Nu este normal să ai drept valeţi nişte americani. Brooks însuşi recunoştea acest lucru în faţa administratorului Kelver.

Brooks era un băiat robust, strâns în livreaua sa şi purta ochelari. Cea mai mare parte a timpului mesteca chewing-gum şi fălcile sale funcţionau cu exactitatea unui mecanism de ceasornic. Gilder, care era înzestrat cu o minte riguroasă, constatase că viteza cu care se efectua această mişcare varia între un maxim de 56 şi un minim de 51 pe minut. În camera sa, domnul Brooks fuma o pipă groasă pe care o umplea cu un amestec dulceag de tutun care i se aducea din California, fără să-i pese de cheltuieli.

Nici domnul Brooks, valet, nici domnul Gilder, alt valet, nu se potriveau cu atmosfera casei din Prieuré Marks. Erau destul de simpatici, atât cât pot fi de simpatici nişte americani. Nu aveau relaţii cu nimeni, manifestau o politeţe exagerată faţă de restul personalului şi toată lumea îi aprecia. Gilder, inspira chiar o anumită teamă. Era un bărbat slab, cu faţa străbătută de riduri adânci şi cu o voce groasă. În plus, era înzestrat cu o forţă fizică uimitoare. Paznicul de vânătoare, John Tilling, făcuse cunoştinţă pe pielea lui cu această forţă. Era un bărbat cu părul roşu şi faţa rumenă, bănuitor şi obsedat de gelozie. Soţia sa era foarte frumoasă şi cufundată în vise care, din nefericire, nu i se realizaseră. Astfel, de exemplu, ea nu şi-l găsise pe Romeo cel visat în acest rândaş de cai, de la ţară, care era mai curând vulgar, care mirosea a bere şi grajd şi a cărui cămaşă data întotdeauna din duminica trecută. Dar asta era o poveste veche. Acum, doamna Tilling nu se mai mulţumea cu băieţii de la grajd. Soţul său, de altfel, nu ştia nimic.

Într-o după-amiază, Tilling îl opri pe Gilder care se îndrepta spre, sat.

— Permiteţi, spuse el.

Politeţea sa era un semn rău.

— Aţi fost pe la mine o dată sau de două ori, în timp ce eu am fost plecat la Horsham.

Era mai curând o constatare decât o întrebare.

— Desigur, răspunse americanul cu o voce tărăgănată care-i era obişnuită. Doamna contesă m-a trimis să vă dau o sarcină. Pentru că nu eraţi acasă, m-am întors a doua zi.

— Şi nu m-aţi găsit nici de data asta, mormăi Tilling a cărui faţă se împurpură.

Gilder îl privi din nou. Nu era deloc la curent cu păţaniile conjugale ale paznicului, căci bârfele nu-l interesau deloc.

— Dar aţi găsit-o pe soţia mea şi aţi rămas cu ea să beţi o ceaşcă de ceai.

Gilder protestă. Privirea sa întunecată se înăspri.

— Şi ce-i cu asta?

El simţi imediat o mână înhăţându-l de vestă.

— Încearcă să te ocupi de ceea ce te priveşte!

Gilder îl apucă de încheietura mâinii şi, încet, i-o răsuci. Tilling îi dădu drumul. Era ca şi cum ar fi opus rezistenţă unui elefant.

— Lasă-mă în pace cu toate astea. Am băut ceai cu soţia ta. Poate că dumitale ţi se pare frumoasă, dar, pentru mine, ea nu reprezintă decât doi ochi şi un nas. Să-ţi bagi bine asta în cap!

Îi răsuci în continuare antebraţul, încet, dar cu forţă. Era un procedeu pe care-l studiase îndelung. Paznicul se clătină, incapabil să-şi menţină echilibrul.

John Tilling era un om încet la minte, care nu suporta două emoţii simultane. Pentru moment, singura atitudine pe care ştiu să o ia fu aceea a unei profunde uluiri.

— O cunoşti pe soţia dumitale mai bine decât mine, reluă Gilder. Poate ai dreptate în ceea ce o priveşte, dar cu siguranţă te înşeli în privinţa mea.

Când se întoarse din sat, Gilder îl reîntâlni pe

Tiller în acelaşi loc unde îl lăsase. Paznicul nu avea o atitudine prea combativă; chiar părea trist.

— Aş fi foarte fericit dacă aţi vrea să uitaţi ceea ce s-a întâmplat, domnule Gilder. Anna şi cu mine am avut o ceartă. Eu mă ambalez ca laptele pus la fiert. Există multe persoane care dau târcoale casei mele, dar dumneata, dumneata eşti de-al casei.

— Eu nu sunt căsătorit, spuse Gilder, dar respect spiritul de familie. Să nu mai vorbim despre asta.

O oră mai târziu, Gilder îi povestea scena lui Brooks. Acesta nu deschise gura decât pentru a face o paralelă istorică.

— Spune, ai auzit vorbindu-se de Messalina? Era soţia lui Julius Cezar sau ceva de genul ăsta.

Brooks citise foarte mult şi memoria sa era încărcată cu o cantitate însemnată de detalii. Deşi documentată, conversaţia cu compatriotul său Gilder era de data aceasta cel puţin deplasată la Prieuré Marks.

Într-adevăr, abaţia Prieuré Marks era o locuinţă antică pe care Henry Tudor o găsise în ruină şi pe care o restaurase pentru protejatul său, baronul John Lebanon. Întâlneai aici stilurile Plantagenet, Tudor şi cel modern. Niciun arhitect din secolul al XVIII-lea nu-şi pusese amprenta pe această construcţie. Prieuré a supravieţuit naşterii şi declinului Renaşterii Victoriene, care a produs atâta iubire şi heruvimi cu forme bizare. Vechimea sa îi conferea un farmec foarte plăcut.

Willie Lebanon găsea că atmosfera din această casă este iritantă. Pentru doctorul Amersham, ea reprezenta o închisoare unde o datorie penibilă îl ţinea închis. Doar pentru lady Lebanon, Prieuré reprezenta viaţa.

CAPITOLUL II

Lady Lebanon era o persoană minionă, dar care nu părea mică. Din contră, cei care i se adresau pentru prima oară erau frapaţi de aerul său impunător. Era mândră, hotărâtă şi autoritară. Părul său negru era împărţit de o cărare pe mijlocul capului, formând două benzi pe tâmple. Trăsăturile sale erau fine şi regulate. În ochii săi întunecaţi strălucea focul de nestins al fanatismului sincer. Era animată de sentimentul responsabilităţii pe care i-l impunea originea aristocratică. Lumea modernă îi era străină. Avea oroare de argou, de femei care fumau şi de parada vulgară. Nu uita niciun moment că este descendenta unei familii de baroni şi era pătrunsă de cultul strămoşilor săi.

Willie Lebanon îşi dăduse seama de mult timp că viaţa pe care o ducea nu-i era pe plac. Deşi de talie mică, el trecuse cu cinste examenele Colegiului Militar Regal şi slujise timp de doi ani în Indii, în regimentul 30 de husari. O criză de friguri îl obligase să se întoarcă în locuinţa familială. De aceea, ducea o viaţă lipsită de ocupaţie.

În acea zi, Willie decisese să aibă o discuţie cu mama sa. O găsi în birou, pregătindu-se să se ocupe de corespondenţă. Ea îşi fixă asupra fiului său acea privire pătrunzătoare care-l făcuse totdeauna să-şi piardă cumpătul.

— Bună ziua, Willie.

Vocea sa era blândă şi vibrantă, dar se simţea un accent dur care provoca tânărului bărbat o strângere de inimă.

— Aş dori să-mi acorzi o întrevedere de câteva momente, spuse el într-un târziu.

Încerca în zadar să-şi spună că el era stăpân la Prieuré, în comitatul Sussex şi la Abbaye du Temple, în comitatul Yorkshire. Stăpân! Această dominaţie nu-i producea decât o satisfacţie mediocră şi nu-i stimula în niciun fel orgoliul.

— Te ascult, Willie.

Ea îşi lăsă pana, se lăsă pe spătarul scaunului, cu frumoasele şi finele mâini încrucişate pe genunchi.

— L-am concediat pe Gilder, spuse el dintr-o suflare. Este un prost-crescut… un impertinent… Este de-a dreptul ridicol să angajezi valeţi americani care nu cunosc nici măcar un cuvânt din meseria lor. Vei găsi pentru locul lui alţi o sută mai buni. Nici Brooks nu valorează mai mult…

Ajuns la capătul suflării, se opri. Dacă măcar ar fi ştiut să-şi ascundă furia! În definitiv, era stăpânul casei. Era absurd să nu poată concedia un servitor după bunul lui plac, el care comandase un escadron! îşi drese glasul şi continuă:

— Această situaţie mă face caraghios. Oamenii îşi bat joc de mine. Sunt bătaia de joc a întregului sat.

— Ce ţi s-a povestit?

Willie detesta acest ton metalic pe care-l lua adesea vocea mamei sale.

— Ei bine, de exemplu, oamenii spun că sunt ţinut sub tutelă.

— Care oameni? întrebă mama din nou. Poate

Studd?

El se înroşi. Trebuia să fie de o perspicacitate diabolică ca să poată ghici din prima. Dar vru să fie loial faţă de şoferul său şi preferă să mintă.

— Studd, ce idee! Doar nu crezi că mă angajez în discuţii de acest fel cu servitorii. Am auzit asta pe o cale ocolită. Important e că l-am concediat pe Gilder.

— Regret, dar nu mă pot lipsi de Gilder. Este o nesăbuinţă din partea ta să concediezi un servitor fără să mă consulţi în prealabil.

— Dar te consult acum.

Împinse un scaun aproape de birou şi se aşeză, făcând un efort eroic pentru a înfrunta privirea mamei sale.

— Toată lumea consideră, de altfel, bizară comportarea lor. Nu mi-au spus niciodată până acum „milord”. Nu că aş ţine la acest titlu, toate aceste formule fiind stupide şi puţin democratice. Dar aceşti doi uşuratici hoinăresc tot timpul în jurul casei. Mamă, cred, într-adevăr, că am făcut bine!

— Nu, Willie, ai făcut foarte rău. Am nevoie de aceşti doi bărbaţi. Este absurd din partea ta să le reproşezi că sunt americani.

— Dar eu… începu el.

— Te rog, nu mă întrerupe când vorbesc, dragul meu Willie. Tu nu trebuie să asculţi bârfele lui Studd. Este un băiat amabil, dar nu cred că este un servitor potrivit pentru Prieuré.

— Sper că nu-l vei reangaja, mamă. N-am avut decât trei servitori care-mi conveneau şi de fiecare dată i-ai concediat sub pretext că nu sunt potriviţi pentru casă. Cred mai degrabă că i-ai concediat pentru că nu erau pe placul lui Amersham.

Ea luă o uşoară atitudine crispată.

— Părerea doctorului Amersham nu contează aici. Nu i-am cerut niciodată sfaturi de acest fel, spuse ea sec.

Din nou fiul făcu un efort pentru a-i înfrunta privirea.

— De fapt, ce rol joacă el aici? Practic, locuieşte la Prieuré. Este un tip odios. Dacă ai şti ce am auzit spunându-se pe seama lui…

Deodată el se opri. Tocmai văzuse apărând pe obrajii mamei sale două pete roşii, semnele unei furii violente.

Scoase un oftat de uşurare când Isla Crane intră în sală, cu câteva scrisori în mână. Tânăra fată îi observă pe mamă şi fiu şi vru să se retragă, dar lady Lebanon o chemă.

Isla era o tânără de douăzeci şi patru de ani, brunetă, suplă, destul de drăguţă, dar de o frumuseţe puţin cam specială. Există două categorii de frumuseţe: una care îţi taie respiraţia de cum o vezi şi alta pe care o descoperi treptat, cu uimire. Prima dată când o vedeai pe Isla, nu-i reţineai deloc fizionomia. A doua oară, concentra asupra ei, excluzând toate persoanele prezente, atenţia străinului. Avea o privire serioasă, puţin tristă şi cu urme de bunătate.