Trenul de Lewes care părăseşte gara Victoria la ora patru şi un sfert se oprise la Three Bridge din cauza unei deraieri. Deşi John avusese şansa să prindă legătura, trenul de Beston Tracey, sosit cu o mică întîrziere, totuşi, cînd a coborît în gară, camionul de mărfuri ce constituia singurul mijloc de transport dintre staţia de cale ferată şi sat era deja plecat.

— Dacă puteţi aştepta o jumătate de oră, i-a propus şeful gării, voi telefona în sat să vi se trimită o maşină.

John Lexman aruncă o privire peste peisajul neîmbietor şi săltă din umeri.

— Merg pe jos, replică el laconic şi, după ce îşi încheie impermeabilul pînă sus sub bărbie, se înfipse cu tărie în noaptea ploioasă, pregătit să străbată cele două mile care-l despărţeau de Little Tracey.

Ploaia părea că are să cadă toată noaptea. Gardul viu ce mărginea drumul îngust şiroia ca o veritabilă cascadă, iar şoseaua însăşi se transformase într-o baltă de noroi în care piciorul intra pînă la glezne. John Lexman se opri o clipă sub frunzişul protector al unui arbore gros pentru a-şi aprinde pipa, după care reluă drumul.

Şoseaua care leagă Beston Tracey de Little Tracey se asocia în gîndurile sale pasajelor celor mai izbutite din scenariul pe care şi-l imaginase. Aici concepuse el locul de desfăşurare a unei misterioase crime, a cărei ingenioasă construcţie adusese un succes răsunător ultimei sale cărţi, calificată drept cel mai bun roman poliţist al anului. Pentru că John Lexman era un specialist în acest gen de literatură.

Cu toate acestea, parcurgînd drumul pustiu către Little Beston nu se gîndea nici la cărţile scrise şi nici la crimele misterioase pe care le imaginase. Gîndurile sale se întorceau la întîlnirea avută la Londra cu T.X. Meredith. T.X., fără îndoială, avea să devină într-o bună zi şeful departamentului cercetărilor criminale şi, în aşteptarea acelui fericit moment, îndeplinea funcţia de şef al poliţiei secrete. Această modestă poziţie nu-i împiedica totuşi pe superiorii lui să-i încredinţeze afaceri dintre cele mai delicate. Într-un limbaj oarecum excentric şi impetuos care îi era de altfel propriu, T.X. îi sugerase un subiect de roman poliţist, mai bun decît oricare altul pe care John Lexman l-ar fi visat vreodată. Dar, pe cînd urca panta care conducea la căsuţa lui, intitulată pompos castelul Beston, încetă să se mai gîndească la T.X.

La Londra, John Lexman avusese şi o altă întîlnire, la amintirea căreia îşi încreţi fruntea. Deschizînd poarta şi traversînd grădina, încercă să se scuture de gîndul acelei discuţii penibile pe care o avusese cu cămătarul.

Castelul Beston era o construcţie lipsită de pretenţii, în stil elisabetan, cu coşuri de fum înalte. Ferestrele sale zăbrelite, grădina de trandafiri, o peluză frumoasă îi dădeau aspectul unui mic conac, ceea ce-l umplea de mîndrie pe proprietarul său.

John Lexman se opri sub copertina intrării să-şi scuture impermeabilul şiroind de apă, după care intră în casă.

Anticamera era scufundată în întuneric. Grace, probabil, se îmbrăca pentru masa de seară. Îşi spuse că, în starea de spirit în care se afla, ar fi preferat să n-o deranjeze. Apucă pe lungul culoar ce conducea la camera de lucru aflată în partea din spate a casei. În cămin ardea un foc vesel. Atmosfera primitoare a acestei încăperi îi dădea un sentiment de bunăstare şi uşurare. Se descălţă şi aprinse o lampă aflată pe o măsuţă.

Încăperea aceasta era, în mod vizibil, cabinetul de lucru al stăpînului casei. Fotoliile de piele, marea bibliotecă aflată de-a lungul unui perete întreg al camerei, masiva masă de lucru din nuc, pe care se îngrămădeau maldăre de cărţi şi manuscrise, erau tot atîtea mărturii ale profesiei acestuia.

După ce îşi puse papucii, John Lexman îndesă bine pipa, se îndreptă spre şemineu, oprindu-se în faţa lui, cu privirea pierdută în strălucirea flăcărilor.

Era un om nu foarte înalt, zvelt, deşi cu umeri atletici. De altfel, un sportiv entuziast. Faţa sa, cu trăsături regulate, degaja o expresie de forţă. Avea ochii cenuşii, o privire adîncă, iar sprîncenele îi dădeau un aer aproape sever... Faţa netedă, gura bine desenată şi generoasă. Tenul curat şi deschis mărturisea o viaţă în aer liber. Într-un cuvînt, John Lexman nu avea, în ciuda profesiei sale, nimic dintr-un şoarece de bibliotecă.

Stătea în acelaşi loc, în picioare, meditînd, cînd uşa încăperii se deschise încetişor şi în cameră îşi făcu apariţia Grace Lexman.

Să spunem despre această femeie pur şi simplu că era o făptură dulce şi frumoasă, fără a mai intra în detalii cu privire la frumuseţea şi farmecul ei. John se grăbi în întîmpinarea ei şi o îmbrăţişă cu tandreţe.

— Nu ştiam că te-ai întors, pînă cînd... spuse ea ghemuindu-se la pieptul soţului său.

— Pînă cînd nu ai descoperit balta pe care impermeabilul meu trebuie s-o fi lăsat la intrare, continuă el surîzînd. Îţi cunosc eu metodele, Watson!

Ea rîse, dar dintr-o dată deveni serioasă.

— Sînt foarte mulţumită că te-ai întors. Avem o vizită.

— O vizită? repetă tînărul, mirat. Pe vremea asta?... Cine este?

Grace îi aruncă o privire ciudată.

— Domnul Kara.

— Ei, ca să vezi, Kara? De mult timp e aici?

— A sosit la ora patru.

Vocea ei nu trăda un entuziasm excesiv pentru această vizită.

— Nu-ţi înţeleg aversiunea faţă de simpaticul Kara, spuse soţul ei pe un ton uşor dezaprobator.

Şi mai departe, după un moment de reflexie:

— A venit de altfel la ţanc. Unde este?

— În salon.