Cum sa fii un tata bun pentru fiica ta de Alain Braconnier dezvoltare personala si psihologia personalitatii

MunshiR — Sun, 08 Mar 2020 09:19:05 +0000

Introducere
Un tată poate uneori să-şi iubească prea mult fiica? Destinul de femeie al
fiecărei fete depinde de relaţia pe care o are cu tatăl ei. Această relaţie îi va
consolida întreaga existenţă atunci când, din fetiţă, ea va deveni adolescentă,
apoi femeie, iubită sau soţie.
A înţelege relaţia pe care o fată o are cu tatăl ei înseamnă a înţelege rolul
pe care acesta îl joacă în formarea ei ca tânără şi, apoi, ca femeie. Amprenta
lăsată este pozitivă atunci când fiicele se simt încurajate de dorinţa taţilor şi de
nevoia ca aceştia să fie mândri de ele: mândria este un stimulent
nemaipomenit, fără egal pentru viaţa profesională, familială şi amoroasă, şi
fetele au nevoie să fie motivate de dorinţa paternă, cu condiţia ca aceasta să nu
fie una superficială sau egoistă. Dar această amprentă poate fi şi una negativă
atunci când, de exemplu, există prea multă iubire sau când relaţia a lăsat o
rană adâncă.
În ziua de azi, numeroase femei aşteaptă de la un bărbat ca el să fie la
înălţimea tatălui lor, dar să nu aibă defectele acestuia, ci să le trezească
admiraţia şi, în acelaşi timp, să ştie să le dea afecţiunea pe care n-au primit-o
îndeajuns sau deloc. Oare faptul că aşteptările legate de „tatăl ideal” nu le-au
fost satisfăcute să fie motivul pentru care ele continuă uneori să-l caute mult
timp? Oare pentru că vor un bărbat care să aibă toate calităţile tatălui lor,
unele fete nu găsesc „perla rară” care ar putea să se ocupe de ele şi să le ajute
să se realizeze în viaţa lor de femei?
Toţi taţii au un rol determinant în destinul fiicelor lor, şi asta se
adevereşte încă din primele zile, din primele luni de viaţă. Aşadar, cum trebuie
ei să se comporte pentru a elibera fetei lor acest paşaport de feminitate de care
ea va avea atâta nevoie mai târziu pentru a-şi edifica viaţa de femeie? Ce
trebuie ei să facă şi ce trebuie să nu facă pentru ca fiica lor, crescând mare, să
poată fi fericită alături de ei, datorită lor, şi nu împotriva lor? Bineînţeles, nu
putem rezuma povestea unei femei la relaţia pe care o are cu tatăl ei, dar câte
satisfacţii şi insatisfacţii feminine pot fi totuşi analizate în cadrul ei, dacă ne
dăm osteneala să ne gândim la acest lucru!
Rolul şi funcţia taţilor nu mai sunt aceleaşi ca acum cincizeci de ani.
Locul pe care îl ocupă sau pe care ar trebui să-l ocupe lângă fiica lor, încă din
primii ani de viaţă ai acesteia, s-a schimbat considerabil. S-a trecut de la un
model patriarhal, inaccesibil, la un model paternal cu care o fiică poate direct
să se identifice, cu condiţia ca acest lucru să merite efortul. Şi, inevitabil,
relaţia între un tată şi fiica lui s-a modificat din această cauză. Astăzi, un tată
participă afectiv şi concret la formarea fiicei lui încă din primele ei luni de viaţă;
toate studiile pe această temă confirmă acest lucru. Ce transformare în doar
câteva decenii! Astăzi, mai mult decât ieri, fetele se pot identifica cu tatăl lor în
toate domeniile vieţii: în viaţa şcolară, în modul lor de viaţă, în independenţa pe
care o au, în viaţa afectivă şi amoroasă, în reuşita socială. Aşteptările lor în
privinţa tatălui s-au schimbat dintr-o dată în mod profund. Care sunt ele? Cum
se manifestă şi ce semnifică în realitate? Se ştie că relaţia dintre o mamă şi fiica
ei este marcată de ambivalenţă, că relaţia dintre un tată şi fiul lui este
dominată de complicitate şi rivalitate şi că între o mamă şi fiul ei predomină
dragostea şi nevoia de distanţare. Dar între un tată şi fiica lui ce există de fapt?
Cum poate fi calificată această legătură şi cum pot fi explicate principalele
dificultăţi întâlnite în epoca noastră? Chiar dacă este diferită pentru fiecare
fiică în parte, inclusiv în cadrul aceleiaşi familii, cred că povestea care îl leagă
pe un tată de fiica lui are la bază lucruri nerostite, rezultat a unei pudori la fel
de puternice ca şi sentimentele trăite, dar şi a furiei şi decepţiilor acumulate
de-a lungul timpului. Este şi cazul fetelor care conştientizează faptul că tatăl
lor nu s-a detaşat suficient de propria lui copilărie şi continuă să proiecteze
asupra tuturor femeilor, inclusiv asupra fiicei lor, imaginea propriei lui mame.
* * *
Caterina de Medici, mamă a trei regi ai Franţei*, îşi datorează energia,
forţa de caracter şi gustul pentru putere descendenţei ei paterne, care a făcut
din Florenţa, în epoca tatălui său, Lorenzo al II-lea, şi în cea a bunicului său,
Lorenzo Magnificul, centrul Europei? Dacă e să judec după Caterina de Medici,
devenită regină a Franţei prin mariajul cu Hen-ric al II-lea (1547), a guvernat
Franţa, după moartea acestuia (1599), ca regină-mamă în timpul domniei celor
trei fii ai ei: Francisc II, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea. (N. F.)
Experienţa mea profesională, amprenta pe care o lasă un tată asupra
fiicei lui nu e rezervată doar regilor şi prinţeselor. Să ne întoarcem la tinerele
femei de astăzi. Cum să nu considerăm că relaţia cu tatăl lor le-a marcat, într-o
anumită privinţă, existenţa? Să luăm cazul lui Anaâs. Această tânără femeie
modernă, căreia îi place independenţa, nu este mulţumită de relaţia ei de
cuplu. Ea spune că ar vrea să se simtă iubită, liberă, susţinută şi
„impresionată”. Să-l luăm acum pe tatăl lui Anaâs. Ca mulţi bărbaţi din
generaţia lui, era un tată autoritar, uneori coleric, dar care îşi iubea copiii; un
bărbat distant, dar care reuşise pe plan social; un bărbat foarte implicat, de
asemenea, în viaţa lui ex-trafamilială, fie ea profesională sau extraconjugală.
Când era mică, lui Anai’s i-ar fi plăcut ca tatăl ei să fie mai prezent, să-i
vorbească mai des, să se intereseze mai mult de ea. Ar fi vrut să simtă că ea era
totul pentru el, dar tatăl ei nu era genul de bărbat care să-şi arate
sentimentele. Ajunsă la vârsta maturităţii, această femeie de treizeci de ani,
inteligentă şi debordând de energie, doreşte, desigur, ca multe dintre
contemporanele ei, ca soţul să o ajute, să împartă cu ea bucuriile şi dificultăţile
cotidiene, să nu o decepţioneze tot timpul, dar ea doreşte, de asemenea, mai
mult decât atât, să poată regăsi în relaţia cu el unele sentimente pe care i le-a
trezit tatăl ei. Acest „tip de tată” a suscitat la fiica lui un amestec de furie,
admiraţie şi pudoare.

Latest posts in: Cum sa fii un tata bun pentru fiica ta de Alain Braconnier dezvoltare personala si psihologia personalitatii

Cum sa fii un tata bun pentru fiica ta de Alain Braconnier dezvoltare personala si psihologia personalitatii