POPAS LA HANUL HAGIULUI

ătre sfârşitul unei toamne blajine, în cel din urmă pătrar al sutei a şaptesprezecea, moldovenii îşi măsurau în hambare roada trudei lor din anul ce trecuse şi dădeau mulţămită milei pământului şi cerului, că nu‑i podidise ca în alţi ani cu secetă, sau potopuri. Se pornise o ploaie stăruitoare, cum se întâmplă adesea pe valea Siretului. Pământul desfundat cuprindea roţile până la osie, încât nu mai era chip să mai umble cărăuşii, până la întâiul îngheţ. De aceea cei prinşi la drum pe o asemenea ticăloasă vreme se bucurau să se afle sub un acoperiş primitor, alăturea de un focuşor bun, în fuga slobodă a gândurilor.

Aşezat pe temelii vechi, hanul Hagiului albea prin pâclă, sub nişte ulmi din alte vremi, la o răspântie de şleauri ce – apucau spre Roman şi Piatra, către Baia şi‑nspre valea Siretului şi mai departe, către Iaşi, unde se afla Scaunul Ţării Moldovei. Hagiul era un bărbat trecut prin multe, un mazil ce se potolise la anii bătrâneţii, deschizând, la întoarcere din hagialâcul de la Rusalim, han cinstit, la drumul domniei. Şi despre chipul în care tot creştinul găsea la dânsul un adăpost, hrană şi primire cu voie bună – fără teamă de jecmănie sau de înjunghiere în puterea nopţii – se dusese vestea şi în Ţara‑de‑Jos şi în cea de Sus. Cu mulţumire se gândea fiecare ca să aibă a mâna peste noapte la hanul de sub ulmii bătrâni. Ba uneori, la o zi mare, se mai întâmplă să se găsească şi pricină de mai lungă zăbavă, că tare dulce era vânatul din pivniţe, de unde‑l trăgea Hagiul în ulcioare noi, şi bine‑i mai, ziceau din strune şi din gură lăutarii ce coborau la acele zile către răscrucea de drumuri. Căci era o vreme când contenise prăpădul năvălirii podgheazurilor leşeşti şi al ceambulurilor tătăreşti, precum se istovise şi urgia strângătorilor de biruri, de se mai înseninaseră oleacă şi inimile oamenilor o dată cu vămile văzduhului.

În înnoptarea aceea friguroasă, prea puţini drumeţi poposiseră la han, fiindcă praznicele cele mari trecuseră, iar iarmarocul de peste apa Moldovei se pustiise de vreme rea. După ce‑şi potoliseră foamea, cei câţiva cărăuşi, adunaţi în jurul vetrei să‑şi usuce obielele la focul la care ai fi putut frige un berbec întreg, prinseseră să pirotească. Doar doi dintre ei dovedeau că, mai mult decât la dulceaţa somnului, îi trăgea inima la voroavă. Că dulce‑i şi sfatul cu soţii la ceas de tihnă, când răpăie ploaia în draniţe şi mai cu osebire când ai la puterea mâinii ulciorul cel plin.

Unul era un flăcău voinic şi chipeş, puţin de ani, dar – precum se vedea – ager la minte şi setos să mai afle din cele multe văzute sau auzite de celălalt drumeţ care, om cu tâmplele cărunte şi un pic adus de spate, părea, aşijderea Hagiului, să fi trecut la viaţa lui prin aprige încercări. De vreo câteva clipe rămăseseră aşa amândoi, pe gânduri, privind hârjoană vâlvătăilor din vatră la răbufnirile vântului ce se pornise iarăşi să sufle şi să şuiere. Umbrele lor, când creşteau uriaşe, cotropind pereţii înnegriţi de fum, când se strângeau ghemotoc, sub scăunaşele pe care vegheau. O opintire mai vârtoasă a viforului desprinse undeva, afară, un oblon care se bătu amarnic de zid. Flăcăul tresări şi întoarse capul spre partea de unde venea huietul, cercând parcă să străbată cu privirea peretele de după care stăpânea peste lume adâncul nopţii. Drumeţul cel în puterea vârstei, căruia la sosire hangiul îi spusese: „Bun venit, Gheorghieş, frate”, pufni pe sub mustaţa stufoasă şi fumurie, clătină din cap îngăduitor pentru puţina deprindere a flăcăului cu tainele firii, apoi grăi molcom:

— Aiasta nu ţine mult… Azi s‑a arătat de către miazăzi şerveţelul vărgat al curcubeului.

Flăcăul îşi desprinse privirea de pe zidul întunecat şi, prinzând în ochii drumeţului necunoscut o licărire de zâmbet, mormăi repezit, fără chef de cimilituri:

— Parcă nu s‑a arătat şi ieri, moşule, şi uite ce‑i mai trage! Parcă n‑ai fi de pe aici…

„Moşul” se întoarse către el cu oleacă de mirare, încât flăcăul ruşinat adăugă mai mult ca pentru sine:

— Bine c‑au apucat oamenii să‑şi culeagă bucatele…

Celălalt se aplecă, luă ulciorul, umplu mai întâi ulcica flăcăului, apoi şi pe a lui şi, după ce‑şi înmuie mustaţa în rubiniul cel tare, urmă cu adâncă mulţumire în glas:

— Că şi‑au strâns oamenii bucatele e, de bună seamă, lucru bun, dar mai sunt două şi mai bune.

— Şi care să f ie acelea? vru să afle tânărul, bucuros de iertarea celui sfătos.

— Întâi şi întâi, că au fost bune bucatele.

— Ieste. Şi al doilea?

— Că ne‑a hărăzit cel de sus un voievod care să mai abată urgia lăcustelor boiereşti, leşeşti şi turceşti de pe bucatele aiestea.

Flăcăul încuviinţă, furat parcă de alt gând, apoi, sorbind şi el numai cu vârful buzelor, mai vru să ştie ceva:

— Da’ vezi că eu de una tot nu mă dumiresc: cum face că vodă aista de‑amu nu se prea aseamănă cu cei de se tot perindară în anii din urmă? Că parcă‑i, cum să zâc, mai cu ţara…

— Hei, d‑apoi altminteri nici că se putea. Constantin Cantemir Vodă e de baştină răzeş de‑al nostru, din ţinutul Fălciului… Om zdravăn şi suflet mare. Aşa li‑i neamul Văzut‑ai că şi la judecăţile Divanului au astăzi cuvânt – şi răzeşii noştri, olaltă cu bărbile cele pieptenate? Trunchiul bun, voinice!…

— Am mai auzit o minciună, că măria‑sa n‑ar fi ştiind carte, ci numai iscălitura a învăţat de‑o pune pe hrisoave. Adevărat să fie? întrebă, cu o umbră de părere de rău, cel nevârstnic.

Celălalt se înveseli foarte şi, stăpânindu‑şi râsul, se grăbi să adeverească. În felul său:

— A fi, de bună seamă. Dar, vorba e, cine‑l ţine de rău pentru atâta lucru? Ce folos că alţii sunt tobă de carte, dar vând Moldova din trufie şi din scârbă de norod. Unde mai pui că vodă a început să înalţe în boierie oameni mai tineri şi mai de jos, „tot feciori de mojici, Codreni şi Gălăţeni” – cum spun boierii, cârtind pe la toate podurile – să mai ştie şi fruntea ce află talpa.

În clipa aceea, de afară se auziră iarăşi nişte bubuituri. De data asta nu mai era oblonul, căci prinseră să latre şi dulăii, şi îndată răsunară şi glasuri de argăţime. Apoi uşa de stejar ferecată a hanului fu scuturată de mai multe lovituri.

Dintr‑un ungher, cufundat în umbra care creştea pe măsură ce vâlvătăile din vatră începeau să se potolească, se ivi capul, cu ochi sfredelitori, al Hagiului. Desprinzând din cui o ghioagă ghintuită, se apropie de uşă şi strigă, cu urechea la pândă:

— Cine e?

— Slujba domniei! răspunse de afară un glas puternic şi poruncitor.

Zăvoarele grele scrâşniră, trase în grabă de hangiul înseninat dintr‑o dată la faţă. Uşa se deschise şi flăcările din vatră, în care flăcăul tocmai aruncase nişte vreascuri de fag, luminară chipul unui oştean de vreo patruzeci de ani, tăbăcit de vânturi şi de soare. Părea ciudat că urmele unor bătălii care ţinuseră să‑şi cresteze răbojul pe pielea acestui obraz nu‑i înăspriseră căutătura.

— Bună seara, cinstite Hagiule! rosti el cu acelaşi glas înfricoşat, dar cumva parcă‑n şagă. Bucuroşi de oaspeţi la drum de sară?