Florile îşi deschideau corolele parfumate spre astrul ce-şi arunca ploaia de aur, uscată şi toridă, peste praful chihlimbariu şi peste pomi. Din când în când, frunzele dansau leneş pe muzica domoală a unui vânticel zburdalnic care înfrunta dogoarea.

Pereţii spoiţi cu var ai caselor, cu uşi şi obloane de culori aprinse precum cuburile pe care copiii le stivuiesc pe lespezile de piatră, se întindeau de jur-împrejurul bisericii înalte, încoronată de acoperişuri ascuţite cu cruci ce se conturau pe bolta imensă de un albastru-deschis ca al beriliului.

La oarecare distantă de sat, hăţişuri de iederă se căţărau pe zidurile crenelate şi pe turnurile ce străjuiau în cele patru colţuri un mic castel fortificat. O grădină întinsă, inundată de trandafiri, ce atrăgea albinele şi fluturii din vecinătate, punea în lumină farmecul acestui castel, aşa cum perniţa catifelată a unui sipet cu bijuterii scoate în perfecţiunea unei perle cu ape schimbătoare ce reflectă jocurile de lumină ale zilei.

Un fluture de culoarea curcubeului se înălţă în aer şi, mai zburdalnic şi mai îndrăzneţ decât semenii lui, se strecură printr-o fereastră deschisă într-o cameră cu pereţii acoperiţi de tapiserii împodobite cu frunze luxuriante, ca şi cele din grădină. Zbură, încântat, pe deasupra părului de culoarea aurului vechi, mătăsos şi strălucitor, al unei adolescente întinse pe pat, cu faţa înfundată într-o pernă albă garnisită cu dantelă. Trupul plăpând, fermecător al fetei era zguduit de suspine. Pumnii ei loveau cuvertura precum aripile unei păsări rănite. Epuizată de furie, Alexandra mai dădu o lovitură în pat, după care rămase nemişcată.

Fluturele se aşeză pe una dintre buclele parfumate, apoi, speriat de mişcarea bruscă a adolescentei care se ridică, îşi luă zborul şi ieşi pe fereastră.

Era frumoasă, şi suferinţele din dragoste nu reuşeau să o urâţească. Cu un gest copilăresc, îşi şterse cu dosul palmei lacrimile ce-i şiroiau pe obraji. Încercă să-şi stăpânească nervii, dar fără succes. Durerea, umilinţa şi furia o copleşeau. Pentru prima dată, regreta liniştea, severitatea şi izolarea pensionului de la Roma, unde tatăl ei, episcopul Josef Losowski, o înscrisese să-şi continue studiile. Cu câtă bucurie şi nerăbdare părăsise Roma la încheierea şcolii ca să se întoarcă acasă, în Polonia! Şi-ar fi dorit ca trăsura să aibă aripi. Călătoria era prea înceată, atât de grăbită era să ajungă acasă, la mătuşa Helena, sora tatălui ei, la unchiul Kazimir, soţul Helenei, care o făcea să râdă, la numeroasele ei prietene şi mai ales la Stanislas Zamoyski, iubitul ei Stanislas. Nu bănuise nicio clipă ce festă avea să-i joace viaţa.

De îndată ce sosise la castel, mătuşa Helena o strânsese în braţe, cu o dragoste maternă, la pieptul ei masiv, o felicitase pentru notele bune de la şcoală, îi oferise un prânz îmbelşugat şi în cele din urmă îi mărturisise secretul păstrat cu grijă până în ultima clipă:

— Alexandra, o să-i fii prezentată regelui, vrăbiuţa mea!

Fata aproape că se înecase de bucurie.

— Eu, să-i fiu prezentată Maiestăţii Sale?

— Da, şi asta chiar săptămâna viitoare!

Alexandra se ridicase de la masă fără să mai ceară voie şi începuse să se învârtă prin cameră, repetând ca într-un soi de transă: „O să-i fiu prezentată regelui! O să-i fiu prezentată regelui!” Deodată, se oprise în faţa jilţului cu spătar înalt în care lua loc de obicei tatăl ei, stând dreaptă, dar plină de deferenţă, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa suveranului. Făcu o reverenţă adâncă şi rosti cu o intonaţie comică: „Maiestate!… Maiestatea Voastră e prea bună!… Primesc cu bucurie porunca Maiestăţii Voastre de-a ocupa rangul de domnişoară de onoare a augustei noastre regine!”

Aplaudată de Kazimir şi Helena, Alexandra se repezi să-i sărute.

— Cu ce ocazie îi voi fi prezentată regelui?

— Prinţul Adam Jablonowski ne-a invitat la căsătoria fiicei sale Ana.

— Ana se mărită? Extraordinar! Minunat! Cu cine?

— Cu Stanislas Zamoyski!

— Răspunsul o lovise ca o măciucă.

— Regele Sigismund, Dumnezeu să-l ocrotească, va asista la ceremonie. Atunci îi vei fi prezentată… Nu e minunat, vrăbiuţo?

Stupefiată, Alexandra nu fusese atentă la ultimele cuvinte ale mătuşii sale. Lumea se năruia şi o înghiţea. Înainte de a izbucni în lacrimi, găsise puterea să urce în camera ei şi să se încuie. Timp de douăzeci şi patru de ore, refuză orice hrană şi se mulţumi cu apa ce rămăsese într-o carafă de pe noptieră.

Alexandra se frământa, neînţelegând ce i se întâmplase. Stanislas, acelaşi Stanislas care cu un an în urmă îi jurase iubire veşnică şi credinţă neştirbită, o trădase… De ce? Doar el fusese cel care o căutase! Ea nu îi ceruse nimic! După o vară întreagă petrecută împreună, după atâtea sărutări dulci şi mângâieri tandre, după plimbările nenumărate sub clar de lună, când Stanislas îi murmurase cele mai fermecătoare cuvinte de dragoste şi îi făgăduise că îi va cere mâna monseniorului Losowski, o părăsea fără să fi avut măcar delicateţea şi curajul de a o anunţa personal. De ce o alesese pe Ana Jablonowska? De ce?

Alexandra era rănită. Ana, care pretindea că este prietena ei! Urâtă, dizgraţioasă, greoaie, avea una dintre cele mai mari averi din Polonia. Aşadar, el se lăsase cumpărat ca vitele.