SPĂRGĂTORUL — AMATOR DE CASE DE BANI

În seara de 27 mai 1911, biroul Gilderheim, Pascoe et C-nie, bijutieri în Little Hatton Garden, nu dădu nimic de bănuit agentului de serviciu care încearcă încuietoarea şi împinge puţin uşa, aşa cum avea obiceiul. Până la ora 9 seara, biroul fusese ocupat de domnul Gilderheim şi funcţionarul lui de încredere. Un in­spector civil, însărcinat cu observarea cazurilor suspecte, socotise că lumina care se vedea la o fereastră a primului etaj intra în această categorie, şi urcase să-i determine motivul. Era într-o sâmbătă şi birourile din Hatton Garden sunt de obicei părăsite, în această zi, cel mai târziu la orele 3, de către funcţionari şi patronii lor.

D. Gilderheim, om simpatic, auzind bătăi în uşă, venise să deschidă, înarmat ca precauţie, cu un revolver. El se bucură constatând că incidentul se mărginea doar la o scurtă conversaţie cu un inspector de poliţie cunoscut. Explică faptul că primise chiar în ziua aceea un pachet cu diamante de la o casă din Amsterdam, şi că el clasa pietrele înainte de plecare. După câteva glume asupra tentaţiei oferite de diamantele în valoare de şaizeci de mii de lire, inspectorul plecă.

La nouă şi patruzeci, d. Gilderheim închise biju­teriile în casa de bani, în faţa căreia ardea zi şi noapte o lampă, şi întovărăşit de funcţionarul său, părăsi birourile din Little Hatton Garden 33, luând-o spre Holborn.

Agentul de serviciu le ură noapte bună, şi inspectorul civil, care se găsea la capătul străzii, spre Holborn, schimbă câteva cuvinte cu ei.

— O să fii de serviciu toată noaptea? întreabă d. Gilderheim, în timp ce secretarul lui oprea o maşină.

— Da, domnule, răspunse inspectorul.

— Bine, făcu negustorul. Aş dori să observi în mod deosebit biroul meu. Am lăsat o sumă mare în casa de bani şi sunt îngrijorat.

Inspectorul surâse.

— Nu cred să aveţi motive de îngrijorare — adăugă el. Şi după plecarea maşinii, care-l ducea pe d. Gilder­heim, el reveni la nr. 33.

Dar multe lucruri se petrecuseră în scurtul răstimp dintre plecarea bijutierului şi înapoierea detectivului. Doi oameni soseau în stradă din partea opusă, tocmai când Gilderheim ajunsese lângă inspector. Ei mergeau repede. Primul se îndreptă, fără şovăială, spre nr. 33, deschise uşa cu o cheie şi intră. Al doilea îl urmă. Nici o pregetare, nimic ascuns în mişcările lor. S-ar fi putut crede că locuiseră în acea casă toată viaţa lor, atât de naturale le erau gesturile.

Abia intrase al doilea, când apăru un al treilea personaj, din aceeaşi direcţie. El deschise uşa şi intră, la rândul său, cu aceeaşi siguranţă şi încredere de care dăduseră dovadă şi ceilalţi doi.

Trei minute mai târziu, doi din cei trei oameni erau la etajul întâi al clădirii.

Cu o extraordinară promptitudine, unul din ei scoase din buzunare două sticluţe de fier, fixă cu îndemânare tuburile de cauciuc şi anexă nişte foale, în timp ce al doilea expunea pe duşumea o trusă cu instrumente bine călite şi perfect executate.

Nici unul din ei nu vorbea. Erau amândoi întinşi pe burtă, fără a încerca să facă vreun gest care să stingă lampa ce ardea în faţa casei de bani. Ei lucrară în tăcere câteva minute, apoi, cel mai voinic exclamă, privind reflectorul aşezat într-un unghi al plafonului şi care permitea să se observe din stradă partea de sus a casei de bani:

— Sper că nu ne vor trăda oglinzile.

Al doilea spărgător era un tânăr înalt, svelt, al cărui păr ondulat îl evoca pe cel al unui muzicant.

El dădu din cap.

— Este imposibil să fim văzuţi, decât doar dacă s-ar răsturna toate legile opticii, confirmă el cu un uşor accent străin.

— Asta mă linişteşte, spuse primul.

Apoi fredonă o romanţă în surdină, îndreptând flacăra spre uşa de oţel.

Tăie cu grijă încuietoarea şi nu se îndoi de reuşită, căci casa de fier era de tip vechi.

Timp de o jumătate de oră nu mai schimbară nici un cuvânt. Omul cu foalele continua să lucreze, celălalt privea, tăcut şi atent, gata să intervină.

După treizeci de minute cel mai în vârstă îşi şterse sudoarea, care-i curgea pe frunte, căci căldura flăcării, reflectată de uşa de oţel, era înăbuşitoare.

— De ce ai făcut atâta zgomot închizând uşa? — întrebă el. De obicei, eşti mai atent, Galli.

Celălalt îşi aplecă mirat ochii spre el.

— N-am făcut nici un zgomot, dragă George. Dacă ai fi fost pe coridor, ţi-ai fi dat seama; de fapt, am închis uşa tot atât de încet cum am deschis-o.

Cel întins pe duşumea surâse.

— Ar fi fost destul de încet, spuse el.

— De ce? — întrebă celălalt.

— Pentru că n-o închisesem. Ai intrat în urma mea.

În tăcerea care urmă cuvintelor lui, el simţi ceva care-l făcu să ridice capul. Figura tovarăşului exprima stupefacţie.

— Am deschis uşa cu cheia mea, spuse cel tânăr încet.

— Ai deschis?

George încruntă sprâncenele.

— Nu te înţeleg, Callidino. Am lăsat uşa deschisă şi ai intrat după mine.

— Am deschis eu singur uşa cu cheia, spuse el liniştit. Dacă a intrat cineva după tine… atunci trebuie să căutăm cine e.

— Vrei să spui?…

— Vreau să spun, continuă micul italian, că ar fi foarte supărător, ca să fie de faţă un al treilea.

— Te cred! spuse celălalt.

— De ce?

Cei doi oameni se întoarseră tresărind, căci vocea care pusese această întrebare, fără vreo umbră de emoţie, era a unui al treilea individ care stătea în deschi­zătura uşii, apărat de un unghi al peretelui de privirile venind dinspre fereastră.

Era în frac şi purta pe braţ un pardesiu de vară.

Nu se putea şti ce fel de om este sau să i se judece înfăţişarea căci obrazul îi era acoperit de o mască neagră.

— Nu mişcaţi, ordonă el, şi nu luaţi drept o amenin­ţare revolverul pe care-l am în mână. Nu-l ţin decât spre a mă apăra. Ori, veţi recunoaşte, că în împreju­rările de faţă am serioase motive să iau această precauţie.

George Wallis râse înăbuşit.

— Domnule, spuse el fără a-şi schimba poziţia, sunteţi poate un om aşa cum îmi place; dar aş fi mai convins, dacă mi-aţi spune ce doriţi.

— Vreau să învăţ, spuse necunoscutul.