Basmul începe, ca toate basmele, cu vorbele: „A fost odata”, pentru ca tot ce se întampla din lumea basmelor, s-a petrecut odata, adica pe vremuri, şi nu se mai poate petrece înca o data.

A fost o toamna dulce şi lunga, cum – nu e vorba – au mai fost şi altele, însa nu la fel în totul şi întocmai ca toamna aceea. Pasarile calatoare, berze cu aripile mari, randunele mici şi alte soiuri de sageţi zburatoare, cu ciocul cat chibritul sau cat creionul sau cat nuiaua, ajunsesera cu bine în ţara calda, unde aveau sa traiasca pana ce trecea gerul şi se topea zapada de la noi. Pasarile de la Giurgiu aşteptasera pasarile din Argeş, de la Bacau şi Severin, şi dupa ce se adunara toate, au trecut în nori de stoluri catre miazazi, peste Dunare, peste Sfantul Munte şi peste Mare, în Egipt, şi mai jos, în nisipurile framantate de vanturi, prin care umbla de mii de ani stafiile de piatra.

Vazand ca încep sa îmbatraneasca şi ca unele din ele nu o sa mai aiba puterea sa se întoarca de doua ori înapoi, pasarile au ţinut sfat laolalta şi s-au hotarat s£ zideasca un palat.
În timpul cuvenit, toate pasarile adusera cate ceva şi raspandindu-se de trei ori pe întinsul lumii, ele gramadira, dumicat cu dumicat, purtat în cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolţi şi încaperi şi cu o turla la mijloc. In turla fu pus paznic un vultur negru, cu o suta de ajutoare, o suta de ciori. Vulturul sta în fereastra sau pe varful turlei, iar pe creştetele învelitorilor mai joase, în colţurile palatului departate, vegheau ochii de oţel ai corbilor, armaţi cu ciocuri gata de lupta şi cu gheare din acelaşi metal.

Cateva randunici batrane, ca nişte maici cu comanacul turtit pe frunte, ramasesera în palat – şi cateva becaţe. Şi, la intrare, în cate un picior, strajuiau şase cocori dobrogeni, trei de-a dreapta şi de-a stanga trei, cu gandul la nuferii albi de la Cernavoda.

Strajerii n-aveau de pazit numai însuşi palatul, ci mai ales marile averi adunate prin varfuri şi firizi. O pasare, cat un fluture de mica, o pasare galbena, ciocanise în geamul unei împaratese de prin raiurile fierbinţi ale pamantului şi împarateasa, uimita de frumuseţea piţigoiului de aur cu ciocul de os, 1-a lasat sa intre. Dar dupa trei zile talharul a plecat, furand în cioc un ac de diamant fermecat, cu varful tare şi ţepos ca pintenul de gladiţa. Acul, pazit în ziduri de marmura trandafirie, de catre toţi cei o suta de împaraţi, care s-au strecurat printre timpuri la tron, avea însuşirea de-a lumina cu o scanteiere de luna pana în departari, şi el fu pus cu piatra lui de jar alb întoarsa încoace, în locul cel mai înalt, al palatului pasaresc, stralucind ca un luceafar mai mare.

Isprava izbutindu-i bine, a îmbarbatat inima piţigoiului de aur. El zise maicuţelor randunele: „Staţi ca o sa mai aduc şi alte averi, caci acum am înţeles cum trebuie sa lucrez şi nu ma las pana nu umplu cu straluciri scumpe candela fara untdelemn din turla cioroiului Dumitru”. Într-adevar, cioroii fusesera toţi botezaţi, ca sa ţie de calindarul romanesc şi ca sa se simta juraţi şi legaţi sufleteşte de cetele sfinţilor.

O suta de ciori primisera o suta de nume, ca oamenii, şi în fiecare dimineaţa şi seara, cand se varsau laolalta, amestecandu-se, apele luminii cu apele întunericului, vulturul îl striga pe nume, ca sa vada de nu cumva, vreunul, apucat de dorul pribegiei, ar fi parasit creasta coperişului de paza şi ar fi plecat. Însa cioroii nu s-au mişcat din locul lor niciodata şi totdeauna ei au raspuns de cate doua ori pe zi chemarilor vulturilor, zicand „Crau, Crau” – ceea ce în limba ciorilor însemneaza: „Sunt aici, fii fara grija. Nu plec.”

Cu isteţimea lui, piţigoiul de aur se duse la balconul altei împaratese din taramurile calde, care tocmai citea o scrisoare de la tanarul ei împarat, dus departe, în cuprinsurile marii de margean, ca sa cumpere şi sa aduca, pe spinari de camile şi elefanţi, grau şi secara pentru supuşii lui. Caci pe vremea aceea şi în ţarile acelea unde nu creşteau bucate cu spicul gros şi cu ştiuletele mare, ca la noi, împaraţii faceau treburile astea, platind cu mana lor şi cumparand, pe vazute şi pe gustate, toata hrana oamenilor din împaraţii. Corabiile aduceau în stramtorile Marii de Margean butoaie cu branza grasa, burduşe cu unt, saci cu porumb şi grau şi sare. Şi dadeau asemenea marfa, care în ţara de unde venea se facea de la sine, pe alte marfuri, de alte soiuri, care şi ele, în partea locului, se faceau de la sine: curmale, portocale, rodii, scorţişoare, dinţi de elefant, os de broasca, şi margaritare – şi schimbul trecea prin mainile împaraţilor şi lumea era mulţumita.

Împarateasa era bucuroasa foarte de cele ce-i aducea la cunoştinţa împaratul şi întrerupse citirea scrisorii, în clipa cand cu coada ochiului zarise piţigoiul galben rasfaţandu-se în fereastra. Ea deschise cu bagare de seama uşa cerdacului, temandu-se sa nu-1 sperie şi neştiind cu ce fel de poama de prefacut şi de hoţ avea de-a face. Afurisitul de piţigoi tragea cu ochiul şi cu urechea şi sarea jucand împrejur, sprinten şi dragalaş. Abia se întorcea cu ciocul într-o parte, ca se şi muta în partea cealalta, îşi întorcea capul pieziş, ca sa i se vada pata caramizie ce-i sta frumos pe guşa, ca o floare de muşcata; îi scanteia cand ochiul drept cand ochiul stang – şi, vrajita de atatea tertipuri, împarateasa cu greu îşi mai potolea neastamparul de a prinde piţigoiul, pe care vroia sa-1 ţie în palma, sa-1 duca la ureche, sa-1 mangaie cu obrazul şi sa-1 sarute.
A! ce şarpe de piţigoi. Cand împarateasa îi zise încet, strecurandu-şi vorbele prin crapatura uşii cerdacului: „Nu vrei sa fii al meu?” el raspunse: „Cirip”. Cand îi zise: „Apropie-te şi vino înauntru”, piţigoiul raspunse de doua ori: „Cirip, cirip”. Şi cand împarateasa deschise uşa de tot, el nu fugi, ci se piti în penele lui de aur, ca o pitulice, şi împarateasa îl lua cu gingaşie în mana, ca o minge. Piţigoiul nu se zbatu defel şi se lasa dus în bogatele încaperi ale împaratesei.

Piţigoiul nu mai vazuse niciodata o împarateasa de culoarea ei. Împarateasa dintai, de la care furase acul cu luceferi, fusese roşcovana la par şi alba ca smantana. Împarateasa de acuşi era negricioasa şi cu toate astea neînchipuit de frumoasa. Pielea ei era ca dulceaţa şi în albul ochilor se rotunjea o lumina ca prunele brumate; genele groase se încurcau ca fulgii; guriţa avea surasul ca miezul samburilor de caise; degetele erau lungi şi moi, şoldurile înalte şi croiala fiinţei întregi a împaratesei ieşea din nişte tipare, pe care Dumnezeu le gandise mult şi le iubise.

Piţigoiul intrase în obiceiurile împaratesei: el dormea pe capataiul înalt al patului, cu ciocul întors spre ochii ei, pe care îl gatea cu juvaeruri. Pe trupul mic al pasaruicii încapusera toate podoabele, cu atat mai scumpe cu cat erau mai marunte, ale domniţei, care a gatit-o cu mainile ei, ţinand-o în poala şi pe genunchi. De jur-împrejurul gatului, împarateasa îi aninase un şirag de opt margaritare, cele mai stralucite din toata lumea. La piciorul stang îi petrecuse inelul cu briliante cel mai mare din toate împaraţiile, iar la piciorul drept îi pusese o pietricica, singura din toata lumea şi a careia licarire albastra era ca un fum. Piatra, luata din timpurile foarte vechi, din degetul unui împarat, care supusese voinţei sale toate pamanturile şi toate apele şi biruit numai în ziua în care i se putuse ghici taina şi cand a putut sa-i fie smulsa piatra din podoabele lui – avea puterea sa vindece, sa învieze morţii, sa întinereasca batraneţea şi sa prefaca toate gandurile în bucurii şi fapte.

Cu aceasta piatra la inel, omul putea sa umble pe talaze şi pe nori; putea sa zboare, putea sa afle, sa ştie şi sa înveţe; putea sa vorbeasca în limbi straine; putea sa faca flori şi fructe în mijlocul iernii; putea sa scoboare fulgerul la porunca; putea sa faca din apa vin; putea sa scoata apa din pietre; putea sa schimbe pietrele în oameni şi oameni în pietre; putea sa vorbeasca în orice timp cu Dumnezeu.

Cand se vazu piţigoiul de aur stapan pe firimitura de piatra de la piciorul drept, nu-i mai lipsea nimic. Pe fereastra deschisa şi-a luat zborul catre palatul pasarilor, pe care avea sa-1 înzestreze cu nişte puteri neînchipuite. însa, ca sa nu zica împarateasa ca a pradat-o (destul ca o lasa cu inima franta), el zise pietrii sa se mai faca o piatra la fel cu ea, ca sa lase şi împaratesei una. Cum s-a zis, aşa s-a şi facut – şi se mai facu o piatra la fel, însa cu cateva puteri mai puţine decat piatra piţigoiului. Noua pietricica putea cat şi mama ei, foarte multe minuni sa faca: nu putea sa dea însa tinereţe decat împaratesii, împaratului şi copiilor lor, pe alţii neştiind sa-i întinereasca. Din aceasta pricina, împarateasa cea negricioasa şi frumoasa şi împaratul, dimpreuna cu copii lor, mai traiesc şi azi, frumoşi, tineri şi voinici ca şi pe vremuri, mutaţi departe, tocmai în ţara de Numaidecat-de-desubtul-rasaritului-soarelui, unde, ca sa te duci, trebuie sa umbli pe apa o suta şi cinci luni: şi daca nu oboseşti ajungi.

Între timpuri însa, un baiat de satean din parţile pustietaţii, care paştea caprele prin preajma palatului pasaresc, vazand licaririle stelei din varful turnului marelui vultur, s-a apucat sa o bata cu pietre, socotind sa o doboare. Zadarnic l-au croncanit cioroii şi l-au ocarat maicile randunici: el da cu pietre. Pietrele dimprejurul palatului nu erau nici ele ca orice bolovani, fara chip. Dimpotriva. Fie ca acolo era locul unde Dumnezeu facuse împaraţiile şi palatele, unele cu altele; adevarul este ca fiecare piatra era un înger, o floare, un dobitoc sau un peşte, şi baiatul cu caprele arunca în turn numai cu fiinţe împietrite.

Ce-a paţit însa baiatul cu caprele, ştie numai pielea lui! Vazandu-se luat mereu la ochi cu aruncaturi, acul cu luceferii, acul din varful turlei, care lumina palatul, s-a necajit şi scoborand ca o viespe, s-a napustit asupra pazitorului de capre şi s-a pus sa-1 înţepe. Varful lui intra şi ieşea mereu, în madulare. De înţepaturi, spinarea facu o cocoaşe; capul crescu cat baniţa; mainile se aratara ca nişte broaşte ţestoase; pleoapele se umflara ca pepenii galbeni înjunghiaţi. Despre picioare şi despre ce mai ramanea din om, nu mai vorbesc. Cu toate umflaturile lui, din talpi şi pana în creştetul capului, baiatul crescu în sus şi pe laturi cat o claie de fan şi nemaiputandu-se ţine pe picioare, umbla ca o başica umflata, purtata de vant – şi radeau de el ciorile şi însuşi vulturul, care nu ştie de obicei sa rada. Numai glasul se mai putea mişca slobod al baiatului şi glasul baiatului se ruga sa fie iertat ca nu mai face, zicand ca abia acum a înţeles ca pasarile sunt sfinte şi ca palatul pasaresc este al lui Dumnezeu.

Tocmai atunci venea şi piţigoiul cu pietricica lui şi, strangand sfatul pasarilor batrane, începu prin a le întineri pe toate şi toate batura lumina cu aripi noi de pui. Cand veni şi el, vulturul se ruga sa fie miluit, tragandu-i-se şapte sute de ani din o mie şi trei sute, caţi avea.
— Ba te facem de un an şi jumatate, zise piţigoiul, pentru ca totuna e.
— Daca zici dumneata!… raspunse vulturul. Însa atunci sa-mi faci şi o vulturiţa, caci mi s-a urat singur aici, numai cu cioroii.
Vulturul s-a ridicat pana în fundul cerurilor întinerit şi însoţit de o vulturoaica mandra, cu care a facut mii de rotocoale în vazduh.
— Acum, pe baiatul cu caprele, adaose piţigoiul, sa-1 iertam, şi sa-1 facem paznicul nostru, ca s-a pocait. Aveam nevoie de un om, ca sa ne pastreze pietricica în palat.

Cand auzi, baiatul cu caprele s-a dezumflat tot şi s-a facut frumos ca un rege, jurandu-se sa pazeasca palatul straşnic, cu toate puterile stranse în pietricica piţigoiului.

Numaidecat, un parete de plumb gros se aşternu pe uşi, pe ziduri, pe turle, ca o zidarie noua peste zidaria veche, ca şi cum palatul întreg ar fi intrat într-un glonţ de puşca. Cioroii fura trimişi la treaba lor, luaţi pe sus de un nor adanc de corbi, care trecea din Sahara catre Oceanul îngheţat. Şi baiatul cu caprele, pe care îl chema Niţa, şi-a luat în primire cheile şi comorile. Şi ca sa-şi fuduleasca şi el caprele lui, le-a facut coarne de sticla, cu feţe de curcubeie şi copite de agata lustruita şi schimbandu-le ţacaliile în barbişoane de ibrişim şi facandu-le pielea de catifea, le-a pus şi cate un dasag de aur în spinare şi le-a trimis acasa cu ţapul, la parinţi, care erau nişte sateni harnici şi saraci, ca sa-şi cumpere pamant.

Şi de-atunci, palatul e gol aproape tot anul, caci nici o pasare nemaiputand sa-mbatraneasca, ele nu mai raman neputincioase în manastirea lor, ci se întorc întinerite în fiecare primavara, din ţarile calde, la Giurgiu, în Argeş, la Bacau, la Severin şi în Bucureşti…

Acum, daca povestea noastra nu v-a placut, sa ne iertaţi.