Sus la Deal în monăstire Se păstrează O trunchiată suvenire, De trei secoli prefăcută într-un negru putregai.

          Pleacă-ţi capul, măi române şi oftează, Căci din gloria trecută, Ce zâmbise o minută, Astăzi tot ce-ţi mai rămâne Este ceafa lui Mihai!

          Ba ridică mândra frunte -

          Şi nainte! Fă din gândul tău o punte, Ca să legi cu bărbăţie Timpul vechi cu noul trai; Şi privind aceste oase, Oase sfinte, Tu să crezi c-o să mai fie Pentru biata Românie Alte zile mai frumoase Ş-un al doilea Mihai! *

          Cându-i iarnă, când nu-i soare, Cându-i ceaţă.

          — Nemerind uscata floare, Omul stă şi să gândeşte; D-aş ajunge pân’la mai!

          O s-ajungi şi tu, române, Iar la viaţă! Iute, neaua se topeşte, Iaca, fulgerul trăsneşte, Vai de liftele păgâne: Tună groaznicul Mihai!

          LA IULIA Când văz o floare Lucind la soare Ca o lumină din curcubeu, Mă fac o rază, Ce colorează Flori şi mai mândre pe chipul tău!

          Când pe sub seară în primăvară Previghetoarea cântă cu dor, Printre suspine Gândind la tine, Te-auz, iubito, şoptind amor!

          Când luna-n unde Galeş s-ascunde, Vărsând în valuri mii de scântei, Eu jur, Iulie, Că-i mult mai vie Văpaia dulce din ochii tăi!

          Când în altare Vin cu-ntristare S-ador în pace pe Cel-de-Sus, Văz pe icoană Sunta Madoană şi bietul cuget la ţine-l dus!

          Nimic nu-mi place!

          Anima tace, Dar mintea-ntreabă de multe ori: Să fii tu oare Mai dalbă floare Decât atâtea sublime flori?

          Scântei plăpânde, Steluţe blânde, Să nu mai fie ca-n ochiul tău?

          Să fii tu oare Lună şi soare, Lună şi soare şi Dumnezeu?

          Suflet, junie Şi poezie Astfel se-nchină la zâna lor, Pe lângă care Totul se pare O noapte neagră, un negru nor!

          Suflet, junie Şi poezie Sunt călătoare p-acest pământ: Orice le place Vor să-l îmbrace în haina ţării de unde sunt!

          Suflet, junie Şi poezie Din cer în lume când rătăcesc, Aduc cu sine Forme divine Şi prin iubire le răspândesc!

MUNTELE ŞI VALEA

Nebun, nebun de mii de ori Acel ce cată grâu şi flori Pe munţii rătăciţi în nori: Sunt tari, sunt nalţi, sunt de granit, Dar fruntea lor cea triumfală Abia rodeşte cu sfială Un muşchi mănunt şi otrăvit.

          Priviţi, priviţi aceste văi, De râuleţe şi de căi, De busuioace şi de clăi Brăzdate ca un curcubeu: Se scaldă struguru-n lumină şi iese mierea din albină şi totu-l plin de Dumnezeu!

          Nu sus, nu sus la cei avuţi, în norii fumului pierduţi, Se nasc fecundele virtuţi. Poporul ce suspină jos E singur valea roditoare, în care creşte grâu şi floare, Bun şi frumos!

          VIERSUL

Homer cânta mânia divinului Ahille şi Dante Tartarul cânta; Poetul, când se naşte în amărâte zile, Amar şi el ca lumea, nu cântă pe copile, Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!

          Şi eu câteodată smulg harpa din tăcere, Când sparge muza pieptul meu, Căci inima zdrobită răsună prin cădere Şi saltă desperată în spasmuri de durere, Scoţând din agonie un ţipăt scurt şi greu; O poezie neagră, o poezie dură, O poezie de granit, Mişcată de teroare şi palpitând de ură, Ca vocea răguşită pe patul de tortură, Când o silabă spune un chin nemărginit!

          Ar fi o ironie să cânt eu flori şi stele în veacul nostru pe pământ, Când ele sunt o larvă grimată cu văpsele, Iar adevărul geme tempeste şi rezbele, Blestem, urgie, neguri, pucioasă şi mormânt!

          Lăsaţi pedestrei proze minciuna curtezană!

          Al cântului entuziazm Respinge veselia spoită şi vicleană, Când totul împrejiuru-l printr-o imensă rană Exală din cangrenă un colosal miasm!

          Homer cânta mânia divinului Ahille şi Dante Tartarul cânta; Poetul, când se naşte în amărâte zile, Amar şi el ca lumea, nu cântă pe copile, Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!

COMPLOTUL BUBEI

          „Descrierea pe care anticii ne-au lăsat-o despre leproşi provoacă oroare. In 1321 aceşti nenorociţi ajunseră să creadă că, dacă s-ar găsi un mijloc de a transmite întregii lumi oribilul flagel de care erau contaminaţi, ar putea şi ei să ajungă la ranguri înalte.”

          CIBRARIO I

          Era-ntr-o bătrână pădure, Din care vrăjmaşa secure Nu smulse o creangă de brad: P-o stâncă de fulger crăpată, P-o râpă de şerpi îmbălată, P-o beznă cu fundul în iad.

          În cuibul acei văgăune -Precum într-o cronică spune Din secolul patrusprezeci -A fost o petrecere mare: Leproşii din mii de hotare Veniră pe mii de poteci.

          Vedeai o icoană grozavă! Tot bube, pocnind de otravă, Pe braţe, pe coapse, pe frunţi! Otrepuri, de mult închegate, Lipite pe răni destupate, Ca nişte oribile punţi!

          Obrajii lor – cronica spune -Păreau ca un foc de tăciune Cu spuză-nvelit împrejur, Când negrul cu roşul s-alungă, Trecând pe de lături în dungă, Alb, vânăt şi galben şi sur!

          S-aşează pe gânduri în iarbă şi buba pe bubă se-ntreabă: Cum merge şi ce-l de făcut în lume să nu mai domnească Tăria şi fala trupească, Frumosul călcând pe cel slut?

          Se scoală atunci din grămadă O fiară, un monstru, o pradă A unui sarcasm infernal: Atât de urât că, văzându-l, N-ai pune pe oameni d-a rândul Cu cel mai hidos animal!

          Se umflă a scoate cuvântul şi parcă vuieşte mormântul, Răsună un glas din plămâni, Pe care ca toţi să-l auză, îl trage prin nări şi prin buză, Sudoarea curgând peste răni!

          „De prin puţuri şi izvoare Toată lumea bea -Aşa el zicea -

          Fraţilor, pricepeţi oare Cugetarea mea?

          Apa-l pentru noi scăpare, Iute la fântâni, Din glezne şi mâini Daţi-le cu mic şi mare Puroaie din răni!

          Toate ţările să fie De sus până jos Şi până la os Un popor de carne vie: Lepros şi lepros!

          Ha, ha, ha! Să vezi atunce O viţă ş-un soi întocmai ca voi: Unde-l suntul ca s-arunce Cu piatra în noi?”

          II Trecu d-abia o lună, Buboşii împreună Acum din nou s-adună în codrul cel spurcat; Dar nu mai este jale, Ci râsuri triumfale, Sunând în deal şi-n vale, Ca dracii în sabat! 32

          Aduce fiecare Cu sine pe spinare Bucata-l de mâncare La prânzul canibal: Nemăcinate grâne Servind în loc de pâine, Cu vrun ciolan de câine Sau un picior de cal!

          Apoi voioasa ceată, De stârvuri săturată, încinge desfrânată Un danţ neruşinat: Satan rânjind se pune Cu pompă să-ncunune Cumplita urâciune Cu groaznicul păcat!

          Strigaţi de bucurie, Săltaţi de veselie, Căci lepra cu urgie Se mişcă pas la pas: Prin târguri şi prin sate, Cu ape-nveninate, Ea ţările răzbate, Puţin i-a mai rămas!

          Priviţi-o cum pătrunde în turnurile unde D-abia se mai ascunde Seniorul tremurând; Bordeiul şi palatul, Săracul şi bogatul, Opinca şi-mpăratul O vor simţi pe rând!

          Atunci din voi oricare Va fi uşor în stare Şi el s-ajungă mare, Căci lepra-l chiar pe tron! Şi iacă din nimică Bubosul se ridică Marcheze ori vlădică, Sau cel puţin baron!

          Şi nu visează nime C-o nouă nobilime Se urcă la nălţime Pe feudalul car! O bubă moştenită, De secoli învechită, E cea mai strălucită: Lepros ereditar!

          În urmă, se-nţelege, Veţi născoci o lege, Că nimeni nu s-alege De nu va fi bubos: Căci este cu dreptate Ca prin majoritate Rotund să meargă toate Sub cerul luminos!

          O goană-nverşunată Se va porni pe dată în lumea cea curată Pe bietul nesupus, Ce nu vrea să-nţeleagă Că trebuie o plagă Să fie ţara-ntreagă Când buba şade sus!

          Printr-un decret se schimbă Orice idee strâmbă, Scoţându-se din limbă Că lepra e un rău; Şi după chip şi seamă, Pe pânză şi p-aramă, Veţi face fără teamă Bubos pe Dumnezeu!

          III Poporul înconjoară pădurea fără veste Şi-l pune foc: Leproşii pân’ la unul, bărbaţi, copii, neveste, Au ars pe loc.

          Memoria lor însă p-o lespede funebră D-atunci s-a scris, Pe care se citeşte: „Creştini, fugiţi de lepră Ca d-un abis!”

          De câtva timp încoace, furtuna, pe morminte Cutrierând, Se zbuciumă a şterge bătrânele cuvinte, Străbunul gând.

          De lene uită lumea ispitele-l antice.

          Şi iar la sfat Se grămădesc buboşii, visând să se ridice -

          Pân’ la palat!