurile m-au adus. Stăpânul meu m-a pus într-o barcă fără pânze şi fără vâsle, fiindcă n-am vrut să-i povestesc visul pe care l-am avut în noaptea Anului nou.

     - Şi ce zici c-ai visat ? Spune-ne şi nouă, mai repede !

     - Ehe, dar vicleni mai sunteţi ! N-am vrut să-i povestesc visul stăpânului meu pentru douăzeci de galbeni, şi să vi-l spun vouă pe degeaba ? Nu vi-l spun chiar dacă mă tăiaţi în bucăţele !

     Diavolii roşii, albaştri şi negri începură să se sfătuiască între ei. Se ciorovăiră ei multă vreme, apoi spuseră :

     - Hai să facem un târg. Tu ne povesteşti visul tău, iar noi îţi dăm în schimb carul nostru vrăjit.

     Dădură fuga în adâncul pădurii şi aduseră de-acolo o minunăţie de car.

     - Îl vezi ? Ăsta-i un car fermecat. Dacă-l loveşti o dată cu vărguţa asta de fier, zboară o mie de ori, iar dacă-l loveşti de două ori, străbate zece mii de ori.

     Flăcăul se uită la car şi se prefăcu şovăielnic :

     - De, ştiu eu dacă nu cumva mă păcălesc...

     Din nou se sfătuiră dracii, cu multă înfocare, şi de data asta aduseră două ace lungi :

     - Uită-te, bine, omule ! Acesta e un ac al morţii. Dacă înţepi cu el un voinic, oricât de zdravăn, acela va muri pe dată. Iar ăsta e un ac al vieţii. E deajuns să înţepi cu el un bolnav, că se face sănătos cât ai clipi. Aceste două ace sunt o comoară fără preţ, căci ele dau viaţa şi moartea.

     - Aşa să fie oare ? Atunci, pentru car şi pentru acele astea, mă învoiesc să vă povestesc visul meu de Anul nou. Ţii, ce straşnic vis am mai avut ! Dar mai întâi vreau să încerc carul vostru, să văd dacă este într-adevăr vrăjit.

     Flăcăul luă cele două ace, se sui în car şi-l lovi o dată cu vărguţa de fier. Carul se înălţă ca o pasăre şi porni în zbor. Înţelegând că au fost traşi pe sfoară, diavolii începură să strige ca din gură de şarpe, însă carul dispăru într~o clipită în văzduh. De necaz, dracii plânseră cu lacrimi mari cât pietrele de moară.

     Cazul zbură peste mare, peste munţi, şi se opri undeva, în mijlocul unor lanuri întinse, de orez. Tânărul îl lovi iarăşi cu vărguţa, de două ori. Carul se înălţă până la nori şi pogorî după o vreme într-un sat mare. Prin mijlocul satului curgea un râu. Pe amândouă malurile stăteau, una în faţa celeilalte, două case niândre, cu acoperişuri de ţiglă, iar lingă una dintre ele se afla o mică ceainărie. Flăcăul intră în ceainărie, să se ospăteze. Deodată auzi răzbătând din casa vecină o larmă mare. cu plânsete şi tânguiri.

     - Ce s-a întâmplat acolo ? o întrebă pe stăpâna ceainăriei. Ce nenorocire a dat peste ei ?

     - O, nu mă mai întreba, răspunse ea cu tristeţe. Vecinului meu cel bogat îi moare singura fată. O, şi cât e de frumoasă, sărmana ! Tatăl şi mama aproape şi-au ieşit din minţi de durere. Câţi vraci şi tămăduitori n-au chemat, dar nici unul n-a putut s-o ajute...

     - Tare mi-e milă de bieţii oameni ! Du-te, femeie, şi spune-le că în ţinutul vostru a sosit un vraci care lecuieşte toate bolile. Eu le voi însănătoşi fata.

     Tatăl şi mama se bucurară nespus auzind vestea, îl duseră repede pe flăcău la patul bolnavei, care zăcea abia răsuflând. Băiatul o înţepă cu acul viu şi parcă-i luă boala cu mâna. Fata sări din pat sănătoasă şi voioasă.

     Bucuria luă locul durerii. Flăcăul voi să plece, dar părinţii fetei nu-l lăsară.

     - Tu eşti mântuitorul nostru ! Nu poţi pleca astfel ! Nu ştiau cum să-şi arate mai bine recunoştinţa. Dădură ospeţe bogate, cu muzică şi danturi. Până la urmă, îl rugară să se însoare cu fiica lor. Iar cum flăcăul o îndrăgise pe frumoasa fată, primi s-o ia de soţie.

     Stăpânii casei de pe partea cealaltă a râului aveau şi ei o fată. După o vreme, se întâmplă să cadă şi aceasta bolnavă. Ba încă atât de rău, încât părinţii pierduseră orice nădejde. Plângeau întruna, nemângâiaţi. Flăcăului i se făcu milă. Veni în casa lor şi, cu ajutorul acului vieţii, vindecă pe dată copila. Aceasta sări sprintenă şi veselă din pat, de parcă n-ar fi fost bolnavă niciodată!

     Tatăl şi mama fetei nu ştiau cum să-l răsplătească rnai darnic pe lecuitor. Dădură şi ei ospeţe bogate şi fel de fel de sărbări. Nici n-ar mai fi vrut să-l lase pe flăcău să plece din casa lor. Până la urmă, înduplecat de stăruinţele lor, acesta primi să se însoare şi cu cealaltă fată.

     După o vreme, tânărul căzu pe gânduri : în care din cele două case să se statornicească şi să-şi ducă viaţa ?

     Neamurile nevestei dinţii şi neamurile celeilalte se sfătuiră şi hotărâră să dureze peste râu un pod de aur. Astfel, flăcăul începu să trăiască o jumătate de lună într-o casă şi jumătate în cealaltă.

     Curând, faima lui de lecuitor se răspândi în toată Japonia. Mulţi oameni a tămăduit el, înţepându-i cu acul vieţii. Acul morţii n-a avut niciodată prilejul să-l folosească, fiindcă nimeni nu-i purta duşmănie.

     ...Odată, tocmai trecea podul de aur, de pe un mal pe celălalt. La stângî lui păşea frumoasa nevastă dintâi, iar la dreapta cea de-a doua, la fel de frumoasă. Sub picioarele lor strălucea nisipul auriu.

     Şi deodată îşi aminti că toate acestea le văzuse cândva aidoma, în visul lui din noaptea Anului nou.

.................

 În credinţa populară japoneză visul din prima noapte a Anului nou se consideră profetic. Sub cap se pune o ilustrată reprezentând o takarabune, corabie pe care călătoresc şapte zei ai fericirii, iar uneori şi baku (un fel de tapir), animale fantastice, care, conform aceleiaşi credinţe, înghit visurile rele. Dacă touişî, cineva visa un vis-rău, ilustrata era aruncată în râu.

Interpretarea visurilor era foarte la modă, existau „specialişti în visuri" şi ghicitori speciali. Se practica chiar vânzarea visurilor norocul, în acest caz, se zice că trecea la persoana care cumpăra visul.