ÎN VILA MAYTREE

Întâmplarea făcuse ca scurgerea apei din radiator să coincidă cu plesnirea unui cauciuc. A doua coincidenţă a fost că accidentul a avut loc în apropierea Vilei Maytree pe drumul spre Horsham. Vila era mai mare decât cele­lalte de prin partea locului. Avea faţada împodobită cu bârne şi acoperişul de şindrilă. Oprit în faţa porţii, Richard Gordon stătu în loc cuprins de oarecare admiraţie. Casa era de pe timpul Reginei Elisabetha; dar interesul şi admiraţia lui nu erau nici ale unui amator de antichi­tăţi, nici ale unui horticultor, cu toate că-i plăcea co­vorul de flori de culori diferite ce părea întins peste în­treaga grădină, iar miresmele trandafirilor îi desfătau sim­ţurile. Nu-l uimise nici aerul de bună întreţinere şi de curăţenie care umplea tot cuprinsul, nici poteca de cără­mizi roşii bine frecate care ducea până la uşă, nici per­delele strălucitor de albe dindărătul gemuleţelor încadrate în rame de plumb.

Ceea ce, însă, îi oprise cu adevărat privirea era o fată aşezată într-un jilţ de nuiele căptuşit cu roşu, ce trona în mijlocul unei mici pajişti, la umbra unui dud. Fata avea o carte în mână şi o cutie mare plină cu bomboane de ciocolată lângă dânsa. Părul ei avea culoarea aurului vechi, un aur vechi plin de viaţă şi de lucire, ce îi împo­dobea o faţă fără cusur, iar când îşi întoarse capul spre Gordon, el mai văzu şi o pereche de ochi gravi şi între­bători, nişte ochi mari, adânci, mai mult cenuşii decât al­baştri… Fata tresări şi se ridică din jilţ când Dick se apropiase.

— Îmi pare foarte rău că vă supăr – şi Dick, cu pă­lăria în mână, zâmbea, scuzându-se – dar îmi trebuie puţină apă pentru biata mea Lizzie. A apucat-o o sete nemaipomenită.

Fata se încruntă o clipă apoi începu să râdă.

— Lizzie! – vrei să zici, maşina? Dacă vrei să vii până în spatele casei, am să-ţi arăt unde este fântâna.

Dick o urmă, întrebându-se cine putea să fie fata asta. Simţise în glasul ei un oarecare ton de superioritate. Era tonul obişnuit al unei fetişcane mature când vorbeşte cu un băiat de aceeaşi vârstă cu dânsa. Dick, care deşi era de treizeci de ani părea totuşi a fi de optsprezece, cu obra­zul său neted şi tânăr; mai fusese întâmpinat şi altădată cu acest ton adresat de obicei băieţandrilor şi se ţinu să nu râdă.

— Uite găleata şi aici e fântâna, arătă cu mâna fata. Aş trimite servitoarea să-ţi ajute, dar n-avem servitoare şi nici n-am avut vreodată!

— Atunci, servitoarea a pierdut un loc foarte bun, zise Dick, căci grădina asta e cu adevărat încântătoare.

Fata nici nu aprobă, nici nu se împotrivi. Poate că-i părea rău că-i arătase atâta familiaritate.

Între ei parcă se deschise un gol, cât timp aşteptau umplerea găleţilor. Dar după ce Dick porni cu ele spre maşină, pe şosea, ea se luă după dânsul.

— Eu credeam că e o… – cum i-ai zis? Lizzie?

— Pentru mine ea este Lizzie, răspunse hotărât Dick pe când umplea radiatorul marelui Rolls, şi niciodată nu va fi altceva.

Fata se învârti în jurul maşinii cercetându-o amănun­ţit.

— Nu ţi-e frică să conduci o maşină atât de mare? întrebă ea. Eu aş muri de frică. E aşa de enormă şi aşa de greu de mânuit.

Dick se opri cu găleata în mână.

— Frică? exclamă el, lăudăros. „Frica” e o vorbă pe care am şters-o de mult din veselul dicţionar al tinereţii mele.

Uimită o clipă, fata începu apoi să râdă încet.

— Vii dinspre Wellfort? întrebă ea.

Dick dădu din cap.

— Aş vrea să ştiu, dacă nu cumva ai întâlnit pe tatăl meu pe drum?

— N-am văzut pe nimeni în drum, decât pe un domn de vârstă mijlocie şi, cam posomorât, care nesocotea repaosul duminical, purtând în spate o cutie mare.

— Unde l-ai întâlnit? întrebă ea, cu interes.

— La vreo doi kilometri de aici. Apoi cuprins de-o îndoială. Îmi place să cred însă că nu pe tatăl dumitale l-am descris astfel?

— Ba cam seamănă cu el, zise ea fără să se supere. – Dady e naturalist şi fotograf… Fotografiază tot felul de păsări în zbor. Dar bineînţeles, nu e de profesie.

— Bineînţeles, conveni şi Dick.

După ce duse găleţile înapoi de unde le luase, căută un prilej să mai întârzie. Prilejul îl găsi în priveliştea gră­dinii. Ne putem închipui, cât de mult s-ar fi prelungit această admiraţie dacă nu s-ar fi ivit un tânăr care ieşi din vilă, pe uşa principală. Era înalt, frumos şi cu forme atletice… Dick îi dădu vreo douăzeci de ani.

— Hallo, Ella! S-a întors tata? întrebă el, mai înainte de a fi dat cu ochii de străin.

— E fratele meu, îi explică fata.

Dick Gordon dădu din cap. Pricepu că acest mod, pu­ţin ceremonios de a face prezentările, se datora în mare parte înfăţişării lui de băiat foarte tânăr.

— Tocmai îi spuneam, că n-ar trebui să se permită unui băiat ca dânsul, să conducă o maşină aşa de mare, zise fata. Ţi-aduci aminte de groaznica ciocnire întâmplată la răscrucea de la Shorekam?

Ray Bennett începu să râdă.

— Asta face parte din conspiraţia pusă la cale, ca să n-am eu motocicletă. Tata îşi închipuie că aş omorî pe ci­neva, iar Ella crede, că m-aş omorî chiar pe mine însumi.

Se vede că zâmbetul lui Dick deşteptase în Ella teme­rea că poate se grăbise în aprecierea vârstei lui, fiindcă deodată şi aproape brusc, îi făcu din cap un semn de ră­mas bun şi se întoarse gata să plece.

Dick însă, abia ajunse la poartă, când îl zări pe omul ce-l întâlnise în drum. Înalt, slab, cu chipul palid şi supt, el se uita la străin, bănuitor, cercetându-l din ochi.

— Bună dimineaţa. Apoi întrebă scurt: Pană de mo­tor?

— Nu, mulţumesc. Mi-a trebuit numai puţină apă şi Miss… Miss…

— Bennett, completă omul, ţi-a dat, da? Ei, foarte bine… Bună dimineaţa!

Şi se dădu la o parte, ca să treacă Gordon, dar Dick deschise poarta şi-o ţinu aşa până ce intră mai întâi stă­pânul vilei Maytree.

— Numele meu e Gordon, zise el şi cu coada ochiului aruncă o privire spre Ella care se oprise în loc cu fratele ei şi ascultau.

— Vă mulţumesc foarte mult, pentru bunătate.

Bătrânul dădu din cap şi îşi urmă drumul spre casă, purtându-şi greaua povară din spate, iar Dick, pierzând nădejdea de a mai putea întârzia, se întoarse spre fată din nou:

— Te înşeli dacă crezi că e greu de condus această maşină. Nu vrei să încerci? Sau poate fratele dumitale?

Fata stătu la îndoială. Tânărul Bennett, însă, se grăbi să primească invitaţia.

— Mi-ar plăcea să încerc, răspunse el, repede. N-am condus niciodată o maşină mare.

Şi îndată ce se ivi prilejul, dovedi că ştia să conducă. Rămaseră privind, cum luneca maşina; fata uşor încrun­tată. Iar Dick Gordon, încântat că mai smulsese câteva clipe, ce avea să le petreacă în apropierea fetei.

„Mă simt cam neghiob, îşi zise el în gând. Eu, persoană oficială; avocat cu reputaţie, mă port ca un tânăr de nouăsprezece ani, îndrăgostit.”

Vorbele fetei îi sporeau şi mai mult emoţia.

— Îmi pare rău c-ai lăsat pe Ray să conducă, zise ea. Nu e bine ca unui băiat, care mereu doreşte ceva mai bun, să i se dea pe mână o maşină atât de frumoasă… Poate că nu mă înţelegi, Ray, e foarte ambiţios şi visează milioane. O întâmplare ca aceasta îl poate tulbura şi mai mult.

În clipa aceea bătrânul, care ieşi din casă cu o pipă neagră între dinţi, şi cu un nor de fum în jurul frunţii, dădu cu ochii de cei doi la poartă.

— L-ai lăsat să-ti conducă maşina? întrebă el, aspru. Rău ai făcut, a fost o bunătate prea mare din partea dumitale, Mr. Gordon, iar în cazul lui Ray, o bunătate care dă greş.

— Îmi pare foarte rău, răspunse Dick, simţindu-se vinovat. Iată-l!