Demult, tare demult, într-un loc nu departe de malul mării, trăiau odată trei fraţi în belşug şi bunăstare. Ei aveau o mătuşă şi un unchi care o duceau tare greu. Toată averea lor era o colibă şi o curticică. Unchiul era un om voinic, vesel şi priceput la toate. De la vârsta de 20 de ani, muncea pentru cumnatul său, tatăl celor trei feciori, şi acasă şi la câmp. Făcuse în viaţa lui tot felul de treburi şi îndurase tot felul de lipsuri. Şi au trecut ani după ani. Tatăl băieţilor şi-a făcut casă şi acareturi, dar cumnatul a rămas tot cu o colibă şi o curticică; acesta mânca pâine din făină albă, iar cumnatul său turte din făină neagră. După un timp, bătrânul a murit, iar cei trei nepoţi i-au spus:

     - Unchiule, lucrează acum pentru noi şi. astfel nu veţi muri de foame tu şi mătuşa. Aşa au spus cei trei nepoţi şi unchiul n-a mai zis nimic.

     Şi au trecut ani după ani. Nepoţii şi-au cumpărat pământuri, dar unchiul nu avea nici un petic de pământ, nepoţii îmbrăcau haine de mătase, dar unchiul umbla într-o cămaşă arsă de soare. În adâncul inimii, era mâhnit unchiul, dar nu le spunea nimic nepoţilor.

Au trecut mulţi ani, unchiul a îmbătrânit, părul i-a albit, mâinile au început      să-i tremure. Acum nepoţii nici nu-l mai socoteau unchi şi-l priveau doar ca pe o slugă. Dar bătrânul tăcea si răbda. .

     Într-un an, de sărbătoarea lunii [La 15 august, când e lună plină, prietenii şi rudele se strâng la petrecere afară, sub razele lunii.], nepoţii s-au pregătit de petrecere: au cumpărat fructe şi prăjituri, au tăiat găini şi raţe. În ajun de sărbătoare, nepotul cel mai mare i-a spus unchiului:

     - Hei, ascultă, de sărbătoarea lunii toţi petrec în familie. Du-te şi tu acasă să petreci cu mătuşa!

     Cel de-ai doilea nepot a adăugat:

     - Ascultă ce spune frate-meu! Du-te acasă, pleacă mai repede!

     Iar cel de-ai treilea nepot s-a răstit:

     - Hei, ţi-a dat o zi liberă, de ce nu te bucuri?

     În după-amiaza zilei de 15 august, unchiul s-a întors acasă cu mâna goală.

     Seara, luna plină se ridicase pe cerul albastru şi razele-i albe luminau pământul.

     Cei trei fraţi au scos masa afară şi au încărcat-o cu bunătăţi: fructe, prăjituri, mâncare şi băutură. Apoi s-au aşezat în jurul ei şi au început să petreacă. În acest timp, unchiul şi mătuşa ieşiseră în curticică şi stăteau pe o piatră. Nu aveau decât o turtă de mălai şi apă rece . . . Bătrâna se. gândea cum bărbatul ei munceşte de o viaţă întreagă la nepoţi şi acum la bătrâneţe n-au nici ce mânca, nici ce bea şi a început să plângă. Bătrânul a încercat s-o liniştească.

     - La ce-ţi foloseşte supărarea? Nu mai plânge! Uite, de dimineaţă când am fost pe deal am găsit o pară. Hai s-o mâncăm împreună!

     Bătrâna a luat para şi a aşezat-o pe pământul luminat de lună, apoi a zis:

     - Mănânc-o tu! Iar bătrânul:

     - Mai bine mănânc-o tu!

     Şi aşa se îmbiau unul pe altul, dar nici unul nu se atingea de pară.

     Deodată, s-a auzit un clinchet de clopoţel şi amândoi bătrânii au tresărit, zicându-şi:

     - E aproape miezul nopţii, cine-o mai trece pe drum acum?

     Ting! Ting! s-a auzit din nou clopoţelul din ce în ce mai aproape. Clinchetul nu venea nici din partea de răsărit, nici din partea de apus, ci din văzduh. S-au uitat în sus şi au văzut un iepuraş alb, care a făcut o săritură şi a ajuns jos. Iepuraşul era mai strălucitor decât razele lunii, iar clopoţelul de la gâtul lui mai strălucitor decât stelele. A început să sară şi clopoţelul suna, suna... Apoi s-a ridicat pe lăbuţele din spate şi s-a uitat la bătrâni. Bătrânul l-a întrebat speriat:

     - Ai venit din văzduh. Nu eşti cumva Iepuraşul de Jad din lună?

     Iepuraşul a dat din cap. Bătrânul a spus cu mâhnire:

     - Iepuraşule, în casa noastră nu se găseşte nici orez, nici făină, dar dacă ţi-e foame, mă duc să-ţi tai: nişte iarbă fragedă.

     Atunci iepuraşul a început să-şi mişte buzele şi a spus:

     - Nu vreau nici orez, nici făină, vreau numai să gust din para asta.

     Auzind, cei doi bătrâni s-au bucurat că pot să-i dea şi ei ceva şi i-au dat-o din toată inima.

     Luând para, Iepuraşul de Jad a spus bucuros:

     - Dacă aveţi ceva necazuri, căutaţi-mă la Muntele de Apus! Şi din nou s-a ridicat în văzduh şi şi-a luat zborul spre lună. Luna era tot aşa de rotundă, razele ei străluceau tot aşa de puternic, dar acum cei doi bătrâni nu mai erau atât de trişti.

     Au mai trecut trei ani. Unchiul îmbătrânise şi mai mult, îi crescuse barba şi de-abia mai mergea. Cei trei nepoţi s-au sfătuit în taină cum să scape de el.

     Cel mare a spus:

     - După cât văd eu, boşorogul ăsta n-o să mai poată face nici o treabă.

     Cel de-ai doilea a adăugat:

     - Aşa e, de ce să mai mănânce mâncarea degeaba?

     Iar cel de-al treilea:

     - Cel mai bine ar fi să scăpăm de el, dar nu ştiu ce pricini să-i găsim!

     Nepotul cel mare, veninos, a zis:

     - Mie nu-mi vine greu să-i găsesc pricină. Aşteptaţi şi-o să vedeţi! Şi a râs sigur de sine.

     A doua zi de dimineaţă, unchiul l-a întrebat, după obicei, pe nepotul cel mare:

     - Domnule, ce treabă am de făcut astăzi? Iar nepotul a răspuns:

     - Urcă-te pe acoperiş şi ară!

     Era limpede că-s vorbe de batjocură! Ele l-au întristat şi l-au îndurerat pe bătrân. Şi-a dat seama ce fel de om e nepotul, dar nu şi-a pierdut cumpătul, şi i-a răspuns liniştit:

     - Înjugă boii şi hai să mergem pe acoperiş să arăm! Nepotul s-a roşit şi, nemaiavând cum să-i răspundă, s-a întors şi a plecat.

     După puţin timp, nepotul mijlociu i-a zis bătrânului:

     - Dacă nu vrei să ari pe acoperiş, du-te şi dă la o parte muntele din spatele casei!

     Iar acesta i-a răspuns:

     - Bine, mă duc, dar hai cu mine să mi-l ridici în spate! Aşa i-a închis gura bătrânul şi nepotului mijlociu.

     După un timp, nepotul cel mic i-a zis:

     - Boşorogule, trebuie să ieşi la pensie!

     Liniştit, bătrânul i-a răspuns:

     - Niciodată nu v-am cerut salariu, atunci cum îmi spuneţi să ies în pensie? V-am crescut de când eraţi mici şi acum, că am îmbătrânit, de ce vreţi să scăpaţi de mine?

     Oftând, nepotul cel mic a răspuns:

     - De ce, de ce, tot nu ştii de ce? Fraţii mei ţi-au dat poruncă să faci o treabă, iar tu ai îndrăznit să le porunceşti lor.

     Auzind bătrânul acest neadevăr, n-a vrut să se certe cu nepotul şi, supărat foc, s-a întors acasă.

     I-a povestit totul bătrânei, iar aceasta a izbucnit în plâns:

     - N-avem decât bucăţica asta de curte, cum o să trăim de aici încolo?

     Bătrânul, de asemenea, a început să se frământe.

     Dar tot femeile-s mai descurcăreţe: bătrâna şi-a amintit de întâmplarea de la sărbătoarea lunii, şi-a şters lacrimile şi a zis:

     - Iepuraşul acela de Jad ne-a spus că dacă avem necazuri să-l căutăm la Muntele de Apus. Du-te acuma şi-l caută, cât mai poţi merge.

     Bătrânul şi-a făcut socoteala şi a văzut că bătrâna are dreptate, doar nu putea să stea acasă şi să moară de foame.

     A doua zi, bătrânul a plecat spre Muntele de Apus. S-a urcat pe prima creastă şi de acolo a văzut în zare marea albastră; s-a urcat pe cea de-a doua creastă şi n-a. mai văzut decât un nor alb; s-a urcat pe cea de-a treia creastă şi n-a văzut de jur-împrejur decât munţi înalţi. A cutreierat astfel munte după munte şi după nu ştiu câte zile a ajuns într-un loc unde nu era suflare de om. Nu mai ştia nici în ce lună şi nici în ce zi se află. A poposit într-o peşteră rece ca gheaţa şi a vrut să se odihnească; dar, neputând adormi, a pornit-o mai departe. După o bucată de drum, la urechile lui a ajuns murmurul unei ape. Mergând mai departe, a întâlnit un râu cu apa limpede ce curgea între doi munţi. Şi pe râul acela aluneca o barcă iute ca o săgeată. Stâncile de pe mal erau toate acoperite cu brazi. Tocmai căuta un loc pe unde să treacă apa, când l-a izbit un miros de scorţişoară. Privind cerul, a văzut cum luna coborâse după muntele învecinat. Ceaţa alburie se ridicase de pe munte, norii coloraţi se învârteau în jurul lunii şi aşa cum un măr cade într-o plasă moale, tot aşa şi luna a căzut în mijlocul ceţei şi norilor. A început să sufle vântul, norii şi ceaţa s-au împrăştiat şi muntele învecinat nu s-a mai văzut. Fiecare fir de iarbă, fiecare copac era alb şi strălucitor; iar după norii alburii se ascundeau o mulţime de palate: Bătrânul privea şi se mira când s-a auzit strigat de o voce. Uitându-se împrejur, n-a văzut nici ţipenie de om, numai un podeţ care apăruse deasupra râului. La capul podului era un copac cu crengile încolăcite, şi de sub copac s-a auzit o voce care l-a strigat din nou: „Vino, vino mai repede!" Bătrânul s-a frecat la ochi şi a mai privit o diată, dar n-a văzut decât o stâncă sub crengile copacului şi alături de ea stătea Iepuraşul de Jad. Ca si când ar fi întâlnit un prieten vechi, bătrânul a alergat, plin de bucurie, spre el. Iepuraşul tocmai alegea orez. Alături de el era o grămăjoară de boabe galbene ca aurii!. Vesel, iepuraşul i-a spus:

     - Ştiu care ţi-e păsul. N-am nimic să-ţi dau în afară de grămăjoara asta de boabe. Ia-o şi s-o semeni în pământ!

     Bătrânul, strâmtorat, a spus:

     - N-am nici măcar o palmă de pământ!

     Iepuraşul a început să râdă:

     - Ia-o, şi s-o semeni în curte. Eşti de multe zile pe drum şi-oi fi obosit. Culcă-te şi te odihneşte sub copacul ăsta.

     Auzind spusele iepuraşului, bătrânul a simţit deodată că i se face somn. N-a mai apucat să spună nici un cuvânt că a şi adormit adânc. În vis se făcea că petale de flori de scorţişoară, ca nişte fulgi de zăpadă, pluteau în jurul lui. Şi fiecare petală strălucea ca o rază de lună. Apoi, din arborele de scorţişoară a coborât un copil eu faţa bucălată şi ochii rotunzi, frumos cum nu s-a mai văzut. Bătrânul a întins mâinile către el şi copilul i-a căzut în braţe. Atunci s-a trezit. Se făcuse ziuă şi răsărise soarele. Nu se mai afla sub arborele de scorţişoară. Bătrânul s-a ridicat în capul oaselor. În mână ţinea ou adevărat ceva. Când s-a uitat, a văzut că ţinea o bucată de lemn de scorţişoară. Şi-a amintit de grămăjoara de grăunţe care se afla alături de el. Şi, deşi nu erau decât câteva seminţe, bătrânul ştia că Iepuraşul de Jad i le dăduse din toată inima. Le-a strâns cu grijă ca şi. când ar fi fost vorba de cine ştie ce comoară şi a plecat.

     La poalele muntelui era un pârâu şerpuitor. Bătrânul l-a trecut sărind din piatră în piatră. A plecat mai departe şi a mers aşa multe zile. A văzut din nou marea albastră, a văzut din nou pescăruşii, şi după puţin timp a ajuns acasă. Aflând că nu adusese decât o grămăjoară de seminţe, bătrâna i-a spus:

     - Le-ai adus aşa de departe, hai să le semănăm în curte. Şi ai grijă să nu se piardă nici un bob!

     Bătrânul a împrumutat o săpăligă şi a început să sape pământul, iar bătrâna în urma lui semăna boabele. Nu apucaseră să termine de săpat şi de semănat că bătrâna a dat un strigăt de uimire. Uitându-se, bătrânul a văzut cum seminţele puse în pământ deja încolţiseră. Şi, văzând cu ochii, plantele creşteau, se înălţau, apoi au dat rod şi rodul s-a copt. Atunci bătrânul a lăsat săpăliga şi a luat secera, iar bătrâna a început să bată spicele.

     Băteau spicele, semănau boabele, apoi secerau. După câteva zile, casa bătrânului era plină de boabe şi pe vatra lui se rumeneau lipiile. Plini de bucurie, cei doi bătrâni nu mai duceau grija zilei de mâine.

     Într-o zi, după ce s-a sculat de la masă, bătrânul şi-a aruncat privirea asupra bucăţii de lemn de scorţişoară şi şi-a amintit de visul cu copilul. S-a gândit să cioplească în lemn un copil după chipul celui pe care-l văzuse în vis. Zis şi făcut. A găsit un cuţit şi a început să cioplească. Era foarte îndemânatic şi după câteva zile cioplise un copil cu faţa bucălată şi ochii mari, rotunzi, frumos cum nu se mai văzuse, care semăna ca două picături de apă cu copilul din vis. Bătrânii l-au îndrăgit foarte mult si i-au dat numele Copilul de Scorţişoară. Copilul parcă ar fi fost viu: gura parcă-i râdea tot timpul, iar părul parcă-i era răvăşit de vânt. Deseori, cei doi bătrâni se gândeau ce bine ar fi dacă copilul ar avea viaţă.

     Zilele treceau pline de îmbelşugare. Bătrânii se înzdrăveniseră. Şi, deşi cei trei nepoţi se purtaseră neomeneşte, bătrâna ar fi dorit să-i vadă. Fără să se sfătuiască cu moşneagul, s-a îmbrăcat, şi-a încărcat coşuleţul şi a plecat la nepoţi. Cum a intrat pe uşă, lucru de mirare, nepotul cel mare i-a luat coşuleţul, nepotul cel mijlociu i-a făcut o temenea, nepotul cel mic i-a turnat ceai să bea. De mulţi ani nu mai fusese tratată aşa de bine în casa nepoţilor ei! După ce au stat puţin de vorbă, le-a' dăruit tot ce avea în coşuleţ şi a plecat acasă.

     După plecarea ei, cei trei fraţi au început să discute.

     Feciorul cel mare a spus:

     - Bătrânul era sărac lipit pământului. Toată viaţa lui a muncit pe la alţii. La vârsta lui nu puteam să-l ţin pe gratis. L-am alungat şi credeam c-o să moară de foame. Dar ce să vezi? Nu numai că n-a murit de foame, dar se pare că s-a îmbogăţit.

     Feciorul mijlociu i-a ţinut isonul:

     - Aşa e, dar cum de s-a îmbogăţit? Feciorul cel mic însă le-a spus:

     - Am auzit că a plecat odată departe. Înseamnă că neapărat a găsit pe acolo vreo comoară! Să mergem mâine pe la ei şi dacă au vreo comoară să facem în aşa fel încât să fie a noastră.

     A doua zi, cei trei nepoţi au făcut o vizită bătrânilor. Toţi trei râzând şi întrecându-se în politeţuri făceau temenele de zor. Bătrânul n-ar fi voit să le dea drumul în casă, dar bătrâna i-a poftit înăuntru.

     Intrând în casă, le fugeau ochii într-o parte şi în alta. Mare le-a fost mirarea văzând grămezile de boabe care umpleau toată casa. Pe masă au văzut şi păpuşa din lemn de scorţişoară. Şi atunci s-au repezit toţi trei şi au înconjurat masa. Şi cu cât se uitau, cu atât se dumereau că e vorba de un obiect ciudat. Feciorul cel mare se gândea în sinea lui: „Asta-i precis o comoară". Pândind să nu-l vadă mătuşa, a întins mâna s-o apuce, când, deodată, păpuşa s-a ridicat şi a spus:

     - Ce vreţi de la mine de m-aţi înconjurat aşa?

     Bătrânii au tresărit surprinşi, iar cei trei fraţi s-au bucurat văzând că li se adeveresc bănuielile: „Am zis noi că e vorba de vreo minune".

     Păpuşa a spus din nou:

     - Ce vreţi de la mine de m-aţi înconjurat?

     Fratele cel mare s-a gândit că grămezile de boabe au fost făcute de păpuşă. Dar ce şi-a zis el? „Ce să-i cer eu păpuşii lucruri care n-au prea mare însemnătate? Mie să-mi dea perle şi agate!"

     Feciorul mijlociu la fel s-a gândit că grămezile de boabe au fost aduse de păpuşă. Dar ce să ceară el lucruri care n-au cine ştie ce valoare? Şi atunci a spus:

     - Eu vreau jad şi mărgean!

     La fel a gândit şi feciorul cel mic şi a spus:

     - Iar eu vreau aur şi argint! Mişcându-şi buzele, păpuşa le-a răspuns:

     - Pe fundul mării de la răsărit se află Palatul Dragonului. În Palatul Dragonului, paturile sunt făcute din jad, perlele, aurul şi argintul acoperă pământul. Duceţi-vă acolo şi luaţi cât vă place.

     Într-un glas, cei trei feciori au întrebat:

     - Dar marea e plină de apă. Cum să ajungem noi la Palatul Dragonului?

     Păpuşa, mişcând din nou buzele, le-a răspuns:

     - Dacă mă luaţi pe mine în braţe n-o să vă înecaţi şi vă arăt şi drumul spre palat.

     Fără să mai ţină seama dacă bătrânii încuviinţează ori nu, cei trei fraţi au luat păpuşa în braţe şi au fugit la marginea mării. Au găsit un Loc pe malul mării unde apa era verde de bătea în negru, iar valurile loveau cu furie stâncile. Ştiau cu toţii că acolo c locul cel mai adânc, dar nici unul nu voia să fio primul care se aruncă.

     Atunci, feciorul cel mare a zis:

     - Hai să fiu tot eu primul. Dacă am să văd vreo cale vă fac semn cu mâna şi atunci să săriţi şi voi după mine. Apoi a luat păpuşa în braţe şi a sărit în apă. L-au acoperit valurile şi l-au tras la fund. Deasupra apei s-au mai văzut pentru o clipă mâinile care se agitau. Fratele cei mijlociu şi cel mic, crezând că acesta e semnalul, s-au aruncat degrabă şi ei în apă, dar ca şi fratele lor mai mare au fost înghiţiţi de valuri.

     A trecut o zi, au trecut două, dar nici unul dintre fraţi nu s-a mai întors, doar păpuşa din arbore de scorţişoară plutea la malul mării. Văzând-o, bătrânul a pescuit-o, a şters-o de apă şi a strâns-o la piept ca pe un copil. Atunci făptura din lemn s-a înmuiat dintr-o dată şi s-a încălzit. Ochii rotunzi s-au deschis şi păpuşa a tuşit. Bucuros, bătrânul a strigat de două ori: „Păpuşă de scorţişoară!" Păpuşa a răspuns: „Tată!" Bătrânul a dus-o acasă şi i-a dat să mănânce, iar păpuşa a mâncat şi a băut ca orice copil. Şi a crescut, devenind un flăcău de toată frumuseţea. Cei trei fraţi nu s-au mai întors acasă. Dar numii flăcăul din lemn de scorţişoară ştia că ei nu se vor mai întoarce niciodată.