Satul înseamnă astăzi fie paradisul pierdut, fie traiul la limita civilizaţiei. Obiceiuri, tradiţii, o întreagă lume s-a dus definitiv în multe zone, regăsind-o doar în scrierile monografice, în care se face vorbire şi despre normele morale respectate la sat în vechime.

Proprietatea nu se dobândea oricum, moştenirea avea legile ei, chiar şi conflictele se rezolvau aşa cum prevedeau „obiceiurile pământului“. Fiecare îşi ştia locul, iar o fărădelege înfăptuită stârnea ecou peste nouă sate. Bătrânii n-aveau pensii, dar îşi aveau locul bine stabilit în ierarhia familiei şi a satului, învăţătorul şi preotul erau persoanele cărora nu le treceai pe dinainte etc.

„Sfatul de judecată“ rezolva neînţelegerile

 În monografia „Balş – oameni, locuri, tradiţii“, apărută la editura ALMA în 2015,   profesorul Ion Negreanu vorbeşte despre rânduielile din localitatea olteană ca fiind asemeni celor din mai toate satele Romanaţiului de altădată. „Nefiind legi scrise, oamenii satelor respectau „obiceiul pământului“ în aplicarea dreptului de proprietate asupra pământului“, spune profesorul în monografia sa. Ţăranul moştenea sau cumpăra pământ, asupra căruia devenea stăpân, de cele mai multe ori fără ca la bază să stea vreun act. Când, astfel, se modificau hotarele, la fixarea pietrelor de hotar „cei bătrâni luau cu el un copil de 10-12 ani ca să vadă unde se pun“. Când apăreau conflicte, acestea erau tranşate de sfatul de judecată, din care făceau parte trei persoane, cu rol de complet de judecată, şi care apelau la martori. Hotărârea acestora era consemnată în „Cartea de judecată“. Când bătrânii îşi împărţeau averea aveau grijă să o facă drept, păstrându-şi şi pentru ei o parte, care, de obicei, după moarte, revenea mezinului, acesta fiind adesea cel în sarcina căruia cădea îngrijirea părinţilor, dacă nu exista o altă înţelegere.

„Bătrânul se aşeza primul la masă“

Deşi nu se întâmpla să aibă „pensie grasă“ sau cine ştie ce venituri vânate astăzi de urmaşi, bătrânii satelor se bucurau în vechime de mult respect, notează profesorul. „Respectul faţă de bătrâni era o normă morală care se respecta, atât în familie, cât şi în localitate, între săteni. Cei bătrâni făceau parte din Consiliul bătrânilor, din Consiliul bisericii. Când treceau pe drum, în semn de respect femeile se ridicau de pe banca de la poartă. Acelaşi lucru se întâmpla şi când treceau preotul sau învăţătorul. În familie bătrânul se aşeza primul la masă, era servit primul, iar în camera de dormit avea rezervat locul cel mai apropiat de sobă“ (asta pentru că micuţele case ţărăneşti adăposteau în două, cel mult trei camere mai multe generaţii). Tot bătrânii erau invitaţi de seamă la şezători, spunându-le nepoţilor poveşti la gura sobei, întâmplări din viaţa satului. „Tot ei îi învăţau pe tineri să cânte din fluier şi creşteau nepoţii“, se  mai menţionează în lucrarea amintită.

Fetele sărace nu aveau voie să se prindă în horă lângă un  băiat înstărit

 Legi nescrise se aplicau şi pentru alte situaţii în lumea satului. Fetele de măritat se îmbrăcau modest, erau harnice şi respectau pe cei din jur şi pe bătrâni, sau cel puţin acestea erau virtuţi care le „ridicau“ pe cele care le aveau. La horă se vedea cu adevărat condiţia socială, fetele mai bogate din Romanaţi purtând cojoace şi pieptare cusute, salbe de aur şi alte podoabe, în timp ce suratele lor mai sărăcuţe se limitau la costume cusute simplu şi imitaţii de bijuterii. În plus, cele din urmă „nu aveau voie să se prindă la horă lângă un bărbat înstărit“. Femeia mergea după căsătorie la casa socrilor, „pe care trebuia să-i respecte şi să-i asculte“. De atunci nu mai purta capul descoperit, iar la horă putea să joace numai lângă soţ sau lângă o rudă apropiată. „Femeia saluta prima pe stradă, iar copilul saluta pe toată lumea“, ne mai spune autorul.

„O văduvă nu trebuia să râdă sau să glumească“ Deşi multe dintre „reguli“ le regăsim şi astăzi, ca norme de bun-simţ, în trecut încălcarea acestora se pedepsea cu ceva mai mult decât o privire dezaprobatoare. Văduvele, tot potrivit acestor legi nescrise, trebuia să poarte doliu până la un an, dacă erau tinere, şi până la doi-trei ani dacă erau mai în vârstă. În portul bătrânelor, în special, doliul se regăsea toată perioada în care le supravieţuiau soţilor. „O văduvă nu trebuia să râdă sau să glumească, nu mergea la petreceri, nici la hore, până la un an de la decesul soţului, şi nici nu i se îngăduia să umble cu capul descoperit. Până la un an, văduva mergea în fiecare duminică la biserică“, mai regăsim printre norme. Figurile emblematice ale satului erau: preotul, învăţătorul, moaşa (considerată, în Oltenia, ca făcând parte din neam). Pentru fiecare familie însă un rol aparte îl aveau naşii, consideraţi şi astăzi părinţii spirituali ai mirilor. „Naşii erau respectaţi toată viaţa, finii adresându-se cu «săru’-mâna». În timpul anului, de săbători sau toamna, finii mergeau cu plocon la naşi, petrecând împreună“. Chiar mai mult, mai menţionează prof. Ion Negrescu, în sate anumite familii mai înstărite aveau foarte multe perechi de fini, existând „o adevărată instituţie de stat“, menţionându-l în acest sens pe tatăl scriitorului bălşean Petre Pandrea, Ioniţă Marcu, în curtea căruia agitaţia nu înceta niciodată, pentru că „era plină de dimineaţă şi până seara de finii şi nevestele lor“.

surse: historia.ro

adevarul.ro