I. STRĂMOŞI, PĂRINŢI, FRAŢI ŞI SURORI

          Siretul împarte Moldova la epoca în care se naşte Ion Creangă în două ţinuturi fundamental deosebite. Pe stânga lui, mergând înspre gură, se rostogolesc coline aride, egale, în chipul valurilor rotunde ale unei smoale. Priveliştea e de o măreţie barbară, care înspăimântă. Satele, mizerabile, răsfirate, aproape nu se zăresc, cu toate că surele coame ale dealurilor sunt în genere fără păduri. Pusta iluzionează, spinările par cupolele unei biserici subterane cu mii de turle rămase la suprafaţă şi când oraşul răsare între văi, el pare colosal, mirific şi nu e în realitate decât un târg ticălos. Omul călare de pe deal are proporţii de statuie, căruţa pare rădvan. Chiar de la albia Siretului, râu lung, rămuros, cu luncă lată înverzită de sălcii şi plopi, încep iezăturile. Pe lângă Prut, Jijia îşi răsfiră afluenţii încărcaţi de lăculeţe ca pe nişte rădăcini cu tubercule. Solul argilos împiedică scurgerea apelor şi când ploile sunt mari, tot ţinutul e un smârc. Apa e sălcie, rea, seceta sinistră, inundaţia infernală şi omul înoată sau în colb sau în noroi. Dinspre răsărit vin iarna viscole grele, mirosind asiatic. Pământul face grâu bun şi prieşte viţei, încât ţăranul duce viaţa obişnuită a locuitorilor de sol agricol, muncind brutal sub arşiţă, câştigând puţin şi, neputând să strângă, trăind iarna într-un fel de somnolenţă. Faţă de românul dinspre crestele munţilor, care înfăţişează tipul arhaic al dacului, acesta de aici continuă probabil pe scit. Dar în vreme ce autohtonul de la munte trăieşte, prin firea lucrurilor, într-o societate strânsă, în luptă doar cu natura sau cu năvălitorul de la şes, aici, în această stepă, unde în ere tulburi nu s-a putut lucra pământul, s-a vorbit totdeauna de triburi alergătoare după pradă. Chiar dacii se amintesc sub numele carpilor şi costobocilor. Au venit apoi cumani şi pecenegi şi noul scit, tătarul.

          Tradiţiei îi place să descopere unităţi etnice la temeiul oraşelor. Iaşul 16 G. Călinescu ar fi municipiul iassienilor, Bârladul ar fi fost în evul de mijloc un stat. Ca tip, ţăranul, păstrându-şi individualitatea sa daco-romană, începe să aducă aminte că nu suntem departe de marile stepe din preajma Pontului Euxin. Cât despre oraş, el e mai pestriţ şi plămădeala seculară n-a stins cu totul culorile din care s-a făcut. Cetăţeanul e tolerant faţă de străin. Nu numai fizionomia oamenilor e deosebită (femeile sunt sau slabe, cu faţa anguloasă şi gura tăiată larg, sau, fiind împlinite, adesea cu maxilarul de jos proeminent), dar şi aspectul moral. Locuitorul dintre Siret şi Prut are un accent dialectal exagerat şi e de o indolenţă nervoasă, uşor izbucnitoare. Nu se mănâncă seminţe ca peste Nistru, dar se vorbeşte clocotitor, inconcludent şi nu se îngăduie nimănui să stea deoparte fără atitudine. Cei mai mari boieri stăpânitori de moşii au fost în partea aceasta, curtea cu clasa privilegiată tot aici. De unde un aristocratism stăruitor, purtări blânde şi pline de fineţe la foarte mulţi şi, fireşte, afectarea dispreţului de golănime la cei ajunşi.

          De la malul celălalt al Siretului se ridică deodată munţii. De sus, din Maramureş şi Bucovina, până jos o spinare lungă de creste lasă coaste de o parte şi de cealaltă, în Transilvania şi în Moldova, despărţite de văile înguste ale râurilor. Moldova, Bistriţa şi Trotuşul, curgând pieziş înspre Siret printre pereţii înalţi ai munţilor, sunt drumurile mari ale masivului format din vârfuri dinţate, trecând uneori de două mii de metri şi asupra cărora Ceahlăul, deşi mai puţin înalt faţă de altele, ca Ineu, care trece de 2200 m, dă iluzia a domina maiestuos, fumegând de nori ca un vulcan, văzut pe timp senin chiar din câmpie.

          În mijlocul însuşi al şirei muntele e calcaros, simulând cetăţi fantastice de piatră şi râul trece printre pereţi de stâncă apropiaţi în chipul unor coridoare colosale. Jnepii şi ienuperii se caţără până sus şi se prind şi de crăpăturile povârnişurilor. Păduri negre de brazi, de fag, uneori şi de stejar acoperă ca nişte armii dese totul, făcând ţinutul de nestrăbătut.

          Brazii sunt aşa de drepţi şi crestele aşa de multe, încât ceaţa se târăşte printre periile pădurilor ca aburii. Apele curg peste bolovani, tăindu-şi albii înguste la trecători, cauzatoare de clocote şi spume şi se rostogolesc prea repede acolo unde valea se lărgeşte, destăinuind prin Ion Creangă (Viaţa şi opera) rotocoale neregularitatea fundurilor. Neputându-se tăia drumuri largi pe poalele munţilor, se dă drumul copacilor retezaţi pe apă şi omul însuşi coboară cu ajutorul plutei pe Bistriţa. Acolo unde pădurea se mai potoleşte puţin, se zăresc doar păşuni, pe care turmele se mişcă asemeni unor furnici albe. Satele nu apar decât pe marginea apelor şi mai în jos, unde valea se lărgeşte deodată între ridicături mai dulci. Intreaga vale este însă o albie pietroasă, care la o năvală a apelor se preface în fluviu, pe care în vreme obişnuită râul şerpuieşte. Satul e doar o ceată de case care se urcă pe unde pot pe pereţii văii, căutând să fure câte o bucată de povârniş mai dulce drept ogradă. Casa trebuie să fie uşoară şi propriu-zis înfiptă, ca să n-o arunce în apă un bolovan de sus.

          Oamenii de aici, din amândouă laturile munţilor, sunt din aceeaşi familie. Sunt tăietori de lemne din păduri pe care le strâng în plute şi le dau drumul de-a rostogolul pe Bistriţa, peste nahlapi şi genuni.