Volumul de faţă este „mica Istorie a literaturii române” pe care o anunţam în prefaţa ediţiei celei mari, ca urmând a apare aproape numaidecât după aceea. Publicarea lui a fost interzisă. El nu e o simplă prescurtare a ediţiei mari şi nu scuteşte de lectura celei dintâi, dimpotrivă, e un adaos în scopul de a rezuma impresiile generale. Nu sunt aici biografiile, amănuntele de istorie literară. Materia a fost prelucrată şi, dacă în multe locuri cititorul va regăsi caracterizări din ediţia mare, asta vine de acolo că un adevăr nu poate fi exprimat decât cu aceleaşi cuvinte. Am crezut că aş proceda greşit dacă din ambiţia totalei noutăţi aş fi răsucit frazele inutil. De altfel, încă o dată, aceasta nu e o altă operă, ci un indice critic la cea dintâi. Acum, eliberat de obligaţia documentaţiei integrale, am privit literatura română din avion, încercând a stabili altitudinile, a proporţiona valorile. La fiecare autor am scos în evidenţă numai ceea ce este realmente valabil artisticeşte, tăcând pe cât cu putinţă părţile neizbutite, în fiece capitol am scos în frontul întâi scriitorii viabili şi am lăsat în umbră pe culturali. În felul acesta cred că, citind ediţia cea mare şi apoi pe aceasta mică, cititorul se va lămuri asupra părţii vii din literatură. N-am făcut ca alţii care în compendii pun numai cifre goale şi titluri de opere, ci şi aici şi mai cu seamă aici, am vizionat materia organic şi critic. Noi suntem încă puţin cunoscuţi de străini şi am voit să le dau acestora (de vor putea citi cartea în româneşte ori în traducere) un sistem de impresii, iar nu un sec răboj. Am pus o deplină obiectivitate şi acum ca şi mai înainte şi e în interesul scriitorului român să mă îndrumeze acolo unde mi-a scăpat un fapt sau o înţelegere. Iar cei tineri să nu arate acea nemulţumire egoistă de a nu li se fi dat importanţa pe care poate şi-o credeau, pentru că o istorie se cade să fie totdeauna puţin retrogradă, ca să nu piardă perspectiva eternului şi, de altfel, pe măsura accentuării valorii noilor scriitori, se vor face cuvenitele împliniri.

          Ediţia cea mare a fost violent atacată cu obiecţii în totul exterioare literaturii. Erau în general pretexte sub care se ascundeau nemulţumiri personale. Autorul a fost urmărit în viaţa lui profesională cu o stăruinţă sălbatică, suportată cu dispreţ şi indiferenţă. Ce rost are acum a destăinui, în ton patetic, toate aceste mizerii inerente existenţei? Ar fi să mă răzbun, iar răzbunarea e o vorbă lipsită de sens în câmpul artei. Timpul rămâne nepăsător la micile noastre lupte, ochiul lui nu îmbrăţişează decât operele durabile. Poate oare cineva îndrăzni să prevadă judecăţile viitorului? E cu putinţă ca victime, oricât de demne şi agresori să fie înghiţiţi deopotrivă de groapa justă, artisticeşte, a uitării.

          S-au încercat şi timide critici ştiinţifice. Ele erau neîntemeiate (de ar fi fost, ce greutate aş fi avut de a le recunoaşte şi a îndrepta?). Adevăratele vini n-au fost semnalate. E de la sine înţeles că opera nu putea fi perfectă, fie pentru că era o întâie încercare şi mai avea nevoie de ani de studii şi consolidare, fie că un om este ceea ce este, incapabil de a-şi depăşi marginile. Altora le e deschisă putinţa de a repara1.

          O insinuaţie vie susţinea că autorul acestei istorii n-ar fi fost propriu unei atare întreprinderi din cauza firii sale susceptibile. Regretatul şi marele E. Lovinescu cultiva, în bună credinţă, această falsă imagine. Într-un articol, în fond elogios pentru critic, dar care n-a fost publicat spre a nu se mâhni cu o polemică oricât de amabilă un om pe pragul morţii, repudiam judecata de mai sus: „Dar acum ziceam să destăinui domnului E. Lovinescu de unde vine supărarea dincolo de orice limită rezonabilă a celor despre care scriu, deşi textele trebuie să pară celui în afară de chestiune extrem de

          1 Multe ştiri de amănunt au ieşit la iveală după apariţia primei ediţii mari. Ele vor fi folosite mai târziu. Astfel, dl Augustin Z. N. Pop (Din Eminescu necunoscut, Cemăuţi, 1942), la afirmaţia mea analitică cum că Eminescu cunoştea pe economistul List, găseşte în mss. Şi articole probe directe. Acelaşi (Despre Aglae Eminescu, sora preotului, Cemăuţi, 1943) oferă date precise şi documente despre Aglae: născ. 7 mai 1852, la Ipoteşti, logodită cu Drogli în 1870, căsătorită cu el la 7 ianuar 1871, văduvă la 10-11/22 noiembrie 1887, trecută la catolicism la 13 febr. 1890, recăsătorită cu Gareiss v. Dollitzsturm, cinci zile mai târziu, moartă la 30 iulie 1900. Copii: * Victoria 21 martie/12 aprilie 1872 f 24 aprilie/15 mai 1874, difterie; Gheorghe —* 15 aprilie 1874, Ipoteşti; Ioan —* 23 noiembrie 1875, Ipoteşti. Despre Şerban Eminescu Acad. Rom. a căpătat documente noi. C. Stamati ar fi citit poezii moldoveneşti la generalul Bologovski, de faţă fiind Puşkin. Poetul rus s-ar fi amuzat de ciudata fonetică a limbii române:„. Ce armonie este în «Ciface Ippolit şi în răspuns: boiaru: Saracual Murit»?” (A. „V Boldur, Contrib. la studiul istoriei românilor. Ist. Basarabiei, v. III, Chişinău, 1940, p. 53-54). După Th. Cornel (Figuri contemp.), N. N. Beldiceanu s-a născut în 1881.

          Inofensive. Vine din ruperea mea de orice relaţii personale, din absenţa mea din lume. Eu nu sunt un contemporan cu scriitorii contemporani. Oamenii empirici îmi sunt indiferenţi, îndepărtaţi până într-atât încât nu ştiu dacă unii sunt vii sau morţi şi nu prind de veste trecerea lor de la viaţă la moarte. Pentru mine Traian Demetrescu şi Bacovia stau în aceeaşi zonă a rafturilor. Ardent şi capabil de iubire, fără ură, fiindcă am de-a face rar cu fenomenalităţile fizice, eu pot repudia, material vorbind, un tânăr pentru motive de ordin profesional şi în timp ce-l zăresc pe geam plecând supărat, să deschid versurile sale şi să le gust cu emoţie. Cartea formează pentru mine o realitate transcendentă, iar biografiile le-am scos din cărţi şi din documente, nu din experienţa directă. Când cineva insinuează că judec după «simpatii» şi «antipatii» fiindcă spun despre Slavici că omul era antipatic şi că subordonez analiza omului interior biografiei pitoreşti, greşeşte. Mai întâi că socotesc pe Slavici un prozator mare, în dezacord cu unii critici. Al doilea, simpatia şi antipatia istoricului nu sunt reacţiuni imediate, ci dovezi de trăire a materiei. Un istoric se abstrage de prezent, dar nu se abstrage de orice conţinut sufletesc şi poate avea atitudini ideale. Şi de altfel în cazul Slavici am voit a arăta că Slavici întruneşte notele obiective, convenţionale ale «omului antipatic». Indiferenţa pentru cauzele fizice ale operelor a făcut să nu urmăresc deloc statul personal al scriitorilor. Astfel articolul despre N. Iorga a fost compus pe când autorul trăia şi e de ghicit ce enorm ar fi fost scandalul dacă Istoria ar fi apărut atunci. La moartea lui, regretată de mine ca om într-un fel care a putut să mă primejduiască, n-am avut ce schimba, deşi aveam prilej de a o face. Aşa stau lucrurile. În acest înţeles superior asigur pe dl E. Lovinescu de seninătatea şi abstragerea mea faţă de d-sa şi de al său curriculum vitae, ocupat cum sunt cu contemplarea operei sale. Pentru mine omul Lovinescu e o imagine simpatică a unei vârste mai tinere, însă îndepărtată, ireală, pierdută în negurile amintirii.” Cei mai mulţi foloseau împortivă-mi o altă noţiune, care prin falsificare a luat, în critică, un înţeles peiorativ. Afirmau că judecăţile mele sunt „subiective”. Atât de vehementă devenise această acuzare, încât şi prietenii erau intimidaţi şi convinşi, iar unul din ei mi-a propus formula consolatoare că „îmi fac din subiectivitate o obiectivitate”. Însă la mijloc era numai o neaprofundare a principiilor estetice, curentă în critica noastră. Este absolut admis de către toţi esteticienii că momentul prim al criticii constă într-o reacţiune de consimţire ori de neconsimţire la opera artistică. A spune da ori nu, asta este critica în substanţa ei. Subiectivitatea e inclusă, fiind vorba de o simplă mişcare a subiectului, însă subiectivitatea nu înseamnă sentinţă arbitrară. Kant, oricât de speculativ în Estetica lui, a putut observa cu fineţă că verdictul estetic (neconceptual prin definiţie şi deci particular)1 ajunge la o pseudouniversalitate (nu însă universalitate absolută ca în judecăţile logice) care constă în valabilitatea obştească a judecăţii, în faptul adică de a fi primită de opinia publică şi ratificată de timp. Criticul e subiectiv, dar nu arestat în subiectul lui, ci în relaţie continuă cu alte subiecte şi tocmai această contemporaneitate a reacţiunii în felurite subiecte constituie obiectivitatea criticii, adică nearbitrarietatea ei.