Au trecut douăzeci și doi de ani.

De-a lungul îngustei văi a Gilortului au înflorit pretutindeni, pe coaste și poiene, tufele învăpăiate de Sângele voinicului.

Pe drumul alb, dar încă umed de ploaia din ajun, urcă o mulțime de călători, care pe jos, care călări, pentru a lua parte la Sărbătoarea bradului din satul Vladimiri.

Sătenii sunt îmbrăcați cu tot ce au mai bun, bărbații, în mintene albe, găitănite, femeile cu părul învelit în marame subțiri ca pânza de păianjen, iar copiii în cămășiuci ca neaua și cu ilice țesute măiestrit, în toate culorile curcubeului, deasupra.

Printre aceștia – călărind cu destulă greutate prin mijlocul mulțimii – au fost văzuți și patru călători sosiți de la oraș. Căpitanului de district – a cărui sarcină era de a verifica pe toți străinii de ținut – aceștia i se recomandaseră drept membri ai unei societăți literare bucureștene, veniți pentru a cunoaște și a admira străvechea datină din satul Vladimiri. Numele lor – în ordinea în care au fost trecute în registru – erau: Iancu Văcărescu, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu (acesta din urmă ieșean de origină, dar făcând de asemenea parte, după cum susținuse el, din Societatea literară bucureșteană) și Nicolae Bălcescu.

Tuspatru se înghesuiseră în rândurile cele mai din față ale acelora care luau parte la Sărbătoarea bradului.

Satul, în răstimpul care trecuse de la revoluție, se mai mărise și crescuse în întindere, dar locul unde se ridica bradul, după tradiție, rămăsese același. Se găsea tot în fața casei răposatului preot Ciulioiu, acela care îl învățase pe Tudor slovele.

Numai cântecul și parcă și danțul se mai schimbaseră.

Fetele dănțuiesc ușoare ca niște fulgi în jurul bradului. Cineva, cu un instrument de lemn, un fel de toacă, le acompaniază pașii.

Danțează cam zece pași și se opresc. Fac o scurtă plecăciune în fața bradului, cântând, și iar pornesc, urmate de flăcăi. Ridică, sprintene, coșurile cu bucate aduse pentru praznic, și le așază, grațioase, pe cap. Iau în mâini ulcioarele cu apă proaspătă, lapte și vin. Și glasurile lor limpezi, ca niște clopoței, sună întrebător:

— Brade, brade, văruț brade,

Ce, brade, t-ai d-oblâncitu,

De din codri ai pornitu?

Din codri, din codri verzi

Și de la izvoare răci,

Aicea la pietre săci?

În acest moment, fluierele încep să doinească. Fetele se dau la o parte, păstrând însă coșurile pe cap și ulcioarele în mâini. Tar flăcăii, cu pași mari, legănați, izbucnesc în danț, rotindu-se, cântând cu glasuri bărbătești și dând răspunsul doinit al bradului:

— O, o, o, văruță dragă,

Nice eu n-aș fi plecat

Dar pe mine m-or cătat.

Mult prin codri au umblat

Și ca min’ n-or mai aflat,

Un brăduț așa de nalt.

Fluierele își intensifică acum strigătul. Fetele lasă jos coșurile cu daruri și ulcioarele cu apă, lapte și vin. Și se prind de mijloc între feciori. Laolaltă formează un cor al cărui melodios ecou umple toți munții:

— Nu mă mir că m-or găsit

Unde-am fost eu răsărit.

Și-apoi cu două topoară

S-or pus ca să mă doboară.

O, o, o, văruță dragă!

O, o, o, văruță dragă!…

— Un cântec atât de mișcător nu mi-a mai fost dat să aud! Spune Dimitrie Bolintineanu, căruia vântul îi spulberă șuvițele subțiri și moi ale părului.

— Aluzia este directă la Tudor, constată cel mai vârstnic dintre cei patru bărbați sosiți de la oraș, poetul Iancu Văcărescu.

— Mi-am dat seama și eu, încă de la-nceput, de-același lucru, glăsuiește și tânărul cărturar moldovean Mihail Kogălniceanu. De altfel, pe unde am trecut, și nu numai prin Oltenia, știți bine că am tot întâlnit, colo Stejarul lui Tudor, sub coroana căruia se spune că s-ar fi odihnit el, dincolo Fântâna sau Izvorul lui Tudor, unde se zice că s-ar fi împrospătat…

— Apoi alte nenumărate mese ale lui Tudor, adaugă Văcărescu, unde cică el ar fi mâncat, sau Măguri ale lui Tudor, de unde se povestește că el și-ar fi condus cutare ori cutare bătălie. Și așa mai departe…

— Ce să mai spun, râde cu râsul lui nevinovat, copilăresc, Dimitrie Bolintineanu, că încă și astăzi, mai ales în Oltenia, pe unde întrebi băieții cum se numesc, îi auzi răspunzând…

— Tudor! exclamă Kogălniceanu. Tudor, Tudor și Tudor. Nici nu-ți vine să crezi cât de teribilă este memoria poporului. Nimeni nu vrea și nici nu poate să-l uite pe marele erou al acestui popor, ucis mișelește de unii dintre cci pe care-i socotise tovarăși în lupta pentru libertate.

Fetele au rămas singure în danț. Și joacă, mlădiindu-se, pe melodia tânguioasă a fluierelor, ținându-se de mâini:

— Dimineața om veni,

Cân’ soarele-o răsări.

Și cu lacrămi te-om stropi,

Și cu lacrămi te-om uda,

Și nu te vei mai usca!

— Faptul în sine mi se pare cum nu se poate mai firesc, vorbește, în sfârșit, tânărul palid, cu chipul încadrat de o bărbuță neagră, al cărui nume este Bălcescu și care privise până atunci, aproape fără suflare, bradul ciobanilor. Poporul nostru îl socotește pe Tudor, prin intuiție, o piatră de hotar, în istoria sa, deoarece el l-a trezit și, dovedindu-i că o nație nu-și poate obține mântuirea decât prin sine însăși, l-a îndemnat să-și ceară cu tărie drepturile. Cui altcuiva decât lui îi datorăm înlăturarea fanarioților, reinstaurarea domnilor pământeni, punerea temeliei noii armate românești prin reorganizarea trupului de panduri? Ochii tânărului cărturar strălucesc ca în febră. Tudor, continuă el cu glasul avântat, înseamnă pentru români eroul care a izbutit, prin lupta lui, să încheie acel îndelung proces al luptei antifanariote, și care și-a ajutat poporul și țara să își redobândească o parte din vechile sale drepturi. Dacă nu ar fi fost omorât…

— Dimineața om veni,

Cân’ soarele-o răsări.

Și cu lacrămi te-om stropi,

Și cu lacrămi te-om uda,

Și tu nu te-i mai usca!

cântă fetele mai departe, cu glasurile lor dulci.

În aceeași seară, rămânând să ia parte și la restul de datini ale ciobanilor, așezați în tinda casei în care se născuse Tudor, în vreme ce fetele cântau nemuritorul cântec: „Pom, pom, pom eram io, pom!”, cei patru cărturari s-au luat, la lumina focurilor aprinse în șapte părți ale satului, la vorbă cu sătenii.

Un moșneag care fusese și el pandur, văzându-l pe Iancu Văcărescu, îndată l-a recunoscut și și-a reamintit de ziua când, venind la ei în tabără, le-a recitat o parte din versurile sale închinate mișcării revoluționare conduse de Tudor. Și l-a rugat să le repete.

La fel ca și atunci, deși trecuseră atâția ani, cu glasul tremurându-i de emoție, poetul a început:

Răscoală-te, inima mea, din a răbdării boală!

Grozav, grozav ai suferit, grozavă te răscoală!

Să tremure, să tremure cumplita tiranie:

Zdrobită azi în pulbere, pe loc, să nu mai fie!

Ființa ei și numele în iad să se coboare!

Și-ai ei prieteni mult huliți ca ea să se doboare!

— Aceste versuri sunt la fel de întemeiate și astăzi când Tudor nu mai e printre cei vii – exclamă Bălcescu, aprins – și astfel vor rămâne câtă vreme fiii fărădelegii își vor menține încă asupra oamenilor spurcata lor tiranie. Și datoria cea mai sfântă mi se pare, în aceste zile, a fi aceea de-a isprăvi, cu aceeași râvnă, ceea ce Tudor, cu jertfa sângelui său, a început.

Țăranii ascultau încremeniți. Și pumnii celor mai mulți dintre ei li se strâng.

— Spuneți-ne, îl roagă, în cele din urmă, iarăși pe Iancu Văcărescu țăranul fost pandur, Tudor al nostru o fi murit într-adevăr? La-nceput auzirăm că doi din arnăuții lui Caravia l-ar fi răpus, după ce ni l-au luat din tabără, de la Golești, cu înșelăciune. Mai târziu ni se povesti că Tudorin ar fi încăput în temniță la turci. Și, în cele din urmă, c-ar fi scăpat și din mâna lui Ipsilante, și-a turcilor, și de-atunci stă în așteptare, pe undeva, până în clipa când o socoti el că trebuie să-și încingă iar sabia și să sfârșească lupta pe care a-nceput-o. Ce-o fi adevărat din toate astea? Noi nu putem să credem că Tudorin al nostru muri… îi facem slujbe, pomeni, da’ nu putem să credem!…

Iancu Văcărescu auzise ceea ce auziseră pare-se și alții, și anume că – în noaptea când cei doi arnăuți l-au înjunghiat – generalul Caravia, care conducea execuția, s-ar fi plecat asupra pandurului și, înainte ca acesta să fi închis ochii, i-ar fi spus, mânios:

— Te-am coborât în moarte, pandurule, așa cum meritai!…

Dar Tudor, deși cu buzele albite de cele din urmă răsufluri ale vieții, conștient totuși de dreptatea, ca și de rostul sacrificiului său, i-ar fi răspuns:

— Cât te-nșeli, Caravia! M-ați ridicat la viața veșnică…

Cu gândul la aceste vorbe ale pandurului, Văcărescu grăiește:

— Drept vorbiși, prietene. Tudor, chiar și-n mormânt— deși trupul lui nu s-a găsit, cum știți —rămâne pentru poporul nostru pe totdeauna viu!

— Iar duhul lui ne cere să ne înălțăm, rostește, în încheiere, mulțimii, Nicolae Bălcescu, către acele vremuri când niciun om nu va rămâne rob altuia, niciun popor nu va mai stăpâni pe altul, ci va domni, în lume doar înzeita libertate, astfel precum a năzuit, în cele mai înflăcărate visuri ale sale, DOMNUL DIN VLADIMIRI

Bucureștii par înecați sub verdeață. Primăvara, după câteva săptămâni de ploi reci și de vânturi, s-a așezat deplin în drepturile sale. Pe ulițe, în ogrăzi și mai ales pe malurile brăzdate, ici-colo, de poduri, ale atât de năbădăiosului râu Dâmbovița, copacii și-au înălțat cupolele de umbră.

De pretutindeni se ridică, plutind îmbătătoare, miresmele suave ale liliacului.

În oraș, cu toate zvonurile neliniștitoare care se împrăștie necontenit prin piețe – cele mai multe dintre acestea fiind aduse de călătorii sosiți din țară – domnește ordinea. Orice încălcare a hotărârilor lui Tudor de a se respecta avutul și demnitatea locuitorilor e aspru pedepsită. De altfel, aproape zilnic, el însuși face câte o raită pe ulițele Bucureștilor, pornind din Cotroceni și luând-o fie spre Dealul Spirii, fie spre Filaret, ori către Podul Târgului de Afară, pe unde se vântură mai mult locuitorii, cu scopul de a mai sta de vorbă cu ei și a vedea, cu proprii lui ochi, ce s-a mai petrecut.

Astăzi, comandantul suprem al pandurilor, însoțit numai de căpitanul Simion Mehedințeanu și secretarul său de taină, Petrache Poenaru, a cercetat întâi Ulița Ișlicarilor^[1], a luat-o apoi pe Podul Mogoșoaiei^[2] și s-a îndreptat, în cele din urmă, către Târgul de Sus^[3].

Pe tot parcursul drumului, și mai ales pe Podul Mogoșoaiei, orășeni și săteni, tineri sau bătrâni, bărbați, femei, copii, văzându-l, îl aclamă cu însuflețire. Merg gloată după el. Atât lui cât și căpitanului Simion Mehedințeanu și lui Petrache Poenaru, o seamă de copile le dăruiesc buchețele de flori.

O dată ajuns în totul Târgului de Sus, comandantul pandurilor coboară de pe cal. Toți cei aflați acolo, meșteșugari, neguțători, țărani, cumpărători de toată mâna se strâng în jurul lui. Căpitanul Simion îi ia de dârlog calul și slugerul, mergând încet pe jos, prin mijlocul mulțimii, precum obișnuiește în fiecare zi, întreabă cu glas tare:

— Cine dintre lăcuitori are să ne facă vreo plângere? Cine are vreun păs? Să vină să ni-l spună…

Pe fruntea lui semeață, bătută însă neîncetat de zbuciumările sufletului, i s-a săpat, în aceste ultime luni de cumpănă și luptă neostoită, o dungă între sprâncene. Oricât se străduiește, datorită atâtor vrășmași și piedici, care îi tot ațin calea, Tu dor nu poate încă ajunge la limanul atât de mult dorit pentru poporul său. Numai ochii, ochii săi mari, căprui, i-au rămas limpezi. Și cu ochii curați, cum este cerul ce se boltește astăzi deasupra Bucureștilor, privește întrebător capetele mulțimii.

— Cine ce păs mai are, fraților? Spuneți!…

Un țăran desculț, cu o desagă în spate, după ce șovăie puțin, își face deodată curaj, se desprinde de gloată și-i iese înainte lui Tudor, frământându-și căciula. Slugerul se oprește și-i face semn cu mâna că poate să vorbească. Țăranul înghite întâi greu, jucându-și om ușorul. Își trece palma noduroasă peste fruntea încrețită și arsă de sudori și grăiește domol:

— Sunt Niță al Profirii; și sunt de fel de pe moșia Dudeștilor; și, ca să spun pe drept, n-am mai fost niciodată la târg…

Vreo câțiva privitori, auzindu-l vorbind, își surâd unul altuia.

— N-a mai venit niciodată la târg; și-a nimerit de-a dreptul înaintea domnului Tudor!… zice un neguțător de horbote și pânză.

— Și care ți-e durerea?

Țăranul dă din mâini:

— Durerile sunt multe. Le știi domnia ta mai cu temei ca mine…

Chipul comandirului de panduri se asprește. Ca întotdeauna, nimic nu-l face să sufere mai mult decât amarurile, pe care le îndură, nemeritat, cei mulți din neamul său.

— De-altminteri, nici nu am venit să mă plâng de mulțimea acestor dureri, ori de greutatea lor!… se bâlbâie țăranul.

— Dar pentru ce-ai venit? îi taie vorba un curelar cu-o față roșie și un chimir bătut în ținte de alamă.

— De ce te-ai proțăpit, așa netam-nesam, înaintea domnului Tudor și te tot bâlbâi? Râde o femeiușcă în fuste înfoiate și care poartă în brațe un cos mare cu flori.

— Vedeți să nu cumva să fie vreunul dintr-aceia care se tot strecoară, în straie preschimbate, în preajma slugerului, cu gânduri ucigașe! Presupune un diac cu o bărbuță sură. Știm noi ce plănuiesc…

Țăranu cade însă în genunchi înaintea lui Tudor.

— Am patruzeci și șapte de ani! spune.

— La mulți ani înainte! îi urează un vânzător de sugiuc și de bragă, în glumă.

— Și, de cine, dragă doamne, m-ara ridicat și eu numai de-o șchioapă pe lumea asta, am și-nceput să sorb din oala cu venin… urmează, netulburat, țăranul.

— Din asta sorbim toți! murmură florăreasa.

— Logofătul m-a luat. M-a pus la muncă grea, în rând cu vitele…

Nimeni nu mai glumește. Zâmbetele s-au stins.

— Munceam și mă bătea. Aproape patruzeci de ani am muncit. Și n-a fost an, nici lună, de când mă țin eu minte în viață, să nu fi fost bătut…

Florăreasa suspină.

— Umerii, coastele, șalele, obrajii și grumazul mi-au fost mereu, de-atunci, una de vânătăi…

Simion Mehedințeanu îl apucă pe cel căzut în tină de braț:

— Haide, ridică-te! Nu știi că slugerul nu-ngăduie norodului să-i cadă la picioare?

Țăranul nu se lasă:

— Vreau să stau în genunchi, și să dau mulțămită ca-n fața unui sfânt, celui ce ne-a adus Oastea Izbăvitoare; căci din această vreme nu mă mai bate nici logofătul, nici ispravnicul și nici însuși boierul. Fusesem ca o vită. Și domnul nostru Tudor m-a făcut OM. Ian priviți toți la mine. Țăranul își azvârle din spate sumanul și cămașa. Întâiași dată-n viață, carnea mi-e fără vânătăi. Și-ntâiași dată-n viață – își arată desaga pe care o purtase mai înainte în spate și acuma se găsea lângă genunchii lui – nevasta m-a putut trimite și pe mine la târg, ca pe un om de samă, să vânz nițică lină. Bărbatul își desface cu mâini tremurătoare desaga și scoate din ea un ghemotoc de lină cenușie, pe care o arată lui Tudor și celor dimprejur. Că am și eu o oaie. Atât am încropit. Da’ niciodată… niciodată n-am apucat s-o tunz pentru folosul nostru, al meu sau al femeii și copiilor mei. O lacrimă i se prelinge bărbatului de patruzeci și șapte de ani —ce pare un bătrân de cel puțin șaizeci – printre țepii cărunți de pe obrazul supt. Și-acuma poci s-o vânz. Și asta fiindcă scăpai de datorie. S-a scăzut dajdia. Și-aveam o judecată, din timpuri, cu boierul. Și, de când domnul Tudor se află-n București cu oastea Adunării norodului, mi s-a făcut dreptate. Și nu mai sunt dator…

— Și eu mi-am câștigat o judecată!… Și eu!… Și eu!… răsună alte glasuri din gloată. Divanul nu-și mai ține, de două luni încoace, așa de sus trufia!…

Bărbații și femeile aflați în ziua aceea în târg s-au prins din nou să râdă. Și râd cu poftă mare. Cine nu știe că toți marii boieri, în frunte cu mitropolitul – capul Divanului, au fost popriți de Tudor în casele de piatră ale Golescului, pe malul Dâmboviței[4] sub paza căpitanului Ioniță? Și că, într-o bună zi, după ce încercaseră o nouă viclenie, boierii au tras o spaimă, de nu le mai tihnește somnul nici azi. Una dintre ghiulelele tunului celui mare – tunul care fusese reparat de elevii lui Lazăr – a venit vâjâind, de credeai că dărâmă întregul București. Și s-a înfipt în țărm, fără să facă însă, ce-i drept, palatului nici pui de stricăciune. Căpitanul Ioniță le-a explicat boierilor că un tunar mai tânăr și mai necugetat greșise la exerciții ținta. Atâta că veliții au priceput îndată ce veste adusese ghiuleaua „rătăcită”. Și, cuprinși de fiori, s-au legat să împlinească, fără multă tocmeală, cerințele Adunării, să facă, între altele, și judecăți mai drepte pentru bietul norod.

— Divanul s-a mai schimbat, precum se vede, la păr!… gâlgâie în râs privitorii. Dar nu și la nărav. Oricum, cine dintre marii boieri sau dintre dregători cutează încă astăzi să se mai poarte silnic cu cei din talpa țării? Până și clăcuiala și nartul^[5] s-au mai împuținat… Și e doar începutul pentru boierii noștri! Frica, sireaca, frica!…

Țăranul de pe moșia Dudeștilor, cât timp durase schimbul de vorbe, rămăsese în tină, uitat de cei din jur, nu însă și de Tudor. Acesta îl întreabă:

— Asta vruseși să-mi spui?

— Asta, măria ta!…

— Nu sunt… măria ta.

— Ești cel dintâi chinuitor al tării ieșit din rândul nostru, al celor apăsați și călcați în picioare. Și, pentru noi, te afli și vei rămâne, pe totdeauna, DOMN. Noi nu mai vrem pe altul…

— Da!… Pentru noi ești DOMN!… Domnitorul norodului valah; ieșit din rândul nostru!… întărește mulțimea.

Toți trecătorii prin ulițele învecinate, auzind zgomotul acela mare, se strâng și ei în târg, unindu-și strigătele și uralele față de domnul Tudor cu ale celorlalți.

Pandurul își ridică brațul, cerându-i mulțimii înfierbântate să facă liniște. Cu toate astea, țăranul îngenuncheat continuă:

— Ci eu, măria ta, rogu-te să primești de la mine și copilașii mei, grămăjoara aceasta de lână cenușie!…

— Lâna pe care vreai s-o vinzi? Ce să facem cu ea? se miră căpitanul Simion Mehedințeanu.

— Să se țeasă din ea un ilicel oricât de sărăcuț pentru vreun pandur… Prinos al inimii…

Tudor e înduioșat.

— Prinos al inimii?…

— E-ntâiul meu avut – din toată viața – pe care sunt de-a binelea stăpân. Și-l dăruiesc acelora care, când jafurile și nedreptățile celor de sus ne-au prăvălit în cea mai din urmă deznădăjduire, s-au ridicat cu țara, pentru scăparea noastră, a celor obidiți. Să ne numim iar OAMENI, cum se spune c-am fost…

Comandantul pandurilor se pleacă. Primește lina pe care țăranul i-o întinde și, cuprinzându-l de subțiori, îl ridică și-i sărută obrajii țepoși și înlăcrimați:

— Îmbrățișez prin acest om sărman pe toți cei gata să facă orice jertfă pentru slobozenia și dreptatea norodului valah!…

În trap întins, sosește în această clipă, străbătând Podul Mogoșoaiei, căpitanul Enache. Mulțimea îi face loc. Căpitanul salută.

— Slugere, îi raportează ei, ne-am întors. Aflând că, după retragerea lui Ipsilante și-a lui bimbașa Sava către Târgoviște, noi am rămas aici, sultanul a poruncit să se azvârle spre București toate puhoaiele urdiilor osmane…

— Noi, deocamdată, n-avem război cu turcul, răspunde slugerul. Ne-am cerut numai drepturile care ni s-au răpit. Dar, de vom fi siliți, nu vom da înapoi…

— Credem, să nu te superi, măria ta, că-ți spun, vorbește de astă dată un bai un din mijlocul mulțimii – același căruia boierii îi răpuseseră feciorul în martie, fiindcă trecuse de partea Adunării-că nu e bine să-ți macini puterea în zadar. Osmanul te-ar zdrobi, căci este de zece ori mai numeros și pe urmă ar trimite noi oști. Orașul ar fi ar…

— Așa e. Orașul ar fi ars… Copiii ne-ar pieri!… recunoaște mulțimea.

— Pașa, care conduce urdiile, pare-se c-ar fi gata, jurând pe Mahomed să cruțe Bucureștii, dacă plecăm și noi! Precizează Enache.

Mulțimea se îndeasă în jurul slugerului. Vocile se împletesc.

— Astfel e mult mai bine… Și ni ai curând sultanul și pașa își vor păstra cuvântul, știind că se găsește o oaste înarmată gata să intre-n luptă!…

— Vă mulțumesc la toți de sfatul ce-mi dați, ia slugerul cuvântul. Aveți încrede că noi vom chibzui. Și-apoi vom hotărî ce poate fi mai bine, și pentru București, și pentru toată țara…

— Știm că vei chibzui cum poate fi mai bine, se bucură poporul. Avem încredere în tot ce hotărăști…

— Alte dorințe se mai află în inimile voastre ce se cer împlinite?

— Unsprezece fecioare din București, glăsuiește diacul cel cu bărbuță sură, îți cer îngăduința domniei tale sa devină mirese…

— Și cine le oprește?

Din gloată se aud alte noi hohote.

— Da. Cine le oprește?

— Mirese de panduri. Oricare le-ar fi soarta…

Tu dor se află în șa. S-a făcut liniște. Toți așteaptă răspunsul.

— Este adevărat, spune el în sfârșit. Viața merge-nainte. Orice s-ar întâmpla. Și, clătinându-și capul, încheie: Bine, diacule. Îmi dau încuviințarea. Perechile să vină mâine-naintea mea!…

— Trăiască DOMNUL TUDOR!… izbucnește mulțimea în alte noi urale, ce zguduie orașul.

Așa cum stă, călare, cu sabia la brâu, în mijlocul poporului, Tudor pare uriaș. Soarele dimineții îl scaldă în lumină și-i aurește chipul.

— Trăiască PATRIA nepieritoare-n veci! Și toți câți sunt de față simt că se contopesc în inimă și cuget cu cel care-i conduce și este gata să-și dea și viața pentru binele lor:

— Trăiască PATRIA!

Pământul – ușor zbicit de vântulețul cald ce suflă neîncetat de trei zile – miroase a primăvară.

Mugurii pomilor au început să se umfle. Prin grădini gospodarii au săpat pământul înțelenit și se pregătesc să-l semene.

Cerul scânteiază sărbătorește și toate clopotele Bucureștilor – în afara celor de la mitropolie – trase de cetele de băiețandri, care au năvălit încă din zorii zilei prin biserici și mânăstiri, sună asurzitor.

În tabără, Tudor a poruncit orânduirea, în formație de marș, a pandurilor.

S-au ales dintre ei aceia care au cele mai frumoase și mai bine întreținute veșminte, de-o parte cei cu poturi și mintene de postav cafeniu, de alta, cei îmbrăcați în alb. Pentru a face o cât mai bună impresie asupra bucureștenilor, Tudor a poruncit ca aceia care se bucură de o îmbrăcăminte mai acătării, dar nu au în schimb puști, pistoale sau săbii, ci numai furci, lănci și topoare, să ia cu împrumut armele de la ceilalți.

Tunurile, reparate de Gheorghe Lazăr și de elevii lui, și puse în stare de a funcționa lucesc de parcă ar fi noi.

De altfel, toți elevii dascălului Lazăr, s-au strămutat din școala de la Sfântul Sava, aici, în tabără.

Unul dintre ei, Petrache Poenaru, lucrează chiar în secretariatul de taină al lui Tudor. Alți doi sunt de asemenea grămătici. Iar toți ceilalți au fost împărțiți de Lazăr, unii pentru împlinirea anumitor treburi cu caracter ingineresc (măsurători, trasări de șanțuri, clădiri de metereze sau fortificații), alții la conducerea atelierului de reparatul armelor și, în sfârșit, alții fie la calcularea tragerilor pe câmpul de instrucție, fie ca dascăli ai acelor panduri care vor să învețe cititul, socotitul, istoria și geografia patriei.

Tudor însuși s-a îmbrăcat astăzi în straiele cele mai bune: o dulamă cafenie, închisă în bumbi de argint și cu chepcenul[1] albastru deasupra. Peste pletele castanii, lucioase, poartă căciula de hârșie obișnuită, înaltă și cu fundul din postav alb.

Sabia, bine ascuțită de unul dintre elevii lui Lazăr. Și-o ține agățată cu o curea, pe sub chepcen, la șold.

Nu mai departe decât aseară, pe când se sfătuia în cort cu Ilarion – devenit de curând episcop – dascălul Lazăr le-a cerut îngăduința să intre.

— Măria Ta! i-a spus el, pășind cu sfială ca întotdeauna sub cort.

Lui Tudor nu-i plăcea să i se spună astfel.

S-a ridicat în picioare și i-a ieșit în întâmpinare.

— Rogu-te, dascăle, să nu-mi mai spui „măria ta”.

Întreaga tabără vuia de glasurile bucuroase și pline de speranță ale pandurilor care intonau în cor: „Mugur, mugurel”… vestitul cântec al revoluționarilor de la 1821, alcătuit, ca mai toate cântecele din acea vreme, de bătrânul lăutar Niță Băloi.

Mugur, mugur, mugurel.

Mugur, mugurel,

Ia fă-te mai măricel,

Mugur, mugurel,

Că ne-am săturat de iarnă.

Mugur, mugurel,

Și de greutăți în țară,

Mugur, mugurel.

Dascălul Lazăr, firav, uscățiv, îl privea pe Tudor, cu o nețărmurită dragoste.

— Și atunci… cum să mă adresez… măria ta?

— Adresează-te: „slugere”, la fel ca și-nainte, și-așa cum îmi spun prietenii apropiați, că doară și domnia ta faci parte dintre ei. Dare ce se întâmplă?

— Mai întâi, am aflat prin mijlocirea unuia dintre școlarii mei, fiul neguțătorului Teii, că ticălosul bimbașa Sava face stricăciuni podurilor, ca să nu poată trece mâine peste Dâmbovița oastea pandurilor!…

— Fii liniștit, dascăle Lazăr, de ce le este frică tot n-au să scape. Mâine de dimineață intrăm în București, oricâte piedici ar încerca să ne pună în cale și Sava, și boierii…

— Al doilea, a urmat Lazăr, din Transilvania…

Dar n-a apucat să-și isprăvească fraza și s-a oprit, rămânând câteva clipe cu ochii pierduți în zare, încercând să prindă înțelesul acelor cuvinte din cântecul revoluționarilor, pe care încă nu avusese prilejul să le asculte.

Bate-i, doamne, pe ciocoi.

Mugur, mugurel,

Cum ne bat și ei pe noi,

Mugur, mugurel.

Când ciocoiul e-n putere,

Mugur, mugurel,

Ne strivește în picere,

Mugur, mugurel.

Ne înjugă ca pe boi,

Mugur, mugurel,

Și ne tunde ca pe oi,

Mugur, mugurel.

Din câmpia românească,

Mugur, mugurel,

Piere floarea vitejească,

Mugur, mugurel…

— Nu vrei să-ți termini vorba? a întrebat, nerăbdător, episcopul Ilarion, care mai ascultase cântecul. Ce vești ți-au mai sosit din țara domniei tale?

Auzind cuvintele episcopului, Lazăr a tresărit și i-a grăit cu mustrare:

— Țara mea este și-a celor de-aici, după cum tara celor de-aici este și tara mea, căci toți, laolaltă și cu moldovenii, suntem români…

— Asta, e drept, așa e, a încuviințat Tudor. Sau, mult mai bine zis, așa ar trebui să fie… Dar nu voi să te necăjești dascăle. Episcopul Ilarion nu gândi să te supere. Știi bine cât ține la domnia ta și cât te prețuiește. Cuvântul „țară” îl rosti doar așa, cum ar fi spus „pe meleagurile domniei tale”…

— De bună samă că numai în acest chip trebuiau primite cuvintele mele, recunoscu, roșindu-se, episcopul. Și, totuși, ce vești ai mai primit din Transilvania?

— Fratele meu mi-a trimis o scrisoare. Zice că-n Transilvania oamenii sunt încredințați că, îndată ce vei isprăvi, domnia ta, Tudore cu boierii din Țara Românească, te vei urca în sus, pe Olt, pe la Boița, să le aduci și lor dreptatea contra domnilor nemeși și slobozenia nădăjduită. Iată!… Și Lazăr, desfăcând scrisoarea, i-o arată lui Tudor. Zice fratele meu că unul, Adam Bedie, din Sulighete, de la Hunedoara, umblă peste podișul Transilvaniei și, unde întâlnește mai mulți țărani, scoate din șerpar o țâdulă, pe care le-o citește. Privește și copia țâdulei. „Se face înștiințare, în tara de dincolo, că s-a ridicat un crăiut, cu numele de Todoraș. Întâi, cu puțină oaste; dar, din zi în zi, oastea sporește mereu. Norodul tot, ține cu el, că vrea să facă dreptate. Și de-o sfârși cu bine lucrul acolo, în Tara Românească, până-n Paști o da și-ncoa!…”

— Să se-mplinească totul cu bine, dascăle!

— Iar la Sângătin, oamenii au fost chemați cu clopotele ca-n vreme de răscoală…

— Auzi?… Auzi? se minunează Ilarion.

— Și unul, Toma Voina a spus că, de cum vei ajunge domnia ta în Transilvania, el va fi cel dintâi care te va urma. Iar oamenii au strigat cu toții că nimeni nu va lipsi atunci să nu-i dea ajutor crăiuțului lor Tudor…

— Tuturor celor cu inima curată, fapta le va ajuta la împlinirea gândurilor, mai spune Ilarion.

Tudor l-a cuprins pe învățatul său prieten transilvănean pe după umeri.

— Nu vom uita, niciodată, dascăle Lazăr, i-a grăit el, și nici norodul nu va uita, că, înfruntând toate greutățile, ai pornit, cu dragoste și sârg, din ținuturile de peste munți, luînd-o de-a lungul Oltului, cu cartea-n mâna dreaptă. Și, așa cum Negru Vodă din poveste și-a ținut sabia, tot astfel ai descălecat și domnia ta cu cartea în Țara Românească, s-o scoți din beznă, prin lumina învățăturii, ca să se-așeze la loc de cinste în rândul popoarelor de seamă ale lumii.

Chipul uscățiv al lui Lazăr s-a îngălbenit de emoție.

— Măria ta… Slugere… Este prea multă și prea nemeritată, cinste… Ce Negru Vodă, eu, un biet amărât dascăl cu straiul peticit?…

— Dar dascălul acesta cu straiul peticit a trezit sufletele, făcându-i pe cei de aici să-și prețuiască limba și să fie mândri că se numesc români…

— Măria ta… Slugere…

— Într-un anume fel, așa cum ți-am mai spus, ne-ai deschis calea nouă, celor îmbrăcați în cămașa morții, care ne ridicarăm cu armele, ca să înlăturăm, pentru totdeauna, rușinea de a fi jefuiți, urgisiți, înjosiți și călcați în picioare, în însăși casa noastră…

— Iar eu… eu n-am făcut altceva decât am răspuns unei chemări a neamului… Atâta tot…

— Atâta tot? După izbândă, acestui dascăl plin de merite și modestie, ne gândim, făgăduiește Tudor – nu-i așa, frate Ilarioane? Să-i dăm în samă nu numai dregătoria școlilor, ci și toate treburile culturalicești din tară.

— Măria ta… slugere, să nu mai vorbim despre asta. Mie încredințează-mi, dacă mă socotești vrednic, doar tipăritul cărților în limba românească și lasă-le altora dregătoriile

— Numai că, până una alta, să nu ne pierdem cu gândul în visări îmbietoare, iubite dascăle, ci să ne îngrijim ca noii sosiți din Transilvania să fie găzduiți, ospătați și îmbrăcați în haine ostășesti, așa cum se cuvine…

— Alerg, alerg… și-a luat îndată seama Lazăr.

— Dascăle, dascăle… a murmurat în urma lui, surâzând, Tudor.

— Dascăl fără de arginți, a recunoscut Ilarion. Numai inimă și suflet. Nimic pentru el, totul pentru țară. Parcă ați fi gemeni. Inima Transilvaniei și inima Olteniei, înflăcărate de aceleași năzuințe românești, au ajuns să bată alături…

— Și inima Moldovei bate la fel! a tuturor românilor…

— A tuturor iubitorilor de adevăr și dreptate bate la fel!… Și toți, în aceeași măsură, vor trebui să-și recâștige drepturile!…

Alaiul, avându-l în frunte pe Tudor călare, înaintează cu voioșie, spre București.

Clopotele bat. Un pandur, trimis înainte, se întoarce în grabă și vestește că, la barierea Podului Calicilor, s-a strâns norodul ca frunza și ca iarba, și-l așteaptă pe Tudor, intonând cântecul revoluționarilor.

Într-adevăr, de departe, răsună murmurul și zvonul abia înțeles al mulțimii:

Ciocoiul e-nveninat,

Mugur, mugurel,

Unde prinde tot stârpește,

Mugur, mugurel.

Floarea, iarba nu mai crește,

Mugur, mugurel,

Bate-i, doamne, pe ciocoi,

Mugur, mugurel,

Căci e chin și-amar de noi,

Mugur, mugurel,

Căci e chin și-amar de noi,

Mugure, mugurel.

Pe măsură ce trece timpul, cerul e din ce în ce mai albastru și mai strălucitor. Pașii celor două mii de panduri bine instruiți în tabără de căpităniilor, călcând la unison, răsună până hăt departe, de parcă ar fi pașii unui singur uriaș. Cei cinci sute de călăreți, cu chivăre lucitoare și sulițe, jucându-și în frâie caii, sosesc pe urma lor.